Test: află cum stai cu ”locul controlului”

“Locul controlului”: Este vorba despre anumite credinţe legate de sursa propriei tale puteri, ceea ce poate influenţa felul în care vezi lumea şi oamenii. Acest “loc al controlului” se bazează pe educaţie, pe experienţele anterioare, pe personalitatea ta şi pe alţi factori, inclusiv genetici.

Dacă ai un loc intern al controlului, atunci crezi că ai un grad semnificativ de control asupra a ceea ce ţi se întâmplă. Crezi că alegerile pe care le faci, percepţiile pe care le ai şi felurile de-a te comporta sunt determinanţi puternici a ceea ce ţi se va întâmpla. Pe de altă parte, dacă ai un loc extern al controlului, crezi că totul ţi se întâmplă fără să depindă de tine; cu alte cuvinte, eşti sigur că ai un control redus sau inexistent asupra evenimentelor care survin şi au impact asupra ta, şi mai crezi că ai o putere neînsemnată în privinţa felului în care alegi să te comporţi sau a felului în care aceste comportamente îţi vor influenţa viaţa. Cei mai mulţi oameni sunt undeva între aceste două extremităţi şi au anumite domenii de viaţă în care sunt mai mult “interni” decât “externi” în privinţa locului controlului.

În principal, un loc intern al controlului este unul în care o persoană crede că lucrurile care i se întâmplă se datorează propriului ei efort sau propriei sale abilităţi. Locul extern al controlului e cel în care cineva crede că tot ce i se întâmplă se datorează norocului sau intenţiilor răuvoitoare ale celorlalţi. “Nu am primit o evaluare bună fiindcă nu am muncit îndeajuns anul trecut”, e în opoziţie cu: “Nu am primit o evaluare bună din cauză că nu am deloc noroc”, sau: “Evaluarea mea a fost proastă fiindcă nu mă place şeful.” Ce motiv ar avea cineva să pună întrebarea dureroasă “De ce nu mă place nimeni?” O persoană cu un loc extern al controlului nu îşi poate imagina nişte răspunsuri practice la această întrebare, deoarece acest tip de persoană crede că nu poate influenţa nicicum simpatia celorlalţi.

Înţelegerea teoriei locului controlului — şi, mai important, identificarea poziţiei în care te afli în intervalul dintre intern şi extern — te poate ajuta să îţi schimbi comportamentul mascat de lamentaţie.

Instrument de evaluare

Scală:

1 = Total de acord

3 = De acord uneori/întrucâtva

5 = Deloc de acord

Selectează cele mai potrivite opţiuni (total de acord, de acord uneori/întrucâtva, deloc de acord) pentru fiecare dintre cele 12 afirmaţii:

– 1. Magazinele nu îmi vor primi marfa înapoi, chiar dacă am chitanţa.

– 2. Nu prea am ce face dacă mâncarea pe care o comand într-un restaurant nu e bună.

– 3. Pot foarte bine să parchez departe de clădire, oricum nu o să găsesc un loc aproape de ea.

– 4. E practic imposibil să ocoleşti traficul aglomerat.

– 5. Cariile nu pot fi evitate.

– 6. Nu prea depinde de mine ca oamenii să râdă la glumele mele.

– 7. Nu prea depinde de mine ca salariul să îmi crească.

– 8. Nu prea depinde de mine ca ceilalţi să mă placă.

– 9. Să faci gripă ţine cu totul de hazard.

– 10. Felul cum arăţi este în cea mai mare parte o chestiune de ereditate şi de noroc.

– 11. Găsirea dragostei adevărate ţine parţial de sincronizare, parţial de soartă şi parţial de noroc.

– 12. Weekendurile mele sunt deseori ocupate cu lucruri pe care nu vreau să le fac.

Pentru a face punctajul:

1. Totalizează punctele pe care le-ai dat la fiecare afirmaţie.

2. caută punctajul în categoriile de mai jos.

Dacă punctajul tău este între…

48 şi 60: Ai un puternic loc intern al controlului. Acest lucru arată că eşti convins că ai o influenţă enormă asupra a ceea ce ţi se întâmplă, şi că eşti conştient de capacitatea de a face alegeri. Ar trebui să fii conştient de un anumit risc: se poate să crezi că poţi controla totul, şi deci să ai un simţ exagerat al propriei tale influenţe şi puteri. Acesta este probabil cazul dacă găseşti că eşti deseori frustrat de reticenţa lumii de-a se supune voinţei tale. Uneori lucrurile sunt în afara controlului tău şi dacă te împotriveşti realităţii nu vei avea parte decât de necazuri.

25 şi 47: Eşti la mijlocul punctajului, ceea ce arată că există anumite domenii în care crezi că ai o influenţă semnificativă în viaţa ta şi altele în care crezi că eşti lipsit de putere. Aceasta poate fi cea mai bună poziţie, dar am un cuvânt de spus celor înţelepţi: asigură-te că îţi îndrepţi convingerile despre putere în direcţia cea bună. Cu alte cuvinte, trebuie să te asiguri că nu risipeşti energia în domenii în care nu ai control şi că nu te crezi lipsit de putere în domenii în care de fapt ai.

12 şi 24: Crezi că ai foarte puţin control, dacă nu deloc, asupra a ceea ce ţi se întâmplă. Aceasta are ca rezultat o frustrare enormă şi poate duce la depresie, dată fiind deficienţa de putere pe care crezi că o ai. Cei lipsiţi de putere sunt la cheremul sorţii — sau aşa cred ei — ceea ce este dureros şi frustrant. Trebuie să îţi examinezi cu atenţie viaţa şi puterea pe care de fapt o ai. 

Fragment din volumul Cum să fii propriul tău psihoterapeut

Workshop: Atasamentul in psihoterapie – Horst Kächele

INSIGHT – Asociatia pentru promovarea psihanalizei teoretice si clinice va invita sa participati la workshop-ul cu tema:

ATASAMENTUL IN PSIHOTERAPIE

sustinut de Prof. dr. HORST KÄCHELE de la International Psychoanalytic University din Berlin. Prof. Horst Kächele este psihanalist formator si supervizor in cadrul Asociatiei Germane de Psihanaliza (membra IPA) si este cunoscut pentru activitatea de cercetare a atasamentului, tulburarilor psihosomatice, precum si a procesului si rezultatelor psihoterapiei.

Evenimentul va avea loc in Bucuresti in data de 17 Martie 2012, la Sala Alpha de la Sala Palatului si va consta din expuneri teoretice si clinice centrate pe relatia dintre atasament si psihopatologie, alianta terapeutica, perspectiva psihodinamica asupra Interviului de Atasament al Adultului, precum si o supervizare in cadrul unui grup clinic.

PROGRAM WORKSHOP „ATASAMENTUL IN PSIHOTERAPIE”
Prof. Univ. Dr. Horst Kächele
Sambata, 17 martie 2012
Bucuresti, Sala Palatului, Etaj I, Sala Alpha
10.00 – 11.30 Atasament, reglare si sincronizare afectiva In psihoterapia
adultului
11.30 – 12.00 Pauza de cafea
12.00 – 13.30 Atasament si alianta terapeutica.Relatia ca instrument al
schimbarii In psihoterapie.
13.30 – 14.30 Pauza de masa
14.30 – 16.30 Perspectiva psihodinamica asupra Interviului de Atasament
al Adultului (AAI)
16.30 – 17.00 Pauza de cafea
17.00 – 20.00 Supervizare de grup
Supervizarea unui caz prezentat de unul dintre participanti.
Supervizori: psihanalistii Vasile Dem. Zamfirescu si Horst Kächele

Taxa de participare: 250 RON pana la 1 Martie / 300 RON dupa 1 Martie. Taxa de participare se plateste in contul nr. RO31RNCB0081124752660001, BCR, Sucursala Izvor.
Pentru inscrieri – trimiteti la insight_office@yahoo.com formularul completat impreuna cu dovada achitarii taxei de participare.
Pentru mai multe detalii ne puteti contacta prin email: insight_office@yahoo.com sau telefonic: Simona Reghintovschi 0723.157.269,

https://sites.google.com/site/asociatiainsight/

Evenimentul urmeaza sa fie creditat de Colegiul Psihologilor din Romania.

Topul noutăților de la Gaudeamus 2011

Update (28 nov.) – Vedetele târgului: “Cartea roşie”, de C.G. Jung, a fost vedeta editurii Trei la Gaudeamus 2011. Dintre titlurile publicate în colecţiile de psihologie, foarte apreciate de cititori au fost “101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi”, de George W. Burns, “Practica şi teoria psihologiei individuale”, de Alfred Adler, “Tratat de psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi”, de Florin Tudose, Cătălina Tudose şi Letitia Dobranici, şi “Cartea Gesturilor”, de Peter Collett. – Mediafax

***

Între 23 și 27 noiembrie, vă poftim la Gaudeamusul de la Romexpo, unde vom avea reduceri de 30%. Gustați din bucatele noastre detectivistice, psihologice și nutriționiste, stropite cu puțină poezie și nițel mister mayaș.

Ca să nu intrați complet ignoranți în anul de (diz)grație 2012, răsfoiți Povestea anului 2012 (J.M. Jenkins), ca să aflați când se încheie Calendarului Lung al civilizației maya. De vă întrebați de unde știau amerindienii ăștia atâta matematică și astronomie, vă răspunde de îndată excentricul Erich von Däniken cu Amintirile sale despre viitor (în aceeași colecție, vezi și Știința și misterele OZN).

Ajunși în zona crepusculară a amintirilor, sunt sigur că nimănui nu i-ar conveni să uite noapte de noapte ce-a făcut în ultimele 24 de ore. Cum ieși din boala asta? Aflați din fascinanul thriller Înainte să adorm (S.J Watson), pe care-l așteaptă o ecranizare hollywoodiană de zile mari. Acuma, ce-i drept, după ce pui capul pe pernă, ți se pot întâmpla grozăvii și mai înnegurate. Așa a pățit un Moș Crăciun de ocazie, găsit înjunghiat în camera sa de hotel, încă un caz din portofoliul detectivului Erlendur (Vocile – A. Indridason). Și dacă în serile lungi de iarnă vă mai arde de citit povești negre cu copoi, dați o raită și în rada portului din Stockholm unde plutește de ceva vreme un cadavru (Lars Kepler – Pact cu diavolul) sau mai bine emigrați în Canada, căci la Quebec găsiți cele mai bune cursuri de amprentare genetică (Fred Vargas – Tridentul lui Neptun).

 

  

 

Sunt sigur că titlul de mai sus, cel cu zeul înspumat, l-ar inspira pe tânărul poet George Nechita care ”pictează peisaje marine” (Părți juvenile, întinse). Pe alții, tridentul lui Neptun i-ar duce cu gândul la furtunile din viețile noastre năpăstuite (Emmanuel Carrère, Alte vieți decât a mea). Și dacă zeul mărilor n-are de gând să molcomeasă valurile vieții, mai ai o soluție : să încerci o Primă ședință de psihoterapie – experimentul a început în revista franțuzească Psychologies și merită să afli ce le spunea terapeutul Robert Neuburger proaspeților săi pacienți. Sigur, psihologul n-o să-ți spună că stresul ți se trage de la dietă și de la prea mulți carbohidrați. Asta o s-o afli însă de la Gary Taubes, fizician convertit la nutriționism care demolează mitul ”îngrășării-din-mâncatul-excesiv-și-lipsa-de-mișcare (De ce te îngrași ! – vezi și care sunt cauzele nutriționale ale cancerului în Terapia Gerson de C. Gerson & B. Bishop).

   

   

Tot despre mâncare, dar mai ales depsre siluetă, e vorba în Anorexia, o stranie violență, cartea psihanalistului parizian de origine română Vladimir Marinov. Conturul trupului e însă doar una dintre grijile adolescentelor de azi. Întrebărilor neliniștitoare le răspund cu franchețe psiholoagele K. Zager și A. Rubenstein în Adevărul despre adolescente. Și tot un adevăr este că a te căsători din dragoste nu prea mai e la modă, zice maestrul demistificărilor Pascal Buckner (Căsătoria din dragoste). Nici comunitatea subterană a lui Iuda nu prea crede în asta, de vreme ce femeile lor ies la lumină doar pentru împrospătarea patrimoniului genetic (Adam Blake – Evanghelia după Iuda).

 

Catalogul cu noutăți poate fi descărcat de aici: NOUTATI_GAUDEAMUS_2011

  

Cu puțin nenoroc aventurierele din obscura comunitate o să dea peste chirurgul lui George al III-lea, medic ce se infecta dinadins cu gonoree și sifilis petnru a experimenta pe propria-i piele diversele tratamente (T. Norton – Ochi holbați și păr vâlvoi). Păr vâlvoi or fi avut la un moment dat și gemenele americance de 20 de ani care se instalează în apartamentul londonez al mătușii lor oficial decedată, dar care nu vrea să-și părăsească domiciliul (Simetria ei înfricoșătoare – Audrey Niffenegger). Iar ochi holbați vor fi avut toți cei care au fost anunțați că vine - da, chiar vine! - sfârșitul lumii (Totul contează!, strigă Ron Currie Jr.).

  

   

  

Când terapeutul se simte ca un ”păcălici”

Jeffrey A. Kottler (poate că unii l-ați și întâlnit deja la workshopul din vara trecută de la București) este, vorba unui jurnal interbelic, un tip greu de mulțumit. Nu-i place să se cantoneze în vreo orientare anume, fiind mai degrabă adept al integrativismului, și este dușmanul pe față al terapeuților mulțumiți de sine, care nu-și mai pun întrebări și se amăgesc că totul merge ”ca la carte” în cabinetul lor.

Tocmai am dat peste un interviu spumos (publicat de site-ul psychotherapy.net), ce pleacă de la cea mai recentă carte a sa tradusă la Ed. Trei: În culisele psihoterapiei. Redau mai jos trei din răspunsurile pline de miez și autoironie ale terapeutului american. Restul le găsiți aici.

***

Despre ambiguitatea psihoterapiei:

Nu mi se pare deloc că înțelegem cum funcționează psihoterapia. E clar că are efect, dar sunt prea multe explicații diferite pentru asta. Ceea ce clientul aduce cu el în cabinet este atât de copleșitor și de plin de miez, încât simțim că suntem depășiți de situație. Or, terapeuții trebuie să găsească un mod de a se împăca cu acest lucru, un mod de a trăi cu toată această incertitudine, cu tot acest mister, cu toată această ambiguitate.

Clientul percepe ședința într-un fel, pacientul în cu totul alt fel:

Mi se pare nu doar amuzant, dar chiar iratant, faptul că terapeuții și clienții au percepții atât de diferite asupra ceea ce se întâmplă într-o ședință. Câțiva dintre doctoranzii pe care-i coordonez au făcut o serie de interviuri calitative cu pacienți și terapeuți. Iar concluzia e completamente aiuritoare: pur și simplu, nu putem ști niciodată când am făcut o treabă bună! Ora de terapie s-a terminat, noi suntem în al nouălea cer, dar clientul nu mai revine niciodată. Ce s-o fi întâmplat? Ne amăgim, zicându-ne: ”Deh, s-o fi vindecat! Intervenția mea a fost așa de bună, că n-a mai avut nevoie să revină la terapie”. Îmi amintesc că Albert Ellis mi-a spus într-un interviu pentru cartea Când terapeuții ratează: ”Atunci când clienții mai revin în terapie, înseamnă că nu le mai trebuie; că sunt vindecați”. Ei, ce să zic, l-am invidiat că se putea amăgi atât de ușor cu acest gând…

Subiecte considerate ”tabu” în comunitatea terapeuților:

Am scris despre cum e ca în majoritatea timpului să te simți ca un păcălici. Mai ales atunci când nu ești în stare să faci acele lucruri pe care le ceri clienților să le facă. Am scris despre cum e când mințim, când nu putem ține pasul cu discuția, când nu pricepem ce facem de fapt și de ce funcționează, când propriile noastre probleme revin în mod constant la suprafață. A, uite încă un subiect interzis care face toți banii: faptul că noi nu ne ascultăm clienții decât jumătate din timpul pe care îl consumăm cu ei – jumătate din cât petrecem în cabinet, suntem în cu totul altă parte, în timp ce dăm din cap și ne facem că înțelegem.

  

Terapeuții și fantasmele lor de salvare

O fantasmă de salvare se referă la dorinţa de a fi salvat sau de a salva pe cineva. Aşa cum scrie Eidelberg (1968), „pare să reprezinte o eliminare imediată a neajutorării infantile sau o capacitate magică de a-i salva pe ceilalţi din astfel de situaţii critice”.

  

Într-o discuţie despre fantasmele de salvare ale terapeuţilor, Grey (1988) îşi aminteşte următoarea poveste:

Există o poveste despre un bărbat care, şovăitor, făcea dragoste cu soţia sa aflată pe moarte, pentru a-i îndeplini ultima dorinţă. A fost uimit să o vadă reînviind în braţele sale. Chiar s-a ridicat din pat şi s-a învârtit bucuroasă prin cameră. Când femeia, restabilită, l-a privit din nou pe soţul ei, a fost rândul ei să fie uimită. ”De ce plângi?” l-a întrebat. ”Oh”, s-a tânguit el. ”Dacă aş fi ştiut aş fi putut să o salvez pe mama”.

Numeroşi autori au sugerat că, la bază, practicarea psihoterapiei derivă din dorinţa de „a o salva pe mamă”.

Poate că primele referiri la o astfel de teorie vin de la Jones (1913) care sugerează că identificarea inconştientă cu Dumnezeu şi sentimentele inconştiente de superioritate care decurg de aici pot constitui un factor care contribuie la interesul puternic pentru psihologie şi psihiatrie. (…)

  

       

    

Lucrările recente despre motivaţiile terapeuţilor indică, de asemenea, că fantasmele de salvare subiacente reprezintă o dinamică importantă şi relativ obişnuită. De exemplu, Kaslow şi Friedman (1984), comunicând rezultatele obţinute în urma interviurilor cu studenţi la cursuri postuniversitare de psihologie clinică, afirmă că

„numeroşi terapeuţi în formare se referă la descoperirea neaşteptată a propriilor lor fantasme de salvare”

(…)

Pe baza compilării autobiografiilor terapeuţilor, precum şi a literaturii anterioare despre vieţile terapeuţilor, Burton (1972) afirmă că majoritatea au avut, când erau copii, responsabilitatea pentru fericirea familiilor lor. Rolul lor în copilărie era de a rezolva conflicte şi de a aduce liniştea familiilor lor, despre care se credea că fără astfel de contribuţii s-ar prăbuşi. Burton consideră că următorul scenariu este tipic:

Într-un anumit fel, un copil este selectat pentru a le oferi tuturor fericirea şi i se dă rolul de vindecător. În mod evident, un adult este mult mai bine pregătit să gestioneze un astfel de mandat decât un copil, astfel încât copilul, aflat în faţa imposibilităţii sarcinii, o duce mai departe cu sine până la vârsta adultă. Cererea devine latentă şi este refulată, dar rămâne ca o schiţă în personalitatea actuală. Cum altfel să ne explicăm acceptarea totală a veninului neînfrânat al anumitor clienţi, a teribilelor vicisitudini ale psihoterapiei cu schizofreni regresaţi cronic, a lamentaţiilor şi victimizării nesfârşite ale nevroticului, a narcisismului şi infantilismului celor cu tulburări de caracter? În faţa acestei situaţii, niciun terapeut nu se va angaja într-o psihoterapie pentru niciuna dintre recompensele care există în prezent.

Fragment din cartea

O chemare curioasă

semnată de psihologul clinician Michael B. Sussman 

  

Plictis de psiholog: când pacienții te fac să adormi

Terapeuţii se simt rareori plictisiţi ascultând secretele incitante ale clienţilor care încearcă din răsputeri să le atragă atenţia, povestește Jeffrey A. Kottler în volumul În culisele psihoterapiei. Oamenii care vin la noi sunt într-adevăr unici şi personali, însă după ani buni de meserie, încep cu toţii să sune la fel:

• Un consilier marital: „Nu ştiu ce fac dacă mai aud vreun soţ spunând că o să facă orice ca să-şi salveze căsnicia, dar n-are timp săptămâna asta pentru o şedinţă…”
• Un psihiatru: „Toţi vor pastile. Vin aici gata să se dea peste cap să arate ce bolnavi sunt, sperând să primească pastilă fermecată pe care cred ei c-o deţin eu.”
• Un psiholog: „Am făcut peste patru mii de evaluări psihologice de copii în ultimii ani. Parcă le fac în somn. Sigur că toţi copiii sunt diferiţi, dar întrebările sunt mereu aceleaşi.”
• O asistentă socială: „Am făcut nu ştiu câte vizite la casele copiilor abuzaţi şi e mereu la fel. Merg şi intervievez părinţii, care se jură că copilul a alunecat în baie şi apoi mărturisesc că au vrut să-l înveţe minte şi că n-o să mai facă niciodată aşa ceva. „Trebuie să le arăţi copiilor că nu pot să-şi bată joc de tine”; „Da, domnule Walker, dar fiica dumneavoastră are optsprezece luni. Cum şi-a bătut joc de dumneavoastră un copil aşa de mic?” Niciodată nu înţeleg şi niciodată nu se schimbă. Copilul este trimis la un asistent maternal şi probabil că o să fie bătut de altcineva. Poate că demult mi se părea interesant, dar acum mă simt frustrată şi plictisită”.

English (1972) ne povesteşte experienţele sale în ceea ce priveşte plictiseala în domeniul terapiei:

Erau pacienţi pe care-mi făcea plăcere să-i tratez şi alţii de care îmi era pur şi simplu groază. Erau unii care mă amuzau şi alţii care mă plictiseau enorm. Unii mă adormeau de-a dreptul şi mi-era greu să nu adorm literal în faţa lor. Mă gândeam: „Doamne, ce somn îmi e. O să trag un pui de somn când pleacă pacientul ăsta. Dar când pleca pacientul, nu mai puteam să adorm nici să mă tai.

  

      

Citește și:

”Clienții sunt profesorii noștri”

 

Când îmi dau seama că sunt blazat în legătură cu magia care are loc între client şi mine, fac o schimbare deliberată de percepţie. Dacă la început îmi schimb poziţia pe scaun şi mă concentreze pe respiraţie şi postură, dacă mă reîntorc la lecţiile de bază învăţate în studenţie, simt că se întâmplă ceva minunat. Clientul devine mai special şi cuvintele sale au mai multă forţă, experienţa devenind de-a dreptul energizantă. Simt noua energie şi clientul o simte şi el. Observă interesul meu reînnoit şi începe să se comporte mai interesant, nu ca să mă distreze şi să scape de plictiseală, ci pentru că eu pun preţ pe timpul pe care-l petrecem împreună. Şi clientul începe se creadă că este mai interesant. La început, schimbările sunt minime: uit să arunc ochii la ceas şi depăşesc timpul şedinţei.

Un terapeut povesteşte despre strategia sa de-a evita plictisul în meserie:

„Nu m-am plictisit niciodată… Mă consider foarte norocos să fac o meserie aşa de incitantă, mai ales când pot să mă îndrăgostesc într-un fel de pacient. Aceasta nu este o ameninţare la adresa căsniciei mele, ci mai degrabă o  nouă contribuţie către rezolvarea poveştii de dragoste pe care o am cu părinţii şi fraţii mei. Atunci când nu o să mă mai îndrăgostesc de pacienţii mei, îmi voi fi epuizat vitalitatea de terapeut” (Warkentin, 1972).

  

Fragment din volumul În culisele psihoterapiei de Jeffrey A. Kottler

   

12 cărți noi-nouțe la Bookfest 2011

Până duminică (inclusiv) aveți tot timpul să trageți o fugă până la Bookfest-ul de la Romexpo. Grupul editorial Trei vă așteaptă cu reduceri de 30% în Pavilionul  C1, la standul A02.

Mai jos aveți un top al cărților abia ieșite de sub tipar:

   

12. ”Puterea fără limite a minții”, de Russell Targ

Fizician de formație și pasionat de fenomenul ”nonlocalității”, autorul oferă un ghid practic pentru ”vederea la distanță și transformarea conștiinței”. Sigur, precogniția sau diagnosticarea la distanță, de exemplu, sunt discutabile, însă Russell Targ, pionier în cercetarea laserului, spune că a găsit argumentele care să pună pe gânduri chiar și firile mai sceptice.

  

11. ”Înăuntrul regatului: Viața mea în Arabia Saudită”, de Carmen Bin Laden

După ce-ați aflat amănunte picante din viața privată a lui Saddam Hussein, a venit rândul unor dezvăluiri despre un alt (fost) inamic ”numărul unu” al SUA. Cumnata teroristului de curând mazilit povestește cam tot ce-a putut să afle prin intermediul soțului ei, unul dintre cei 54 de frați ai lui Osama.  

10. ”Claustrofobia”, de Andrea Perry

Ți-e frică să călătorești cu metroul, să urci cu liftul, să zbori cu avionul sau să stai în camere fără ferestre? Specialistă în terapie prin dramă, psihoterapeuta britanică vorbește deschis despre propria claustrofobie și redă experiențele altor oameni care au trăit o anxietate similară și au depășit-o. În plus, găsiți sfaturi practice inspirate din diverse orientări terapeutice.

9. ”Secretele autovindecării: sute de remedii naturiste inspirate de înțelepciunea orientală”, de Dr. Maoshing Ni.

Expert în tehnici de prevenire a îmbătrânirii și medicină taoistă, Dr. Mao (așa i-a rămas numele din serialul ”Totul despre sex”) te ajută să-ți pui în ordine sentimentele, lucrurile de prin casă, obiceiurile cotidiene și, ca bonus, oferă și 60 de rețete naturiste pentru a scapa de alergii, eczeme, insomnii, mătreață, indigestie și multe alte ”bucurii” ale vieții.

8. ”Omul cu cercurile albastre”, de Fred Vargas

“Personajele din cărțile lui Fred Vargas sunt pe cât de anarhiste și stranii, pe atât de savante. Unul este pasionat de Antichitate, altul împătimit de oceanografie… cert este că modul lor de a vedea lumea doboară orice conformism, dezminte cu umor și fantezie ordinea prestabilită a lucrurilor”, zice Le Magazine Litteraire

7. ”Căile îndrăgostirii”, de Ayala Malach Pines

Psiholog social si cercetător, autoarea oferă celor aflați în căutarea iubirii, cât și celor ce speră s-o retrezească un prețios ghid practic, dar și o cercetare documentată pentru a înțelege elementele atracției și influența părinților asupra gusturilor noastre amoroase.

6. ”Buruiana care împletește ștreangul”, de Alan Bradley

Pe puștoaica-detectiv, Flavia de Luce pe numele ei ficțional, o știți deja din primul roman al seriei, ”Plăcinta e dulce la sfârșit”. De data asta, crima se produce odată cu sosirea în sătucul fetei a unei trupe de păpușari. Încă o provocare pentru copilul-minune al literaturii polițiste…

5. ”Millenium, Stieg și eu”, de Eva Gabrielsson

Poate v-ați înterbat ce va fi fost în mintea lui Stieg Larsson, autorul dispărut prematur al trilogiei (aflată deja la a doua ecranizare) ”Millenium”. Fosta sa parteneră povestește despre viața cotidiană a regelui romanului polițist scandinav, dar și despre unele dispute familiale aprinse în jurul posterității acestuia.

4. ”În culisele psihoterapiei”, de Jeffrey A. Kottler

Pe autor îl știți deja în calitate de coordonator al insolitelor volume : ”Mumia de la masa din sufragerie” și ”Clientul care m-a schimbat”. De data asta, psihologul american scrie despre caznele, greutățile și stările de epuizare și plictis în care ajung psihoterapeuții. Că oameni sunt și ei  . Sigur, nu lipsesc nici soluțiile practice oferite terapeuților pentru a scăpa de frustrări, anxietăți, nervi și presiuni care pot perturba ședințele.

3. ”Paradoxul iubirii”, Pascal Bruckner

Poate că vă era dor de dilemele fierbinți ale Lunilor de fiere și ale Noii dezordini amoroase Eseistul francez pleacă de la o întrebare simplă, dar amarnic de presantă: cum poți împăca dorința de a avea parte de pasiune, iubire și fidelitate cu aceea de a fi liber și deschis față de noi aventuri?

2. ”WikiLeaks – Mărturisirile purtătorului de cuvânt al celui mai periculos website din lume”, de Daniel Domscheit-Berg împreuna cu Tina Klopp

Neamțul, specializat la fel de bine în PR și hacking, dă din casă vrute și nevrute. Îi face un portret exact fiorosului Julian Assange și povestește cum fenomenul WikiLeaks a reușit să pună pe jar guverne și oameni de afaceri de pe tot globul.

   

1. ”Alte camere, alte glasuri de ieri”, de Alex. Leo Șerban

Volumul din colecția ”Cerul Poeților Apăruți” reunește poezii din diverse perioade, începând cu cele scrise la 25 de ani și terminând cu cele inspirate de Lisabona. “Va fi o mare surpriză: poeziile scrise de Alex. Leo Șerban dau, într-un fel, cheia alcătuirii lui sufletești: încăperile și glasurile sale interioare erau înalt poetice”, spune Ioana Pârvulescu.

Veniți la lansarea cărții lui Alex. Leo Șerban!

Sâmbătă, 28 mai, de la ora 12.00, la standul Editurii TREI (Pavilion C 1, stand A02).

Invitați: Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Svetlana Cârstean și Magdalena Mărculescu

 

În plus, vă mai așteaptă două sesiuni de autografe:

Vineri 27 mai, ora 18.00, standul Editurii TREI: sesiune de autografe Chris Simion, “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”.

Simbata 28 mai, ora 13.00, standul Editurii TREI: sesiune de autografe Stelian Tanase, “Moartea unui dansator de tango”.

  

  

Sedinta 1- by: Jean Lorin Sterian

O sedinta de psihoterapie este o intilnire dintre un om confuz si un om si mai confuz (Semrad)

Printre tovarasii mei de bloc din Constanta era un tip care-si construise o filosofie de luptator bazata pe lecturi din Nietzche si albume Manowar. A terminat psihologie, dar nu stiu daca a ajuns sa profeseze. Frate’su a dat la teologie si stiu in ultimul an isi cauta nevasta ca sa ajunga sa profeseze. Locuiau cu mama lor, separati de tatal lor betiv si violent. Prima mea iubita, cunoscuta intimplator prin cel mai mare dintre frati, provenea dintr-o familie ultrareligioasa. Crescuse fara tata. A ajuns psiholog pentru copii. In perioada mea cea mai neagra, pe vremea cind profesam ca jurnalist de life-style, ma imprietenisem cu o tipa care era psiholog despre care am realizat rapid ca are mai multe probleme ca mine. Printre altele, isi mirosea tot timpul miinile. Pe ale ei si pe ale altora. Nu-i de mirare ca atunci cind m-am dus pentru prima oara la psihoterapeut, m-am intrebat care-i treaba cu omul din fata mea.

Cam asta se si intreaba Michael B. Sussman in cartea lui: care-i treaba cu psihoterapeutii? Mai précis, cauta sa identifice motivatiile care-i mina pe cei care lucreaza in aceasta bransa de a-si petrece viata ascultind nefericirile celorlalti. Ar fi motivatiile declarate, asa zis altruiste: de a face bine celor din jur, de a vindeca, de a ajuta la dezvoltarea celorlalti, la care se adauga si altele, intelectuale sau pragmatice: curiozitatea cu privire la functionarea mintii umane, sentimentul de fi util social si dobindirea sigurantei financiare.

Printre motivatiile inconstiente, Sussman decanteaza incercarea de a stapini propriile conflicte, de a trai prin procura, voaierismul inconstient, nevoia personala de autoterapie. S-a stabilit clar ca un determinant major pentru a alege aceasta meserie este dorinta constienta sau nu de a-si rezolva propriile conflicte emotionale. Suferinta personala e o conditie preliminara pentru dezvoltarea empatiei si compasiunii care-i caracterizeaza pe terapeutii competenti. Desigur, nu toate persoanele pe care le-am cunoscut si au ajuns sa lucreze sau lucrau deja in aceasta profesie sint dezechilibrati in viata personala. Una dintre cele mai stabile persoane pe care le cunosc (si singura prietena cu care nu m-am certat vreodata) e psihoterapeut. Nu stiu nimic despre viata personala a persoanei cu care am facut psiho-terapie acum 6 ani. Stiu sigur, dupa ce l-am citit pe Sussman, ca si ea a avut de cistigat din intilnirile cu mine nu doar pe plan financiar. Daca as mai merge acum la terapie, prima intrebare pe care i-as pune-o omului in fata caruia m-as decide sa ma deschid ar fi…….Citeste intregul articol scris de Jean Lorin Sterian pe site-ul Veioza Arte

Orfanii psihoterapiei

Se ştie  că o oră petrecută la psihoterapeut are de fapt doar 50 de minute.

De ce? am putea să ne întrebăm. Lămurirea pe care o dă chiar un practician al acestei activităţi terapeutice  este cât se poate de banală şi de rezonabilă:  după orice şedinţă, cel pregătit să-şi ajute pacienţii are nevoie de un mic răgaz să-şi pună în ordine notiţele, să îşi verifice mesajele telefonice, să respire de câteva ori în aşteptarea următorului client. Cu alte cuvinte, cele 10 minute misterioase care ar trebui să rotunjească ora de psihoterapie sunt mica pauză necesară, de care psihoterapeutul are nevoie pentru a fi pregătit pentru următoarea sa şedinţă.

Cam ca la şcoală, nu? Da, într-un fel psihoterapia este o şcoală mai neobişnuită, cu mize poate mai importante şi mai presante, în cadrul căreia oamenii învaţă (prin propriile lor forţe) să-şi depăşească blocajele şi dificultăţile şi chiar să fie ei înşişi. Iar aşa-zisul profesor sau mai degrabă partener în această experienţă are un rol cu totul şi cu totul special: departe de a fi cel care impune standardele, departe de a juca părintele perfect care îşi îndrumă copiii neajutoraţi, el este mai degrabă, aşa cum sugerează şi Robert Lindner,

„victima sacrificată, persoana asupra căreia se exercită toate urile şi angoasele”,

care suportă cele mai adânci jigniri şi obrăznicii, conştient fiind că toate acestea sunt doar mecanisme de apărare, că fac parte din lungul şi necesarul proces al catharsisului celui aflat în cabinetul de psihoterapie.

Având un asemenea rol (pe undeva ingrat dar şi bogat în satisfacţii) nici nu e de mirare că orice psihoterapeut are nevoie de cele 10 minute între şedinţe, de care vorbeam. Sau, dacă ar fi să ne punem în pielea lui Robert Lindner, am putea conchide că cele 10 minute sunt poate prea puţine. Psihanalist american temerar, prin reuşita de a populariza un nou fel de a scrie despre psihoterapie (nu doar în publicaţii şi prin discursuri adresate specialiştilor, ci într-o manieră accesibilă şi atractivă care reconstruieşte nu doar tablouri clinice, ci surprinde întâlnirile cu pacientii în dinamica lor), Robert Lindner s-a apropiat, în prima jumătate a secolului XX, şi de cei care erau consideraţi orfanii psihoterapiei: psihopaţii din instituţiile de detenţie, cazurile pe care prea puţini specialişti erau interesaţi să le abordeze, atâta timp cât anticiparea ameliorării era aproape nulă iar tratarea lor s-ar fi dovedit mult prea dificilă.

Printre cele 5 poveşti de psihoterapie pe care Lindner le include în volumul de faţă se regăsesc şi asemenea cazuri. În fapt pentru Lindner a fost vorba și de o provocare profesională: era uşor să tratezi cazuri obişnuite, dar provocarea supremă a anilor în care psihanalistul american şi-a scris cartea era să încerci să pătrunzi în lumea sociopaţilor (…)

Citește aici întreaga recenzie  a cărții Ora de 50 de minute, semnată de Sever Gulea.

Terapeutul care-ți ghicește gândurile

Într-o prezentare a diferitelor roluri implicate în testarea psihologică, Schafer (1954) se referă la aspectul oracular. Cel care testează şi, s-ar putea adăuga, terapeutul: ”înțelege sensuri ascunse, prezice răsturnări de evenimente, sfătuieşte implicit sau explicit”. Schafer consideră că anumiţi indivizi pot intra în domeniul psihologiei tocmai în căutarea unui astfel de rol oracular. El afirmă:

Testarea – sau terapia – poate fi pentru el o cale regală către omniscienţă – scurtă, largă, lină şi bine marcată. Această concepţie poate fi văzută în formă stridentă la numeroşi tineri, absolvenţi de psihologie clinică, pentru care nu există răspuns pe care nu-l pot interpreta, nu există contradicţie pe care să nu o poată rezolva, nicio obscuritate pe care să nu o poată pătrunde, nicio integrare pe care să nu o atingă… dar, în oricare dintre noi, chiar dacă bine refulată sau controlată, există această dorinţă de omniscienţă, de a avea puteri oraculare.

 

   

    

S-ar putea ca ştiinţele din domeniul sănătăţii mentale să atragă studenţi care, în mod inconştient, caută să-şi împlinească dorinţele intense de omniscienţă. Fantasma iniţială ar putea fi aceea că, prin studierea comportamentului uman şi a funcţionării psihice, se poate atinge, în cele din urmă, o înţelegere perfectă a propriei persoane şi a celorlalţi. Puşi în faţa limitelor concrete ale cunoaşterii actuale, astfel de indivizi pot să evite cercetarea şi să găsească refugiu în rolul de psihoterapeut, care poate, cel puţin, să menţină iluzia de omniscienţă. Marmor (1953) descrie modul în care reacţiile pacienţilor şi ale publicului, în general, pot întreţine fantasma terapeutului de a cunoaşte tot:

Terapeutul a devenit şamanul societăţii noastre, tatăl atotvăzător cu un ochi ciclopic. El este înzestrat cu o perceptivitate dumnezeiască. “Mai bine aş fi atent, altfel îmi vei citi gândurile” este o reacţie constant întâlnită. Presupunerea că psihoterapeutul poate înţelege dintr-o privire orice tip de vis, problemă de comportament sau tulburare emoţională este comună pentru pacienţi şi pentru public.

 

Datorită puterii transferului, ne putem baza pe faptul că pacienţii îl văd pe terapeut ca posedând acelaşi tip de omniscienţă atribuit părinţilor lor de copiii mici. Prin folosirea jargonului profesional, practicianul poate spori şi mai mult astfel de atitudini. Alte moduri de a promova sentimentul de omniscienţă în cadrul clinic indicate de Guggenbuhl-Criag (1971) pot fi mai subtile şi ascunse:

Atunci când pacientul îi vorbeşte despre problemele lui, analistul lasă să se vadă faptul că el deja înțelege tot. Prin anumite gesturi, cum ar fi datul din cap cu înţelepciune şi remarci pregnante intercalate între afirmaţiile pacientului, analistul creează impresia că, deşi s-ar putea să nu fie pregătit să comunice toată cunoaşterea sa şi toate gândurile profunde, el a explorat deja complet profunzimile sufletului pacientului său.

   

Aflați și alte motivații inconștiente care stau la baza carierei de psihoterapeut din volumul

O chemare curioasă.

Motivaţia pentu a deveni psihoterapeut

de Michael B. Sussman