Chris Simion: India este o lectie majora de viata pentru mine

Piesele puse in scena de Chris Simion se joaca, de ani buni, cu casa inchisa, iar proiectele ei i-au adus laolalta, de nenumarate ori, pe actorii nostri cei mai mari. Dar Chris Simion nu s-a oprit la teatru: a regizat si spectacole si a scris carti de succes. Suficiente motive pentru un interviu-portret realizat de revista Marea Dragoste/Tango. Regizoarea a vorbit despre profesia ei, despre teatrul independent – D’AYA – pe care l-a fondat alaturi de scriitorul Pascal Bruckner, despre sotul ei, actorul Gabriel Fatu, despre dragoste si iubiri, dar și despre cea mai recentă carte, apărută la Trei. Citiți întregul interviu. Merită!

Iată și trei dintre răspunsuri:

Marea Dragoste/Tango: Ai publicat sapte carti pana acum. Pe care dintre ele o consideri cea mai reusita si de ce?

Chris Simion: CE NE SPUNEM CAND NU NE VORBIM, am scris-o in opt ani, a fost publicata de Editura Trei. Cea mai recenta este intotdeauna cea mai reusita.

Marea Dragoste/Tango: In perioada aceasta, ce mai scrii? Si ce mai pui la cale la teatru? Povesteste-mi, te rog, si despre calatoria ta in India si despre cum te-a influentat asta cand ai pus in scena Maitreyi…

Chris Simion: Am inceput un nou roman si ma joc din cand in cand scriind povesti. Proiecte pe rol sunt spectacolele din club, din Godot de exemplu: “Dragostea dureaza 3 ani”, “Te iubesc! Te iubesc?” si “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”, iar in teatru am “Maitreyi” dupa Mircea Eliade, “Oscar si Tanti Roz” la Teatrul “L.S.Bulandra” si “Omul Pescarus” sau “Drumul spre Frumos”, la Grand Cinema Digiplex in Mall Baneasa. Este primul spectacol de teatru acrobatic facut in Romania, inspirat de Cirque du Soleil si realizat dupa nuvela “Pescarusul Jonathan Livingstone”.
India este o iubire din liceu, am avut o bursa la Sanskriti Kendra in New Delhi, am fost de doua ori in turneu in 8 orase. India este o lectie majora de viata pentru mine.

(…)

Marea Dragoste/Tango: Cum v-ati cunoscut, tu si Gabriel Fatu? De cati ani sunteti casatoriti?

Chris Simion: Ne cunoastem de 14 ani, din facultate, de cand eram studenti, de cand umblam cu troleul, stateam in camin si imparteam un iaurt sau un colt de paine. El imi scria scrisori de dragoste si mi le lasa la portar, eu ii raspundeam… Si, dupa cateva luni de zile in care s-a plictisit de cat m-a curtat, ne-am dat intalnire, pe banca, in parcul de la Unirea, si ne-am logodit cu cerceii pe care ii aveam eu in ureche.

Citește și: To: zmeul_albastru@yahoo.com

    

Compilație muzicală pentru oameni cătrăniți. De miercuri, cu GSP: ”Dragostea durează trei ani”

Din 24 august, aveți romanul ”Dragostea durează trei ani” de Frederic Biegbeder, la preț redus împreună cu ”Gazeta Sporturilor”.

  

Fost publicitar, romancierul francez scrie cu cinism:

În al treilea an ai o veste bună şi una rea. Cea bună: dezgustată, nevasta te părăseşte. Cea rea: începi o nouă carte.

  

Mai jos aveți un fragment simpatic cu melodiile de inimă albastră recomandate de Beigbeder (sau, mă rog, de personajul din romanul său):

***

”Să repetaţi des aceste trei fraze:

1) FERICIREA NU EXISTĂ.
2) DRAGOSTEA ESTE IMPOSIBILĂ.
3) NIMIC NU ESTE GRAV.

Nu râdeţi, pare o tâmpenie, dar reţeta asta poate că mi-a salvat viaţa atunci când ajunsesem la fund. Încercaţi-o când o fi să faceţi următoarea depresie nervoasă. V-o recomand.

Iată şi o listă de cântece triste, bune de ascultat la vremea când o iei din nou în sus, pe pantă: April come she will, al lui Simon şi Garfunkel (de 20 de ori), Trouble, al lui Cat Stevens (de 10 ori), Something in the way she moves, al lui James Taylor, Et si tu n’existais pas, al lui Joe Dassin (de 5 ori), Sixty years on urmat de Border Song al lui Elton John (de 40 de ori), Everybody hurts al lui REM (de 5 ori), Quelques mots d’amour al lui Michel Berger (de 40 de ori, dar nu vă fuduliţi prea tare cu treaba asta), Memory Motel al lui Rolling Stones (de 8 ori şi jumătate), Living without you al lui Randy Newman (de 100 de ori), Caroline No al lui Beach Boys (de 600 de ori), Sonata Kreutzer a lui Ludwig van Beethoven (de 6000 de ori).

Bun concept pentru un compil; am chiar şi sloganul: Este Compilul Cătrănit,/ De gânduri negre chinuit“.

        

  

 

Săptămâna viitoare vă așteaptă un alt roman al lui Biegbeder, care demontează fascinația adevertisingului: “13,99 lei” (desigur, tot cu GSP și tot la 13,99 lei, ziarul și cartea).

  

Citiți și: Cât durează dragostea? Weekend cu Beigbeder, teatru și autografe

   

Cât durează dragostea? Weekend cu Beigbeder, teatru și autografe

Noconformistul scriitor francez, Frederic Beigbeder vine în România între 20 și 22 august, la invitația Gazetei Sporturilor și a Editurii Trei.

  

Beigbeder va lansa două din cele mai cunoscute cărți ale sale, în editie de chioșc, împreună cu Gazeta Sporturilor: “Dragostea durează trei ani” și “13,99 lei” (romanele vor aparea cu ziarul de sport miercuri, 24 august, respectiv, miercuri, 31 august).

    

Beigbeder va avea o sesiune de autografe pentru ediția de chioșc a cărții “Dragostea durează trei ani” sâmbătă, ora 19:30 în ”La Muse” Teatrul de pe Lipscani după spectacolul aniversar al piesei de teatru cu același nume care va începe la ora 18:00, spectacol al Companiei de Teatru ”D’AYA”.

    

• Romanul „Dragostea durează trei ani” are o teză pe cât de simplă, pe atât de cinică: amorul are un timp de evoluție și disoluție inconturnabil. Trei ani. Sătul până la greață de Anne, splendida lui soție, Marc Marronnier se îndragostește isteric de Alice cea cu picioare lungi. Divorțeaza de Anne (cei trei ani de supraviețuire a dragostei se scurseseră) și reușește, după teribile tribulații, s-o divorțeze și pe Alice. Cu care se căsătorește. Concluzia pulverizează așteptările: barbatul, fiind structural poligam, este nevoit sa zappeze toate femeile pe care le întâlnește.

   

• Celălalt roman, “13,99 lei”, începe abrupt: “Totul este provizoriu: dragostea, arta, planeta Pământ,  dumneavoastră, eu. Moartea este inevitabilă, dar ia pe toată lumea prin surprindere.” O altă frază cheie: “Oamenii nu știu ce vor până nu li se propune acel lucru”. Sub semnul acesta sta “13,99 lei”, una din cărțile cele mai importante ale lui Frederic Beigbeder, unde autorul demontează, treptat și fără scrupule, fascinația advertisingului.

   

Cele două cărți fac parte din seria de șase bestselleruri lansată de Gazeta Sporturilor și care mai cuprinde romanele altor doi autori francezi care au marcat literatura ultimilor ani: Pascal Bruckner (“Luni de fiere” și Hoții de frumusețe”) și Marc Levy (“Și dacă e adevărat…” și “În altă viață”). Cărțile se găsesc la toate chioșcurile de ziare din țară împreuna cu Gazeta Sporturilor, la un preț cu 60% mai mic decât cel obișnuit. Un volum și ziarul costă doar 13.99 lei.

  

     

Marc Levy, cel mai citit autor francez al momentului vorbeşte despre sport şi miracole: “Fotbalul e o magie atît de rară”

Seria romanelor premium continuă azi cu “Şi dacă e adevărat…”, de Marc Levy
A vîndut milioane de cărţi în lumea întreagă, este cel mai citit scriitor francez al momentului şi are o viaţă demnă ea însăşi de unul dintre romanele sale. La 18 ani, s-a înrolat în Crucea Roşie, a studiat managementul şi informatica, a înfiinţat o companie IT în SUA, a devenit bogat, apoi a pierdut totul. A luat-o de la capăt, deschizînd un cabinet de arhitectură, ajuns al doilea ca importanţă în Franţa. Între timp, la insistenţele surorii sale scenarist, s-a apucat de scris, iar primul roman, “Şi dacă e adevărat…”, a ajuns scenariu pentru un film produs de Spielberg. Peste noapte, cartea a devenit best-seller, iar Levy – un scriitor consacrat.

“Nu mă interesează premiile, ci iubirea!”, le răspunde el criticilor literari. Iar cititorilor săi le răspunde cu încă o poveste. Într-o manieră directă (“tehnică americană”, cum îl lăuda Pascal Bruckner), Marc Levy a răspuns şi întrebărilor Gazetei Sporturilor.

- Sînteţi informatician ca profesie, dar scrieţi despre miracole.
- Studiile mele universitare sînt o amintire atît de îndepărtată… Scriu despre miracole şi cred în ele, în mici miracole, în uimirea cotidiană, în miracolul vieţii.

- Călătoriţi în lumea întreagă. Ce imagine aveţi despre România, ce ştiţi despre ea? Cu excepţia lui Dracula!
- Oh, nici nu mi-a venit în minte Dracula… Cînd mă gîndesc la România, mă gîndesc la o ţară cu un popor cultivat, cu o natură foarte diversă şi mai ales cu oameni foarte primitori.

“Spiritele imbecile care confiscă fotbalul”
- Ce părere aveţi despre fotbal? Vă place, preferaţi alte sporturi?
- Fotbalul e un sport pe cît de pasionant, pe atît de uimitor, în puterea sa de a înregimenta milioane de oameni de pretutindeni, de a naşte ataşamente şi de a face fericite popoare întregi. De asta, fotbalul are ceva magic şi o astfel de magie e atît de rară încît nu trebuie s-o lăsăm înlocuită de violenţa din stadioane şi din jurul lor. Nu trebuie, în nici un caz, să autorizăm spiritele imbecile să confişte fericirea tuturor. Sînt pentru o toleranţă zero în privinţa huliganilor. Cît despre sportul meu preferat, nu e chiar un sport, decît uneori: aviaţia…

– De ce oamenii au încă nevoie de poveşti într-un secol ultratehnologizat?
- Pentru că printre lucrurile care-l definesc pe om şi-l fac unic se află capacitatea lui de a-şi imagina, de a visa, de a se proiecta în alte spaţii şi timpuri, de a spera. Pentru că poveştile sînt universale şi atemporale, la fel ca valorile fundamentale ale umanităţii.

– În calitate de cititor, care sînt autorii pe care îi preferaţi?
- Sînt foarte numeroşi şi îmi vine greu să-i pomenesc doar pe o parte dintre ei. Printre favoriţii mei se află Romain Gary, Hemingway, Jacques Prevert, Saint Exupéry, Salinger, Philippe Roth…

Fragment din interviul realizat de Maria Andrieş cu Marc LEVY pentru Gazeta Sporturilor

Noli tangere circulos meos

Victor, piază-rea, ce faci pe șosea?, răsună în mintea detectivului Adamsberg, răsunând deopotrivă și pentru cititor ca o litanie malefică, ce pare să nu își aibă rezolvarea niciunde.

Fred Vargas, despre care am aflat cu stupoare că este pseudonimul scriitoarei de origine franceză Frederique Audoin-Rouzeau, abia după ce am terminat de citit romanul, construiește o lume plină de bizarerii, gesturi ascunse și neînțelese, motivații greu de pătruns și caractere îndoielnice, situate pe fundalul unui Paris misterios și adeseori, macabru, în al său Omul cu cercurile albastre . Pornind cu figura personajului principal, Adamsberg, un detectiv care pare să nu fie la locul lui printre infractori, care este blând și stângaci, despre care se spune că ar fi frumos, însă umblă deșirat, are inima frântă și gândește încet, dar, ca prin minune, nu poate fi înfrânt, căci toate cazurile par să îi vorbească într-o limbă numai de el înțeleasă, spre a conduce la o rezoluție fericită pentru poliția franceză, romanul se construiește din și prin mister.

Ajuns în Paris ca șef al unui departament de poliție, Adamsberg nu pare să fie plăcut de nimeni, însă reușește prin metodele sale intuitive să îl aresteze pe un tânăr criminal pe care ceilalți polițisti nu l-ar fi suspectat niciodată, căpătând astfel respectul lor. Cu toate acestea, ciudățeniile detectivului amuză, descumpănesc sau chiar irită, mai ales când îi ordonă secundului său, Danglard, să formeze o echipă care să țină sub supraveghere cercurile albastre, aparent inofensive, desenate aproape seară de seară pe trotuarele și străzile pariziene, în jurul unor obiecte aruncate cu nepăsare. Acest gest excentric, tratat cu umor și indiferență de presă și de poliție, este pentru Adamsberg un fapt de cruzime ce îi transmite orori viitoare, poate chiar și crime ale unui sociopat calculat, ce nu va da greș în planul său malefic.

Și pentru că intuiția lui Adamsberg este una aproape ”supranaturală”, lucrurile o iau razna, însă, nicidecum păstrând linearitatea clasică, ci construindu-se din cercuri intersectate cu poveștile cel puțin ciudate ale altor personaje precum Mathilde, o celebră oceanografă al cărei hobby este să urmărească oameni pe stradă, să scrie tot felul de gânduri despre ei într-un carnețel și să împartă saptămâna în trei felii, un orb frumos, a cărei răutate funcționează drept scut pentru a nu fi tratat ca un invalid, o bătrână obsedată de anunțurile matrimoniale de la mica publicitate, în căutarea soțului perfect. Profunzimea personajelor este redată tocmai prin straturile de ciudățenie care se întrevăd pe măsură ce narațiunea avansează, demonstrând că, în fapt, nimic nu este întâmplător, nici măcar interacțiunile dintre ei.

Fred Vargas a reușit să țeasă urzelile cu măiestrie, nelăsând loc de previzibilitate – cel puțin eu am încercat din răsputeri să intuiesc cine este criminalul și nu mi-a ieșit până când a fost demascat -, folosindu-se de fiecare detaliu ce ți se relevă abia spre final, când totul prinde contur, iar logica și rațiunea din spatele faptelor pot fi înțelese. Omul cu cercurile albastre este un roman……Citeşte pe Bookblog întreaga recenzie realizată de Alice Teodorescu

Pascal BRUCKNER: „În eseuri sînt un moralist, în romane – mai degrabă un libertin“

La începutul cărții dvs. Paradoxul iubirii/Le Paradoxe amoureux, evocați cîteva elemente biografice: Parisul la începutul anilor ’70,rive gauche, cartierul Mouffetard, grădinița la care vă duceați fiul în fiecare zi. În ce raport se află – în acest eseu despre paradoxurile iubirii, care pleacă de la generația lui mai ’68 și evoluția ei ulterioară, de la boemi la burghezi („les bobos“) – biograficul și analiza teoretică, generală?

Într-adevăr, cartea aceasta reprezintă un fel de bilanț a ceea ce s-a petrecut în domeniul iubirii, din anii ’60 încoace. E un soi de autocritică, ce consemnează atît aspectele pozitive, cît și pe cele negative.

 

În carte există în mod sistematic mici secvențe încadrate, marcate printr-un chenar: e vorba oare de articole jurnalistice deja publicate și reluate în carte?

Nu, întregul text este inedit, iar aceste secvențe încadrate – pe care le practic, de altfel, în eseurile mele – se află cumva în același timp în interiorul și în afara cărții propriu-zise. Sînt ca niște antracte, care ies din zona reflecției teoretice, fiind mai literare. E un tip de structură pe care am practicat-o începînd cu Le nouveau désordre amoureux/Noua dezordine amoroasă(1977) în toate eseurile mele.

 

Dacă vreți, „paradoxul amoros“ se află deja în romanulLuni de fiere/Lunes de fiel (1981), romanul care v-a făcut cunoscut și a avut succes de public. E vorba despre o temă veche, recurentă  în cărțile dvs. Ea se regăsește într-o carte și mai nouă, Le mariage d’amour a-t-il échoué? (Grasset, 2010). Așadar, se poate spune că cuplul monogam și căsătoria din dragoste au eșuat în societatea occidentală?

Nu, nu e vorba despre un eșec, ci despre o criză, tocmai pentru că exigențele occidentalilor sînt mai ridicate decît cele ale altor culturi. Să spunem că emanciparea are un preț, e cel pe care îl plătim în existența cotidiană și, mai precis, în viața noastră amoroasă. Dar nu e un eșec, ci o consecință a emancipării femeilor, dar și a sentimentelor amoroase. E un progres, dar un progres care costă scump. Nu e un eșec, ci o etapă pe care o vor traversa toate culturile în momentul în care femeile se vor emancipa.

 

O întrebare legată de stilul paradoxal și retoric al cărții dvs., foarte pregnant aici. E pentru „a epata burghezul“ sau pentru a corespunde mai bine subiectului – iubirea –, o temă dificil/imposibil de analizat cu mijloacele rațiunii?

Stilul acesta îmi e caracteristic, e probabil inconștient, e drept și că este vorba despre o adecvare la subiectul tratat. De la început am avut același stil – poate că acum este mai concentrat –, însă nu este deliberat. Cartea aceasta nu e deloc provocatoare pentru burghez, ci dimpotrivă, e o carte cuminte, rezonabilă.

 

În „Epilogul“ cărții, afirmați: „Iubirea nu-i bolnavă, ea este ceea ce trebuie să fie în fiecare clipă, cu abisurile și cu splendorile sale. Ea rămîne acea parte a existenței pe care nu o stăpînim, care rezistă înregimentărilor și este refractară ideologiilor“. Pe de altă parte, îi citați adesea pe La Rochefoucauld, Casanova, Rousseau, Maupassant etc., scriitori, moraliști și libertini deopotrivă. Care este poziția pe care o adoptați dvs., în calitate de eseist care tratează despre iubire?

În eseuri, sînt un moralist care încearcă să înțeleagă natura sentimentului amoros. În romane, sînt mai degrabă un libertin, sau chiar un pervers. E o dualitate, e ca și cum aș avea două personalități, două creiere: moralist în eseuri, pervers în romane.

Fragment din interviul realizat de Adina Diniţoiu cu Pascal BRUCKNER pentru Observatorul Cultural

Inbox, draft și trash – un roman epistolar

Dacă aţi trecut pe la metrou, cu siguranţă privirea v-a fost atrasă de un afiş alb-negru cu un mesaj incitant:

Romanul „CE NE SPUNEM CÂND NU NE VORBIM” are două volume. Primul volum… publicat de Editura Trei. Al doilea volum… un spectacol de teatru regizat de autoare. Cel de-al doilea volum nu va fi publicat niciodată. Pentru a avea parte de povestea integrală sunteţi invitat să acceptaţi provocarea de a fi în sala de spectacol.

Neconvenţionala metodă de promovare a fost aleasă chiar de autoare, regizoarea Chris Simion, alături de Editura Trei, unde a apărut cartea „Ce ne spunem când nu ne vorbim”. Potrivit regizoarei, o strategie inedită era necesară şi nu a fost inventată de dragul succesului, scrie Evenimentul zilei.

 

  

„Eu nu mi-am lansat niciodată o carte într-un mod convenţional, unde criticii vin şi vorbesc frumos. Nu am nevoie de laude cumpărate. Succesul apare dacă ceea ce faci este sincer şi are valoare. Romanul şi piesa de teatru nu vor avea succes datorită lansării neconvenţionale. Vor avea succes doar dacă cei care citesc cartea sau văd spectacolul se regăsesc în ceea ce am scris şi spun mai departe şi altora”, spune Simion, în EVZ.

Cartea are în centru un personaj feminin căreia i se pune un diagnostic fatal. Drept urmare, îşi abandonează iubitul, părinţii şi prietenii, însă după doi ani de zile îşi reface analizele şi află că este sănătoasă tun. Romanul este structurat ca o corespondeţă pe e-mail între două personaje:

Ceea ce îşi spun direct, ceea ce scriu şi nu trimit şi rămâne în “draft”, ceea ce scriu şi șterg şi ajunge în “trash”, explică autoarea.

    

Citește multe despre întregul proiect al lui Chris Simion în Evenimentul zilei.

   

 

Adevăr sau provocare? Şi răspunde repede până n‑adorm!

— Adevăr sau provocare? zice Robbie.

— Adevăr.

Robbie soarbe puţin din pahar şi pare că se gândeşte o clipă. Apoi se uită serios la Alice.

— Tu regreţi vreodată ceva? Vreun lucru pe care l‑ai spus sau pe care l‑ai făcut?

Alice dă din cap cu convingere.

— Nu. Nu regret nimic. Regretul este pentru incompetenţi şi pentru cei care n‑au încredere în ei. Iar eu nu intru în niciuna dintre categoriile astea. Ok, mersi pentru întrebarea ta plictisitoare, Robbie.

Se uită în jur, zâmbind.

— Pe cine să aleg?

  

  

  

Şi apoi se uită sfredelitor la Ben.

— Tinere Ben. Ai putea să mă ajuţi să ţin jocul ăsta pe linia de plutire. Să‑l păstrez murdar şi distractiv cum trebuie să fie. Adevăr sau provocare? Şi răspunde repede până n‑adorm.

— Adevăr.

— Perfect. Speram să spui asta. Şi am o întrebare numai bună pentru tine.

Alice ridică din sprâncene şi se apleacă pe spate.

— Deci, tinere Ben, care a fost cel mai interesant loc în care ai făcut sex? Şi eşti obligat să răspunzi sau o să‑ţi dau o provocare. Şi n‑o să fie prea frumos.

  

  

  

Ben râde nervos şi se uită în jos, în pahar.

— Ăă, cred că a fost o dată, ei, acum vreo doi ani. Abia venisem în Australia. Am întâlnit o fată nebună. Pe care nu puteai s‑o refuzi. Nici gând. Nu-aveai cum să-i reziști. Şi, doamne, avea un corp fabulos, aşa că nici nu mi‑ar fi trecut prin cap s‑o refuz. Oricum, într‑o seară era acasă la cineva şi fata asta m‑a târât în dormitorul părinţilor. Şi, mă rog, făceam noi ce făceam la ei în pat, când îi auzim că intră în casă, aşa că ne strecurăm în dulap, de fapt aveau un fel de dressing uriaş. Și, mă rog, era aşa de bine şi de întuneric acolo şi comod că am continuat să facem exact ce făceam înainte.

Se opreşte din vorbit o clipă şi se uită la Alice şi zâmbeşte larg, cu obrajii coloraţi. Alice se uită şi ea la el, zâmbind, încurajându‑l şi deodată devine foarte clar că fata despre care vorbeşte e Alice. Şi Robbie se uită fix la Ben, cu faţa lipsită de orice expresie, dar eu îi pot vedea mâna cu care se sprijină pe podea şi pe care o ţine în spatele piciorului, iar pumnul îi e încleştat şi i se văd venele pe sub piele. Şi din nou simt că mă cuprinde panica, o copleşitoare dorinţă ca totul să se termine. Punct şi de la capăt. De la început. Noaptea asta o să se termine urât. Robbie a avut dreptate.

  

Fragment din romanul

Adevărul despre fete

(titlul original Beautiful Malice)

de Rebecca James  

Citește și: 

7 Lucruri pe care nu le ştiaţi despre Rebecca James

Rebecca James: “Nici nu ştiam cine era Alice…” (Interviu realizat de Dan-Silviu Boerescu)

     

    

7 Lucruri pe care nu le ştiaţi despre Rebecca James

 

7 Lucruri pe care nu le ştiaţi despre Rebecca James

1. Cei patru fii ai ei se numesc: Charlie (10 ani), Oscar şi Jack (gemenii de 9 ani), Jimmy (6 ani).

2. Are o mare pasiune pentru tot ceea ce e legat de Indonezia, în special de Bali, după ce a petrecut acolo doi ani şi jumătate (1995-1997).

3. A avut un iubit indonezian, de care a trebuit să se despartă din cauza marilor “diferenţe de ordin cultural”. Întoarsă în Australia, ca să-şi lingă rănile, s-a întâlnit cu Hilary Hudson, de care s-a îndrăgostit imediat. Au urmat cei patru copii…

4. Mai are o soră scriitoare!

5. Web side story: rebeccasjames.blogspot.com.

6. Este impresariată de Jo Unwin de la agenţia britanică Conville & Walsh.

7. 1 400 000 $ a încasat sub formă de avansuri pentru drepturile de publicare. Cea mai mare sumă de până acum: 600 000 $ în Statele Unite. În Germania, în decurs de cinci zile, licitaţia a evoluat astfel: 15 000 euro, 70 000 euro, 252 000 euro…

 

Rebecca James s-a născut la Sydney, în Australia, în 1970.

Până la 30 de ani a lucrat ca ospătăriţă, ca profesoară de engleză în Indonezia şi Japonia, ca barmaniţă şi (cel mai memorabil) ca dispeceră în Londra. După aceea, şi-a crescut copiii şi s-a ocupat, împreună cu soţul ei, de o mică firmă specializată în amenajarea de bucătării.

A devenit celebră după ce a scris această carte. A trimis manuscrisul unui agent literar, care a fost atât de încântat de lectură, încât a stârnit un interes editorial internaţional, prezicând că va deveni un bestseller absolut. Romanul urmează să fie publicat în 35 de ţări.

Rebecca James trăieşte în Australia împreună cu partenerul ei şi cei patru fii ai lor.

Rebecca James este autoarea romanului “Adevarul despre fete”, aparut recent la Editura Pandora M.

Florin Călinescu lansează superRomanul ”Nu-știu-câte-zile”

Editura TREI va invită sâmbătă 20 noiembrie, ora 15.00, la standul editurii la lansarea volumului „Nu-ştiu-câte-zile” de Stoian G. Bogdan. Nu vor lipsi glam-ul monden, intervențiile neconvenționale si invitații-surpriză.

O altfel de lansare a unui thriller românesc cu haz, crime și pasiuni sângeroase.

O poveste palpitanta cu gagici, cafteli, lăvuri şi alte prostii de viaţă.

Invitat special: Floriiiiiiiiiiiin Călinescu

 

 

 

 

“Nu-stiu-cate-zile” este primul roman al celui mai cunoscut și mai premiat poet al anului 2009, Stoian G. Bogdan.

Un superRoman pentru vremurile de acum!