Inchizitorul și tehnicile sale de dezvoltare personală

— Matthew, a zis Geiger, închide ochii.

Matthew s-a încruntat, dar a făcut ce i s-a cerut.

— Iar acum, imaginează-ți că ai căzut într-o fântână goală. În jurul tău e întuneric. Nu vezi nimic. Nu auzi decât șuieratul propriei tale respirații. Simți dureri în tot trupul. Poate că ți-ai rupt o gleznă sau o încheietură.

Geiger a tăcut preț de câteva secunde, ca și când ar fi vrut să se asigure că Matthew chiar se aude respirând în bezna închisorii lui.

— Din pricina durerii, începi să vezi tot felul de luminițe în spatele pleoapelor, a continuat el. Simți gust de sânge. Pereții sunt reci și umezi. Și netezi. Nicio crăpătură sau scobitură de care să te agăți. Îți imaginezi cum ar fi să te afli pe fundul acelei fântâni?

Fragment din:

Clientul a simțit un fior rece pe ceafă — el, unul, deja și-l închipuia acolo pe Matthew.

— Încerci să rămâi calm. începi să strigi după ajutor. „Sigur o să mă audă cineva“, îți spui în sinea ta. Dar, după o vreme, îți dai seama că probabil o să mori acolo. Și, în clipa în care conștientizezi lucrul ăsta, ceva din tine începe să moară. Nu ceva din trupul tău, ci chiar sufletul tău. Înțelegi ce spun, Matthew?

— Ți-am zis de nu știu câte ori: habar n-am ce vrei de la mine!

— Matthew, ți-am explicat că n-ai voie să vorbești. N-ai voie decât să încuviințezi sau să negi dând din cap. Îți amintești că ți-am zis asta?

Matthew a încuviințat din cap, uitându-se în ochii lui ficși, iar Geiger s-a dus în spatele scaunului de frizerie și a luat un microfon fără fir și o pereche de căști, pe care i le-a potrivit în urechi.

— Sennheiser 650, a zis el. Îmi plac mai mult decât cele marca AKG, pentru că-ți oferă o experiență auditivă mai complexă. Închide ochii, Matthew.

Matthew a scos un oftat hârâit și s-a conformat, globii oculari mișcându-i-se repede sub pleoape. Geiger a dus microfonul la gură și a început să se plimbe prin cameră, vorbind pe un ton blând, care i-a amintit clientului de unul dintre acei guru ai dezvoltării personale care apăreau la televiziunea publică — atâta doar că audiența lui era alcătuită dintr-o singură persoană.

— Mă auzi limpede? l-a întrebat Geiger.

Matthew a încuviințat din cap.

— Bine. Iar acum, înapoi în fântână, Matthew. Ești acolo?

Matthew a înghițit în sec — mărul lui Adam i s-a mișcat vizibil în sus și-n jos —, apoi a încuviințat iarăși din cap.

— Bine, a zis Geiger, iar cuvântul acesta i-a sunat clientului ca o rugăciunea blândă. E important să crezi că te afli în fântână, Matthew, pentru că nu e vorba de un joc mental. Ești pe fundul fântânii, iar eu sunt singurul tău mijloc de-a ieși de acolo. Eu sunt funia care îți poate fi aruncată de la gura fântânii și mâinile care te pot scoate afară.

A pus mâna ușor pe umărul lui, iar Matthew s-a crispat.

— Și singurul lucru care poate face ca funia să coboare este adevărul.

Un tip de treabă, acest Vivaldi… Din gândurile unui detectiv

Muzica lui Vivaldi se înfăşura în jurul lui, punând în mişcare zeci de gânduri care se rostogoleau confuze. Vederea lui Camille cântând la violă îl mişca mai mult decât ar fi vrut, însă aici nu era vorba decât de o oră furată şi de o emoţie incognito care nu ducea la nimic.

Din deformare profesională, simţea firul muzical încordându-se ca o enigmă insolubilă, aproape scrâşnind de neputinţă, apoi topindu-se într-o armonie neaşteptată şi fluidă, alternând complexităţi şi soluţii, întrebări şi răspunsuri.

Într-unul din acele momente în care coardele pregăteau un “răspuns”, gândurile lui se întoarseră săgeată la plecarea precipitată a Tridentului de la acel Schloss din Haguenau. Urmări pista, în timp ce supraveghea arcuşul lui Camille. Îl făcuse pe judecător să fugă mereu din faţa lui, singura amărâtă de putere pe care o dobândise asupra magistratului. Sosise la Schiltigheim miercuri, iar a doua zi, Trabelmann îşi vărsase năduful. Ceea ce lăsase suficient timp evenimentului ca să se fofileze şi să apară vineri la ştirile locale. Chiar în acea zi, Maxime Leclerc scotea la vânzare şi golea locuinţa. Dacă aşa stăteau lucrurile, erau acum doi. Adamsberg îl hăituia din nou pe răposat, dar răposatul ştia că vânătorul lui reapăruse. Şi în acest caz, Adamsberg îşi pierdea unicul avantaj, iar puterea mortului îi putea bara drumul oricând. Un om prevenit face cât zece, dar celălalt făcea cât o mie. Când se va întoarce la Paris, va trebui să-şi adapteze strategia la această ameninţare nouă, să scape de dulăii care vor încerca să-i smulgă picioarele. Ia avans, tinere. Număr până la patru. Şi fugi, Adamsberg, fugi.

Dacă nu cumva se înşela. Se gândi un moment la Vivaldi care, de dincolo de secole, îl avertiza asupra unei primejdii. Un tip de treabă, acest Vivaldi, un foarte bun prieten slujit de un cvintet de excepţie. Maşina sa nu l-ar fi adus până acolo în zadar. Pentru a fura o oră din viaţa lui Camille şi pentru a privi avertismentul preţios al muzicianului. Dacă tot începuse să audă morţii, putea să asculte şi şoaptele lui Antonio Vivaldi şi era sigur că acel om era de foarte bună calitate. Un tip care creează o asemenea muzică nu poate să-ţi şoptească decât sfaturi bune.

Abia la sfârşitul concertului Adamsberg îl reperă pe Danglard, cu ochii fixaţi asupra protejatei sale. Această privelişte anihilă în el orice plăcere. De ce se amesteca tipul ăla? În toate? În viaţa lui? Perfect informat despre concerte, se afla acolo, fidel la post, cumsecadele, credinciosul, ireproşabilul Danglard. La naiba, Camille nu-i aparţinea, drăcia dracului. Ce încerca să obţină căpitanul supraveghindu-l îndeaproape? Să intre în existenţa lui? Îl apucă furia împotriva adjunctului său. Binefăcătorul cu păr cărunt care se strecura prin uşa pe care mâhnirea lui Camille o lăsa întredeschisă.

Rapiditatea cu care Danglard se evaporă îl surprinse pe Adamsberg. Căpitanul ocolise biserica şi aştepta la ieşirea muzicienilor. Pentru felicitări, fără îndoială. Însă Danglard încărcă materialul într-o maşină şi se aşeză la volan, luând-o pe Camille cu el. Adamsberg demară în urma lor, dornic să ştie până unde îşi întindea adjunctul său tainica-i atitudine prevenitoare. După o oprire şi alte zece minute de mers, căpitanul parcă maşina şi-i deschise portiera lui Camille care îi întinse un pachet înfăşurat într-o cuvertură. Cuvertura şi faptul că pachetul scoase un ţipăt îl făcură să înţeleagă cu o tresărire gravitatea situaţiei.

Un copil, un bebeluş. Iar după mărime şi glas, un minuscul bebeluş în vârstă de o lună. Nemişcat, privi uşa casei închizânduse în urma cuplului. Danglard, ticălos infam, hoţ josnic.  Hoţ care ieşi rapid, salutând-o pe Camille printr-un gest amical, şi dispăru într-un taxi.

Doamne sfinte, un copil, îşi tot repeta Adamsberg pe drumul care îl aducea înapoi spre Hull. Acum când Danglard îşi părăsise rolul de seducător ca să redevină bunul şi binevoitorul căpitan — ceea ce nu-i atenua deloc resentimentul faţă de el -, gândurile lui se concentrau toate asupra tinerei femei. Prin ce truc inimaginabil de prestidigitaţie o regăsea pe Camille cu un copil? Un truc care impunea, îşi dădu el seama atunci, trecerea neruşinată a unui bărbat. Un bebeluş de o lună, calculă el. Plus nouă înseamnă zece. Camille nu aşteptase aşadar mai mult de zece săptămâni după plecarea lui ca să-i găsească un succesor.

Fragment din thrillerul Tridentul lui Neptun de Fred Vargas

  

20 de grade sub zero. Și un bătrân înjunghiat în vitrină

Gerul se lasă peste capitala Norvegiei şi un bătrân negustor de antichităţi se pregăteşte să îşi trăiască ultima zi din viaţă. Romanul „Vineri, 13” al lui K.O. Dahl, desfășurat la -20 de grade, trece dincolo de intriga polițistă, fiind aruncând o lumină asupra trecutului Norvegiei din perioada ocupației naziste.

Bătrânul înfășurat cu ață roșie

”Kjell Ola Dahl a publicat, din 1993 până acum, nu mai puţin de 11 romane. Cele mai multe sunt romane poliţiste cu accente psihologice. Cariera sa internaţională numără patru titluri traduse în limba engleză. „Vineri, 13” a fost publicat iniţial în 2001, iar varianta engleză „The Man in the Window” a apărut în 2008. Inspectorii Frølich şi Gunnarstranda investighează moartea bătrânului Reidar Folke Jespersen, găsit înjungiat într-un fotoliu aşezat în vitrina magazinului său. Faptul că era dezbrăcat lasă puţine indicii pentru criminalişti. Un fir de aţă roşie care înconjoară gâtul victimei şi un cod numeric scris cu cerneală pe pieptul acesteia sunt elemente destul de misterioase pentru o poveste scrisă pentru a captiva”, scrie ziarul Ring.

Povara vremurilor naziste

Într-o cronică din Jurnalul Național, celebrul autor de romane polițiste George Arion atrage atenția asupra complexului fundalul istoric pe care se proiectează intriga thrillerului: ”Astfel se descoperă nu numai asasinul său, dar şi multe amănunte terifiante despre trecutul Norvegiei, despre o perioadă în care această ţară a fost sub ocupaţie nazistă. Vineri, 13 este o istorie cu eroi şi călăi, cu patrioţi şi trădători, cu o poveste de iubire emoţionantă şi cu acte de o cruzime înfiorătoare. Fiecare dintre personaje poartă poveri din alte timpuri, uitate sau neluate în seamă, dar care le lămureşte comportamentul. Proiecţia pe ecranul vast al istoriei asigură acestui roman complexitate şi profunzime, astfel încât o crimă din ziua de azi e legată de tribulaţiile unor oameni de odinioară”.

 

O crimă veche de 60 de ani. Ce mai poate fi rezolvat?

Morţii se întorc întotdeauna sub o formă sau alta pentru a-şi afla dreptatea care le va lăsa sufletul să se odihnească în pace, scrie Andrea Balint în deschiderea cronicii de pe BookBlog la volumul Liniștea mormântului de Arnaldur Indridason. 

Al doilea din seria romanelor ce îl au ca protagonist pe detectivul Erlendur, “Liniştea mormântului” are la baza o crimă petrecută în urmă cu şaizeci de ani într-o periferie a Reykjavikului. Având în vedere că s-a petrecut cu atât de mult timp în urmă într-un loc destul de pustiu şi că indiciile au fost şterse de trecerea timpului, cazul pare aproape imposibil de rezolvat.

Autorul islandez, însă, construieşte povestea pe două planuri temporale, astfel încât cititorul are ocazia să afle povestea nemijlocită a celor petrecute în acea căsuţă din periferia capitalei, în timp ce crima se află în plină investigaţie. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că cititorului i-a fost prezentată povestea – extrem de bine construită şi foarte emoţionantă – astfel încât să aibă indiciile necesare pentru a deduce al cui este scheletul găsit în timpul unor săpături de construcţii pentru extinderea oraşului, însă nu aflăm finalul ei decât odată cu detectivul care investighează crima. Acest aspect a dat întregului roman o notă de autenticitate.

În plan secund, facem cunoştinţă cu vieţile particulare ale lui Erlendur şi Sigurdur Oli, ca o continuare şi chiar aprofundare a celor aflate despre ei în prima parte a seriei, Oraşul borcanelor. Relaţia dificilă pe care o are Erlendur cu trecutul face încercarea sa de a se apropia de Lisa, fiica sa, foarte dificilă. Însă, în ciuda barierelor dintre ei, construite de-a lungul timpului, cei doi par mereu atraşi unul către celalalt chiar dacă în mare parte nu fac altceva decât să se certe. E şi aceasta un fel de terapie care poate duce la iertare. Sarcina Lisei care o determină să încerce să se lase de droguri îi aduce mai aproape pe cei doi, oferindu-le şansa de a se cunoaşte cu adevărat. (…)

Citește continuarea recenziei pe BookBlog.

   

Misterioșii urmași ai lui Iuda. Cu o secvență de pe Calea Victoriei

”Pe piață, au apărut tot soiul de cărți în genul Codului lui Da Vinci, dar dacă preferați ceva mai stilat, atunci încercați inteligentul thriller al lui Adam Blake”, scrie cronicarul unui ziar regional din Yorkshire.

”Evanghelia după Iuda - continuă recenzia – include toate temele specifice genului, cum ar fi creștinismul timpuriu, culte păgâne, artefacte bine ascunse, secrete periculoase, dar are și o construcție foarte bine ritmată, cu tot soiul de întorsături de situație, cu rău-făcători dați naibii și cu o intrigă deșteaptă care-ți va pune tot timpul perspicacitatea la încercare.

La aceasta, mai adăugați că scriitorul (toată lumea crede că sub acest pseudonim se ascunde un autor britanic de primă mână) știe cum să depene o poveste care să te prindă, cu fapte și istorii fascinante. Sunt toate ingredientele necesare pentru o poveste clasică de aventuri fantastice”.

Iată și un fragment cu misterioși urmăritori (adepți ai unui cult ocult dedicat lui Iuda) care străbat Calea Victoriei din București: 

Solomon Kuutma era un mister, chiar şi pentru sine însuşi. Un om care venera cinstea şi transparenţa, dar care îndeplinea acţiuni secrete şi ascundea cele mai grave adevăruri în cele mai adânci fântâni. Deşi considera viaţa ca fiind sacră, ucidea fără scrupule şi dădea ordine altora să ucidă.

(…)

“Cea mai mare calitate a mea”, medita el “cel mai mare dar al meu este, probabil, iubirea. Nu poţi învinge un duşman fără a-l cunoaşte şi nu îl poţi cunoaşte fără a-l iubi: fără a-ţi lăsa gândurile să armonizeze în tăcere cu gândurile lui. Odată făcută această muncă herculeană, mereu te vei afla cu un pas înaintea lui, fără vreun efort suplimentar, stând la pândă pe toate cărările vieţii lui”.

Dar Kuutma nu îl putea iubi pe Tillman: şi probabil că, din acest motiv, Tillman era încă în viaţă.

Kuutma luase urma fostului mercenar încă din Turcia, încercând să se hotărască ce abordare ar fi fost mai potrivită, având în vedere că acum Tillman îl omorâse pe Kiril Kartoyev şi, foarte probabil că, înainte de a-l ucide, a vorbit cu el.

Tillman stătuse în Erzurum doar câteva ore, timp insuficient pentru Kuutma să pună o echipă pe urmele lui: de fapt, timp de-abia suficient cât să îşi schimbe hainele, să se bărbierească şi poate să verifice reţelele pe care le folosea pentru afla dacă, în urma raidului de la domiciliul lui Tillman din Inguşeția, ar fi putut fi afectat în vreun fel.

Din Erzurum, Tillman s-a dus la Bucureşti, probabil prin Ankara. Cel mai probabil luase trenul sau mai multe trenuri, întorcându-se pe jos prin munţii de la nord de Bursa. Era acolo un loc unde două linii de cale ferată treceau la 11 kilometri distanţă una de cealaltă, înainte de a coti brusc spre nord, respectiv spre vest. Linia dinspre vest era mai ales pentru trenurile de marfă: i-ar fi fost relativ uşor lui Tillman să sară într-un vagon dintr-un loc în pantă şi apoi să se strecoare pe sub vagoane sau să forţeze uşa unuia şi astfel să parcurgă o distanţă de 500 de kilometri, lăsând în urmă două graniţe prost păzite şi ajungând în capitala României.

Totuşi, în Bucureşti folosise propriul paşaport — unul dintre multele paşapoarte, dar unul pe care îl mai folosise şi pe care îl găsi la îndemână — pentru a-şi lua o cameră la Hotelul Calea Victoriei.

Kuutma îşi cântări opţiunile foarte atent. Încă nu îi era deloc clar ce anume ştia Tillman sau ce urmărea, iar în aceste cazuri rare şi ambigue, crezul Mesagerului avea chipul dublu al lui Ianus:

“Nu face nimic fără aprobare. Fă tot ceea ce este necesar”.

Uciderea lui Kartoyev, se gândea Kuutma, îl făcuse pe Tillman să treacă firava şi invizibila graniţă dintre aceste două categorii, incluzându-l în cea din urmă. Trebuia eliminat şi, în cazul ideal, interogat mai întâi. Kuutma însuşi avea să se ocupe de interogatoriu. I-a contactat pe Mesagerii locali şi o echipă de patru a fost trimisă la Hotelul Calea Victoriei pentru a-l reţine pe Tillman îndeajuns cât să ajungă şi Kuutma şi a-l prelua.

Dar deşi Tillman îşi luase cameră la hotel, plătind pentru trei nopţi în avans, se părea că era una dintre pistele false pe care îi plăcea să le lase în urmă peste tot unde mergea. Când Mesagerii intrară în cameră, găsiră patul gol şi totul în perfectă ordine, mai puţin un bilet, care ajunse în scurt timp la Kuutma.

Pe bilet scria: “Dublu tăiş”.

  

Interogatoriu cu un recepționer

Recepţionerul avea propria cămăruţă lângă biroul din holul hotelului, şi punea nişte hârtii în ordine în momentul în care Erlendur intră şi închise uşa în urma lui. Bărbatul se ridică în picioare şi începu să protesteze, spunând că nu are timp să stea de vorbă, că tocmai se ducea la o întâlnire, însă Erlendur se aşeză şi îşi împreună mâinile în faţă.

— De ce anume fugiţi? întrebă el.

— La ce vă referiţi?

— Nu aţi venit ieri la muncă, în plin sezon de vârf al hotelului. Când am încercat să stăm de vorbă în seara în care portarul a fost asasinat, v-aţi comportat ca un fugar. Acum sunteţi foarte ţâfnos. După mine, sunteţi în fruntea listei de suspecţi. Mi s-a spus că dumneavoastră îl cunoşteaţi pe Gudlaugur mai bine decât oricine altcineva din acest hotel. Dumneavoastră negaţi acest lucru — spuneţi că nu ştiţi nimic despre el. Cred că minţiţi. Eraţi şeful lui. Se cuvine să fiţi mai cooperant. Nu e de glumă să vă petreceţi Crăciunul la închisoare.

Bărbatul se uită la Erlendur fără să ştie ce să facă, apoi se lăsă încetişor pe spate în scaunul său.

— Nu aveţi nimic care să mă incrimineze, zise el. E o prostie să credeţi că eu i-am făcut toate astea lui Gudlaugur. Că am fost în camera lui şi… mă refer la prezervativ şi… ştiţi dumneavoastră.

Erlendur voia să ştie cum se putuseră scurge detaliile referitoare la caz şi cum întreg personalul se bălăcea în ele după bunul plac. Bucătarul-şef ştia cu exactitate pentru ce anume strângeau mostre de salivă. Şeful de la recepţie putea să reconstruiască scena din camera portarului. Poate tocmai directorul hotelului lăsase să-i scape detaliile, poate fata care găsise cadavrul, poate poliţiştii.

— Unde aţi fost ieri? întrebă Erlendur.

— Mi-am luat o zi liberă pentru că am fost bolnav, răspunse şeful de la recepţie. Am fost acasă toată dimineaţa.

— Nu aţi spus nimănui. Aţi fost la doctor? V-a prescris ceva? Pot să stau de vorbă cu el? Cum îl cheamă?

— Nu am mers la doctor. Am stat în pat. Acum mă simt mai bine.

Tuşi forţat. Erlendur zâmbi. Bărbatul acesta era cel mai prost mincinos pe care îl întâlnise vreodată.

— De ce toate aceste minciuni?

— Nu aveţi nimic care să mă incrimineze, zise şeful de la recepţie. Tot ce puteţi face este să mă ameninţaţi. Vreau să mă lăsaţi în pace.

— Aş putea vorbi şi cu soţia dumneavoastră, întrebă Erlendur. Să o întreb dacă v-a adus o cană de ceai ieri la pat.

— Nu o amestecaţi pe ea în treaba asta, ripostă şeful de la recepţie, şi trecu brusc la un ton mai dur şi mai apăsat. Se înroşi.

— Ba exact asta am de gând să fac, îl informă Erlendur.

Şeful se uită urât la el.

— Să nu vorbiţi cu ea, îi spuse.

— De ce nu? Ce ascundeţi? Aţi devenit prea misterios ca să mai puteţi să scăpaţi de mine.

Fragment din policierul Vocile de Arnaldur Indridason

  

Tur ghidat în cel mai ”cool” cimitir din lume

Atunci când Elspeth Noblin moare de cancer, le lasă moştenire nepoatelor sale gemene, Julia şi Valentina, apartamentul din Londra. Cele două tinere americane, în vârstă de 20 de ani, nu şi-au întâlnit niciodată mătuşa englezoaică, ştiu doar că mama lor, Edie, a avut o soră geamănă. Fetele se mută în apartamentul lui Elspeth, care se învecinează cu cimitirul Highgate din Londra şi ajung să-i cunoască pe ceilalți locatari ai imobilului: Martin, un tip sclipitor, pasionat de cuvinte încrucişate, care suferă de sindromul obsesiv-compulsiv, Marijke, soția acestuia şi Robert, fostul iubit al lui Elspeth, un bun cunoscător al cimitirului. Julia şi Valentina descoperă cât de viu este Highgate… inclusiv mătuşa lor, care se pare că nu şi-a părăsit vechiul apartament nici după moarte.

***

Fragment din Simetria ei înfricoșătoare citit în intervalul 0’15”-1’12”

Marijke se gândi la toate cortegiile funerare care trecuseră prin porţile de la Highgate. Caleştile negre din perioada victoriană, trase de cai împodobiţi cu pene de struţ, cu bocitoare profesioniste şi muţi inexpresivi, lăsaseră locul acestei adunături pestriţe de automobile, umbrele şi prieteni rezervaţi. Marijke văzu dintr‑o dată cimitirul ca pe un teatru de demult: se juca aceeaşi piesă, doar costumele şi coafurile se modernizaseră.

Robert puse mâna pe umărul lui Martin, iar acesta deschise ochii cu expresia unui om trezit brusc din somn. Traversară curtea şi trecură prin deschiderea din centrul Aleii Coloanelor, urcând apoi pe treptele acoperite de muşchi în cimitir. Marijke venea în urma lor, urmată de restul participanţilor. Aleile erau alunecoase, abrupte şi colţuroase. Toţi erau atenţi pe unde calcă. Nimeni nu scotea niciun cuvânt.

    

   

Fragment din Simetria ei înfricoșătoare citit în intervalul 3’55”-5’00”

Elspeth a murit în timp ce Robert aştepta în faţa unui automat de ceai privind cum lichidul curgea în păhărelul de plastic. Mai târziu îşi va aminti cum păşea de‑a lungul coridorului de spital, ţinând în mână ceaşca de ceai cu gust înfiorător, singur sub lămpile fluorescente, străbătând din nou drumul care ducea în încăperea unde Elspeth zăcea înconjurată de aparate. Îşi întorsese capul către uşă şi avea ochii deschişi. La început, lui Robert i s‑a părut că e conştientă.

În clipele de dinaintea morţii, Elspeth şi‑a amintit o zi din primăvara trecută, când ea şi Robert se plimbaseră pe o potecă noroioasă pe malul Tamisei, în Kew Gardens. Mirosea a frunze putrede; plouase. Robert a spus: “Ar fi trebuit să avem copii”, iar Elspeth i‑a răspuns: “Nu fi caraghios, iubitule”. A spus‑o cu glas tare, în salonul de spital, dar Robert nu era acolo să audă.

  

După bestsellerul ”Soţia călătorului în timp”, Audrey Niffenegger revine cu un roman captivant despre dragoste, identitate, secrete şi despre relaţia dintre două surori

  

  

Ce-a văzut bătrânul pescar în Golful Fecioarei

ATUNCI CÂND IAHTUL a fost găsit în derivă în Golful Fecioarei, din arhipelagul sudic al Stockholmului, marea era calmă şi noaptea luminoasă. Apa avea o culoare somnoroasă, albastru-cenuşie şi se mişca moale, ca o ceaţă.

   

Fragment din: 

După succesul cărții de debut, Sub hipnoză, duoul Lars Kepler revine cu un thriller la fel de captivant. Nu despre tulburări de personalitate, ci despre afaceri murdare și corupție la nivel înalt.

  

Bătrânul care vâslea a strigat de câteva ori, deşi bănuia că nu va primi niciun răspuns. Supraveghease de pe ţărm vasul aproape o oră vasul, cum urma curentul slab, întors de-a îndăratelea. Bătrânul şi-a dus barca lipind-o de latura iahtului. A lăsat vâslele, a amarat lângă platforma de coborât în apă şi s-a căţărat pe scara de metal, trecând peste balustradă. Pe puntea de la pupa se afla un şezlong roz. Bătrânul a aşteptat un moment, ascultând. Cum nu auzea nimic, a deschis uşa de sticlă şi a coborât câteva trepte, până în salon.

O lumină cenuşie se răspândea prin ferestrele mari, peste lambriurile de tec lăcuit şi peste pânza albastru-închis a canapelelor. A coborât mai departe, pe scara abruptă placată cu lemn lucios, prin faţa chicinetei întunecate, a băii, până în cuşeta mare. Lumina slabă se strecura prin ferestrele mici, din tavan, peste un pat dublu de forma unei lăncii. La capul patului, sprijinită de perete, şedea o tânără în geacă de ginşi, pe jumătate ridicată, moale, cu picioarele desfăcute şi cu o mână lăsată pe perna roz. Îl privea drept în ochi, cu o expresie întrebătoare, speriată.

Bătrânului i-a luat o vreme până să înţeleagă că fata era moartă.

În părul ei lung, negru se afla o agrafă ca un porumbel, porumbelul păcii.

Când bătrânul s-a apropiat, atingându-i obrazul, capul fetei a căzut în faţă şi o şuviţă subţire de apă i s-a scurs printre buze jos, pe bărbie.

  

  

”Vino în cătare, te pun la frigare”. Un comisar pe trei cărări

Din prudenţă, Adamsberg lăsase încă dinainte destui dolari pe tejghea pentru a plăti consumaţia, în caz că ar fi căzut de pe scaunul de bar.

Coniacul îi dădu o interesantă lovitură de graţie, o senzaţie de pierdere radicală a urmelor, rămăşiţe de furie amestecate cu accese de hlizeală, o convingere de om puternic, ia vino să te baţi aici dacă eşti urs, amic, mort, peşte sau orice altă glumă bună de soiul ăsta. Vino în cătare, te pun la frigare, îi spusese bunică-sa, cu furca în mână, unui soldat german care înainta cu intenţia s-o violeze, ce glumă. Şi acum se amuza când îşi amintea. Viteaza lui bunică. Auzi vocea barmanului venind de foarte departe.

─ Nu te enerva, man, da’ mai bine ai face dacă ai lăsa-o mai moale în seara asta şi te-ai duce să te plimbi. Vorbeşti singur.

─ Îţi vorbesc de bunică-mea.

─ Ce-mi pasă mie de bunică-ta? Ce văd eu e că ai pornit-o bine la vale şi că se va sfârşi prost. Nici măcar nu mai ştii ce vorbeşti.

─ N-am pornit nicăieri. Stau aşezat aici, pe scaunul meu.

─ Deschide urechile, franţuzule. Eşti criţă şi ai ochii în ceaţă. Ţi-a dat cumva papucii iubita? Nu-i un motiv să cazi pe jos. Hai, şterge-o! Nu-ţi mai dau nimic.

─ Ba da, afirmă Adamsberg, întinzând paharul.

─ Gura, franţuzule. Mişcă-te de aici sau chem sticleţii.

Adamsberg izbucni în râs. Sticleţii. Ce glumă bună.

─ Cheamă sticleţii şi dacă vin în cătare, pe tine te pun la frigare!

─ Ei, drăcie, se enervă barmanul, doar n-o să trăncănim cu orele. Nu-s nici eu cu caş la gură, iar tu începi să mă calci pe bătături. Ia-o din loc, ţi-o spun!

 

  

  

Omul, croit ca un tăietor de lemne canadian din cărţile cu poze, dădu ocol barului şi-l înşfăcă pe Adamsberg de subsuori. Îl trase până la uşă şi-l puse în picioare pe trotuar.

Uşa cafenelei se trânti în nasul lui Adamsberg, care se chinui puţin să-şi recupereze haina căzută pe trotuar, apoi să şi-o tragă pe mâneci în direcţia normală.

― Dacă e vorba de iubite, am una în plus! strigă el, singur pe stradă, la adresa barmanului.

Paşii lui şovăielnici îl conduseră mecanic până la intrarea pe poteca pe care se trăgeau bărcile. Fu vag conştient de faptul că Noëlla îl putea aştepta acolo, pitulată în umbră precum lupul cenuşiu. Îşi găsi lanterna şi o aprinse, măturând împrejurimile cu un gest nesigur.

― Nu e nimic de făcut! zbieră el, singur pe potecă.

Un tip care le poate veni de hac unor urşi, unor sticleţi, unor peşti, nu se poate el descotorosi de o tipă, ce credeţi?

Adamsberg o porni hotărât pe potecă. În pofida tangajului produs de beţie, amintirea drumului, cuibărită în talpa picioarelor lui, îl conducea vajnic, chiar dacă se mai izbea la răstimpuri de vreun trunchi, ca urmare a îndepărtării de la direcţia cea bună. I se păru că ajunsese de-acum cam pe la jumătatea drumului. Hai că eşti tare, băiete, ai baftă.

Nu îndeajuns ca să se ferească de creanga joasă care oprea trecerea şi pe sub care se strecura în mod obişnuit. Primi creanga drept în frunte şi simţi cum cade jos, mai întâi în genunchi, apoi cu faţa, fără ca mâinile lui să poată face ceva pentru a amortiza căderea.

Fragment din Tridentul lui Neptun de Fred Vargas

   

IARISUSÎŞIAŞEZĂMÂINILEDEASUPRALUI…

Cele mai vândute cărți din colecțiile de literatură de la cea de-a 18-a ediție a Târgului Gaudeamus au fost: Înainte să adorm de S.J. Watson, Evanghelia dupa Iuda de Adam Blake, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut de Jonas Jonasson, Totul contează! de Ron Currie Jr. și eseul Căsătorie din dragoste. Oare mai există? de Pascal Bruckner.

Iată mai jos un fragment din romanul Evanghelia dupa Iuda, o poveste țesută în jurul Manuscriselor de la Marea Moartă, cel mai captivant thriller religios scris de la ”Codului lui Da Vinci” încoace.

 

  

Asta era camera a cărei fereastră era singura care nu fusese bătută în şipci, dar fusese acoperită cu o pânză de sac, prinsă strâmb în cuie. Cel care lucrase aici era prins într-o contradicţie: voia să aibă lumină, dar să şi evite să fie furat de peisajul de-afară; sau poate că nu voia să fie văzut de afară. Pe birou mai erau şi alte hârtii. Numai vreo douăsprezece foi: destul de modest prin comparaţie cu restul casei. Mai era şi un teanc de CD-uri, încă în amgalajul lor original.

Kennedy se îndreptă spre masă şi deschise computerul. Auzi zumzetul uşor şi clicurile care anunţau deschiderea calcutatorului, atenuate de barierele şi versanţii din hârtie. Îşi îndreptă atenţia către hârtiile de pe birou. Se aştepta să dea peste aceleaşi şiruri nesfârşite de litere şi cifre, însă se trezi exclamând de uimire — un sunet monosilabic care îl făcu pe Tillman să ia a doua foaie şi să se uite şi el. Textul nu era încă formatat: o frază continuă, fără spaţii, mergea de sus până jos. Singura diferenţă — ceea ce o făcuse pe Kennedy să înjure cu voce tare — era faptul că, de data asta, erau cuvinte reale.

IARISUSÎŞIAŞEZĂMÂINILEDEASUPRALUIBINECUVÂNTÂNDULCUM-NUFĂCUSECUCEILALŢIŞAPTEŞIÎISPUSEMISESPUNEMÂNTUITORUL……

Citește continuarea textului în romanul Evanghelia dupa Iuda