Desenul familiei: ”Toată lumea privește parașutistul”

Personajul adăugat în desenul familiei poate fi un subiect mai mare sau chiar un adult.

Iată, de exemplu, cazul unui băiat de 11 ani, Raphael, care ne este adus la consult din cauza eșecurilor sale școlare continue. Își înfăţișează familia: tatăl, mama, o soră mai mare, de 23 de ani, un frate mai mare, de 18 ani. Dar pe el nu s-a plasat nicăieri. Dimpotrivă, dintr-un avion care trece, vedem coborând un parașutist. Raphael spune în comentariul său că „toată lumea privește parașutistul“.

Or, știm că acest băiat, în situaţia sa actuală, nu este fericit, pentru că este pedepsit adesea pentru notele sale proaste. Detestă școala și ar vrea să scape de ea. Se înţelege că, fiind devalorizat în ochii tuturor, nu s-a reprezentat în desenul său. Invitat să se identifice, a declarat că vrea să fie fratele de 18 ani, declarat de el ca fiind cel mai fericit pentru că are o motoretă nou-nouţă.

Cât despre parașutist, nu este cunoscut; nu este din familie. Dar faptul că este ţinta tuturor privirilor ne indică importanţa lui pentru Raphael. De altfel, băiatul nu se lasă rugat să spună că ar vrea să fie în locul acestuia „pentru că are parașută“. Într-adevăr, acest personaj adăugat este cel care simbolizează dorinţele de emancipare ale băiatului, dorinţe mai mult sau mai puţin afectate de interdicţie și care, din acest motiv, nu se pot exprima decât sub o deghizare.

Fragment din cartea:

Ce spun desenele copiilor

Când există mai multe personaje în desen, apropierea a două dintre ele implică în mod necesar îndepărtarea de ceilalţi, îndepărtare pe care va trebui să o interpretăm.

 

Dacă subiectul însuși este cel care se reprezintă la distanţă de ceilalţi, aceasta indică dificultatea pe care o resimte de a stabili relaţii cu restul familiei, fie din agresivitate împotriva ei, fie pen- tru că se simte exclus.

De exemplu, Jean-Paul, 9 ani, înfăţișează cuplul parental strâns unit, iar în planul din spate, net separat de cei doi, un băiat de 8 ani cu care se identifică. În schimb, el înfăţișează, văzut prin transparenţa corpului mamei, un bebeluș–fetiţă de un an.

În realitate, Jean-Paul are două surori mai mari și un frăţior de 5 ani. Este un copil inteligent, care avea rezultate bune la școală, dar, de un an, activitatea lui școlară a devenit mediocră, iar personalitatea i s-a schimbat. Nu pare de vârsta pe care o are în realitate: este un copil mic de statură, delicat și tandru, blând și afectuos. Nu îl brutalizează pe fratele mai mic, dar cere să fie alintat ca acesta, vrea să o sărute întruna pe mama lui și insistă să vină în patul cel mare.

Fragment din cartea:

Confruntarea cu fricile copilăriei: poveste terapeutică cu ”vrăjitoarea de la nr. 97”

A fost odată o istorie  pe care o povesteau toţi copiii de la şcoala la care învăţa Caroline. Nu ştiu  dacă și credeau în ea, dar unii dintre ei cu siguranţă se comportau de parcă ar fi luat-o de bună.

Pe drumul pe care Caroline îl avea de făcut de acasă până la şcoală era o casă veche, ascunsă în spatele unui teren destul de întins. Ai putea să încerci să-ţi închipui mica şi îmbătrânita casă, care parcă încerca să se ascundă în spatele cioturilor de copaci şi grădinii cu tufe de care nimănui nu mai părea să-i pese.

Câteodată, copiii vedeau o bătrână croindu-şi drum pe poteca veche şi acoperită de frunze care ducea către cutia ei poştală. Degetele sale erau îndoite în forme ciudate, noduroase, corpul îi era aplecat şi spatele îi era cocoşat. Se târa încet şi, dacă îşi ridica privirea spre tine, vedeai o faţă plină de riduri. Din barbă îi creşteau fire de păr cărunte şi subţiri. Ochii înfundaţi în orbite te urmăreau cu o căutătură care — după cum spunea povestea ce circula printre prietenii Carolinei — te-ar fi vrăjit dacă îi priveai fără ocol.

Majoritatea copiilor o numeau „vrăjitoarea de la numărul 97”.

„Nu o privi în ochi, îi auzeai spunând. Te va lua prizonier cu o vrajă magică, te va duce în casă de unde nu-ţi va mai da drumul niciodată.”

Au apărut multe poveşti despre ce se întâmplase cu copiii care erau furați dar, dacă îi cereai cuiva să-ţi spună numele unui copil luat prizonier, desigur, nu  ştia ce să-ți zică. Ca urmare, prietenii lui Caroline nu treceau niciodată singuri pe lângă acea casă. Dacă vrăjitoarea de la numărul 97 se uita la ei? Aveau să fie suficient de puternici cât să n-o privească în ochi?

Dar să ne întoarcem la Caroline, care se pricepea atât de bine la aparatura tehnică încât i s-a cerut să se alăture formaţiei muzicale a şcolii şi asta însemna să rămână după ore o după-amiază pe săptămână pentru repetiţii. Niciun alt membru al formaţiei nu locuia în direcţia ei, aşa că după prima repetiţie a trebuit să meargă spre casă, pe lângă numărul 97, de una singură. După-amiaza târzie era înnorată şi acea lumină clară a zilei care adesea îţi dă încredere dispăruse de pe cer. Caroline a pornit ca de obicei pe drumul ei, dar pe măsură ce se apropia de casa vrăjitoarei aceasta i se părea mai înspăimântătoare ca niciodată.

Pe măsură ce se apropia, căsuţa învechită, parţial ascunsă de grădina neîngrijită, părea să devină tot mai mare şi mai ameninţătoare. Voia să alerge, dar se gândea că e mai bine să meargă încet şi să depăşească această experienţă. A respirat adânc de câteva ori şi a încercat să se gândească la altceva: la casa ei, la mami şi tati privind la televizor şi aşteptând-o, la cina ei preferată, la confortul propriului pat când se va cuibări în el seara. Gândindu-se la aceste lucruri, chipul ameninţător al vechii clădiri părea să pălească. Nu mai era aşa de înspăimântătoare.

Când a început să se uite după vrăjitoare şi să se gândească din nou la ea, vila a devenit iarăşi mare şi terifiantă. De fapt, cu cât o privea mai mult, cu atât se simţea mai rău. „Nu”, şi-a spus, „concentrează-te pe cât de bine va fi când o să ajungi acasă”, şi asta a făcut-o să se simtă mai bine. Caroline a zâmbit în sinea ei. Îi plăcea acest mic truc pe care învăţase să îl joace în minte. Dar apoi, când a ajuns la poarta de la numărul 97, inima Carolinei aproape că s-a oprit în loc. A uitat de gândurile legate de acasă. Bătrânica era afară în grădină… privind-o pe Caroline! Caroline a încercat să nu-i întâlnească privirea, dar cu coada ochiului a văzut că bătrânica îi zâmbea, şi îi zâmbea plină de căldură! A observat că femeia părea mai mică şi mai puţin ameninţătoare decât atunci când ceilalţi copii spuneau poveşti îngrozitoare despre ea. Cu toate acestea, Caroline a continuat să meargă, gândindu-se la casa ei, făcând frica să scadă în timp ce se gândea la senzaţia plăcută de a lua o cină caldă împreună cu familia ei.

Poate că acesta e un moment destul de bun ca să încheiem povestea, dar nu aici s-a terminat istoria noastră. În fiecare săptămână, când Caroline trecea singură pe acolo, bătrânica de la numărul 97 era la locul ei, zâmbindu-i. Caroline, gândindu-se că nu părea aşa de înspăimântătoare ca în poveştile pe care le spuneau ceilalţi copii, a început să-i zâmbească şi ea. Aproape că a sărit în sus de spaimă când femeia a salutat-o pentru prima dată, dar nu după multă vreme Caroline abia aştepta să se oprească şi să vorbească cu ea pe drumul de la şcoală până acasă. Bătrânica avea atâtea poveşti interesante de depănat. De fapt, o chema doamna Walcott, aşa i-a spus Carolinei.

Înainte de sfârşitul semestrului, Caroline a întrebat-o pe doamna Walcott dacă putea să-i ia un interviu pentru o temă la istorie pe care clasa ei o avea de făcut în legătură cu comunitatea locală. A stat în căsuţă cu blânda şi noua ei prietenă, sorbind limonadă şi mâncând prăjituri în timp ce afla mai multe lucruri decât oricine altcineva din clasă. Chiar a primit 10 cu felicitări pentru temă.

La început, prietenii nu au crezut-o că era prietenă cu „vrăjitoarea de la numărul 97” sau că fusese în vizită în căsuţă şi se întorsese teafără. Poate, spuneau ei, era vrăjită şi într-o zi avea să fie capturată definitiv. Păreau că nu vor să renunțe la vechile credinţe după care bătrânica era cu adevărat o vrăjitoare care fura copii. Unul câte unul, Caroline i-a condus la casă şi i-a prezentat doamnei Walcott. Nu a trecut mult până ce şi ei au reuşit să scape de temeri.

Caracteristici terapeutice

• Probleme abordate: frica de necunoscut; credinţele false; lipsa simţului realităţii; părerea proastă despre ceilalţi
• Resurse dezvoltate: învăţarea stăpânirii gândurilor; dezvoltarea unor stiluri de gândire pozitive; schimbarea vechilor credinţe; schimbarea prin ajustări succesive; a fi deschis la noi experienţe
• Obiective propuse: noi abilităţi pentru gestionarea vechilor temeri; tipare pozitive de gândire; metode de testare a realităţii; dorinţa de a experimenta

Fragment din volumul

101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenți.

Folosirea metaforelor în terapie

Când copilul face crize de nervi la magazin

Psihologul american Vincent J. Monastra are ani buni de experiență în terapia copiilor și adolescenților afectați de ADHD. Cartea sa e plină de sfaturi practice pentru părinții și profesori. Iar multe dintre ele sunt folositoare pentru toți părinții, așa cum e cazul și cu ”excursia la mall”:

Să spunem că vă îndreptaţi spre mall. Le spuneţi copiilor că le veţi lua bascheţi. Și le  promiteți că, dacă stau aproape de voi, nu se smiorcăie şi nu imploră, pot primi o masă la Burger King. Sună bine, nu? Dar nu e chiar aşa de simplu. Din momentul în care intraţi în mall, copilul vostru cu ADHD e distras de orice şi imploră să intre în sala de jocuri video, în magazinul de jucării sau în orice alt loc care i se pare lui ”ca lumea”. Spuneţi “Nu” din nou şi din nou şi din nou. În cele din urmă, explodaţi şi îi spuneţi copilului: “Gata cu Burger King”. Copilul sare în sus. Mare scenă în mall. Toţi ochii sunt pe voi. Vă simţiţi idioţi. Sunteţi furioşi pe copil şi ieşiţi din mall fără bascheţi. Să nu vă simţiţi prost dacă vi s‑a întâmplat asta. Am păţit‑o majoritatea (dacă nu toţi).

Aduceţi‑vă aminte câteva din lecţiile anterioare. Amintiţi‑vă principiul de bază: dacă vreţi ca un copil să înveţe, trebuie să existe instrucţiuni prezentate clar şi un motiv bine definit pentru a învăţa.  Pe de altă parte, pedepsele parentale şi înlăturarea privilegiilor activează cu adevărat reacţiile agresive  la copiii cu ADHD. Nu vreau să spun că pacienţii cu ADHD ar trebui să primească întotdeauna ceea ce vor. Ce vreau să zic e că aceşti copii vor învăţa mult mai multe din îndeplinirea sau eşecul respectării obligaţiilor decât din pedeapsa parentală sau retragerea privilegiilor (la care se ajunge mai curând din ”vina părinţilor”).

  

  

   

În situaţia pe care tocmai am descris‑o, care sunt instrucţiunile? “Stai aproape, nu te smiorcăi şi nu implora.” Okay, pare clar. Ei bine, poate că nu e chiar așa. De câte ori poate copilul să fugă, să se smiorcăie sau să implore? Când anume va cădea înţelegerea? La primul smiorcăit, sau la al treizecilea? La prima implorare, sau la a cincizecea? De obicei, totul se reduce la numărul de acţiuni pe care copilul nu le poate face înainte să explodaţi? Poate că vouă vi se pare de la sine înţeles ca el să piardă masa de la Burger King după al zecelea smiorcăit. Dar ce diferenţă a fost între numărul zece şi numărul nouă? Cine să fi ştiut că înţelegerea era… până la nouă, şi apoi gata?

Iată câteva idei care pot fi utile. Să spunem că folosiţi un sistem de puncte sau un grafic acasă. Aţi putea spune că pentru fiecare 5 sau 10 minute (în funcţie de vârstă) pe care copilul le stă cu voi, nu imploră şi nu se smiorcăie, copilul primeşte un punct. Dacă asta ajută, ei chiar pot ţine ceasul sau cronometrul pentru a ţine socoteala în locul vostru. Copilul are nevoie de un anumit număr de puncte pentru a ajunge la Burger King dar, dacă nu câştigă BK, atunci copilul poate folosi punctele când ajungeţi acasă. Totuşi, ca şi cu alte comportamente greşite, va trebui să decideţi dacă fiul sau fiica voastră trebuie să facă anumite gesturi de “răscumpărare” când ajungeţi acasă.

Dacă nu folosiţi un sistem de puncte, aţi putea totuşi să folosiţi abordarea temporală 5‑10 minute şi să îi spuneţi copilului că poate câştiga un sfert de dolar (sau cât pare rezonabil) pentru a‑l folosi la Burger King (sau alt magazin) pentru fiecare perioadă în care respectă regulile. Pentru fiecare interval, îi puteţi da copilului o monedă sau un jeton care poate fi schimbat în sferturi de dolar când ajungeţi la locaţia dorită. Dacă nu a câştigat destul cât să cumpere o masă, atunci păstraţi banii pentru următoarea “excursie” la mall. Din nou, dacă are o criză de nervi, e inutil să încercaţi să “vorbiţi raţional” cu copilul. Probabil cel mai bine e să ieşiţi din mall, să vă regrupaţi în maşină (dacă e posibil) şi să încercaţi altă dată.

Nu uitaţi,  indiferent de intensitatea reacţiei copilului vostru, voi rămâneţi profesorii. Copilul poate ţipa şi urla cât vrea. Nu trebuie să faceţi o demonstraţie publică a puterii voastre, ci să încercaţi să-l învăţaţi controlul emoţional pe copilului vostru. Dacă vă pierdeţi controlul, nu o să‑i daţi o lecţie prea bună. Repetarea procesului în care copilul îşi cere scuze şi “se îndreaptă” faţă de voi îl va ajuta să înveţe să se controleze.

(Fragment din vol. Cum să crești un copil cu ADHD. 10 lecţii pe care nu le poţi învăţa de la medici de Vincent J. Monastra)

   

În câte feluri mint copiii?

Pe 1 iunie, Gazeta Sporturilor şi Editura Trei vor scoate pe piaţă volumul “De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinţii sinceritatea”.

Paul Ekman este expert în cercetarea şi explicarea mimicii şi gesticii, autor a numeroase studii asupra exprimării faciale a emoțiilor. În cartea “De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinţii sinceritatea”, Ekman dezbate ceea ce pentru mai toţi părinţii devine, mai devreme sau mai tîrziu, o problemă: Copiii mint, acesta e adevărul! Cum facem să-i depistăm şi să-i dezobişnuim?
  

    

  
Ekman porneşte de la a categorisi minciunile pe care copiii le spun:

• minciunile nevinovate: cele care nu au darul de a face rău nimănui. Ba chiar dimpotrivă, sînt minciunile pe care cei mici, ba chiar şi cei mari, le spun pentru a face cuiva o plăcere;
• minciunile sociale: adolescenţii le folosesc foarte mult. “Am o prietenă”, de pildă, deşi poate nu are încă. Aici intră şi minciunile pe care le copiii le utilizează cînd vor să scape de cineva din cercul lor de prieteni;
• minciunile legate de autoritate: extrem de numeroase, pentru că, pentru copii, toţi adulţii reprezintă autoritate. Aşa că minciunile sînt numeroase, pentru că micuţii încearcă, în mintea lor, să echilibreze balanţa;
• minţirea părinţilor: uneori, copiii mint ca să nu facă probleme părinţilor. Alteori, ca să evite pedeapsa. În plus, puştii obişnuiesc să ascundă lucruri deoarece vor să păstreze mici secrete numai pentru ei; 
• minţirea profesorilor: mulţi copii îşi mint profesorii de frică – teama de o notă proastă, de faptul că aprecierea profesorilor îi poate scădea în ochii colegilor, toate acestea determină uneori minciuni.

Toate trucurile pe care un părinte trebuie să le ştie atunci cînd stă faţă în faţă cu copilul care spune, ocazional sau permanent, minciuni sînt scrise în volumul “De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinţii sinceritatea”, un adevărat manual care ne învaţă cum să ne purtăm cu puştii în aceste cazuri.

Sursă: Gazeta Sporturilor

Pune-ți copilul să-și deseneze autoportretul

Desenearea autoportretului: aceasta este de obicei prima activitate creativă pe care o folosesc psihologii atunci când încearcă să înţeleagă viaţa afectivă a unui copil.

Cel mai important lucru de ţinut minte este să nu-i punem întrebări, ci să facem aprecieri obiective. Aceasta este cea mai bună metodă de a-l face pe copilul vostru să-şi exploreze propriile percepţii şi sentimente.

 

  

  

De exemplu, Claudia era o fetiţă de zece ani care fusese trimisă la mine pentru consiliere datorită timidităţii sale excesive. Activităţile creative sunt deosebit de utile pentru a-i ajuta pe copii să-şi depăşească timiditatea deoarece nu trebuie să vorbească atunci când creează ceva (chiar dacă fiecare copil timid cu care am lucrat tot a vorbit până la urmă). I-am cerut Claudiei să facă un desen cu ea şi, în timp ce desena, eu comentam:

     

Terapeutul: Asta eşti tu?

Claudia: Îhî.

Terapeutul: Faci un desen foarte mic cu tine. Nu ocupă decât un colţişor al colii de hârtie.

Claudia: Îmi place să fie micuţă.

Terapeutul: Bănuiesc că dacă tu eşti mică, nu te va observa nimeni.

Claudia: Exact. Nu vreau ca oamenii să-mi dea atenţie.

Terapeutul: Văd că zâmbeşti în desenul tău. Bănuiesc că eşti fericită, deşi eşti atât de mică.

Claudia: Da, sunt fericită atunci când nu mă observă nimeni.

Terapeutul: Văd că desenezi un câine alături de tine.

Claudia: Ăsta e câinele meu. Îl cheamă Campion, deoarece mama lui a ieşit campioană la o expoziţie de câini.

Terapeutul: Campion pare că e fericit.

Claudia: Da, este fericit când sunt prin preajmă.

Terapeutul: Mă întreb ce altceva vă mai face pe amândoi fericiţi.

Claudia: Ne place să ne jucăm în curte. O să desenez curtea mea.

    

Comentând pur şi simplu autoportretul ei, Claudia era încurajată să se gândească şi să vorbească mai mult despre ea şi lumea ei. În săptămânile care au urmat, Claudia a făcut multe autoportrete, adăugând treptat desenelor ei lucruri care erau importante, iar apoi oameni. A devenit conştientă că a face un desen în care să se reprezinte pe sine era o modalitate de a-mi vorbi despre sentimentul ei de mulţumire de sine.

Într-o zi, a desenat singură un autoportret, cu un cap imens care umplea pagina. „Asta sunt eu într-o zi bună.”, mi-a explicat ea. „Am avut o zi foarte bună astăzi. Am luat cea mai mare notă din clasă la testul de la matematică.” „Bravo”, i-am spus eu. „Pentru asta chiar merită să te dai mare.”

    

Fragment din cartea

Limbajul secret al copiilor. Cum să-ţi înţelegi mai bine copilul

de Lawrence E. Shapiro, pediatru și specialist în educaţia parentală

  

Top 10 noutăți la târgul Gaudeamus. Update: +2

Ediţia a 17-a a târgului de la Romexpo începe joi, 18 noiembrie, și se încheie luni, 22 noiembrie. Vă așteptăm la stand cu volume nou-nouțe de psihologie, ficțiune și memorii. Iată 10 cărți din recolta de toamnă a grupului editorial Trei.

    

Update/Bonus: încă două cărți proaspete:

 

12. Raport de poliţie de Marie Darrieussecq

Editura Pandora M (parte din grupul Trei) lansează un volum-eveniment în prezența autoarei, prozatoarei si eseistei franceze. Cartea despre acuzațiile de plagiat care au fost aduse unor mari figuri (Zola, Freud, Mandelstam, Daphne Du Maurier, Paul Celan) va fi prezentată la Gaudeamus, sâmbată, 20 noiembrie, de la orele 16.00 in cadrul unei mese rotunde cu tema “Acuzatia de plagiat, o strategie literară?”, care se va desfășura la standul Ambasadei Franței/ BIEF.

   

   

  

11. Dezvoltarea umană de E. Papalia, S.W. Olds şi R.D. Feldman

Psihologii, profesorii, studenții și toți cei interesați de psihologia dezvoltării au acum la îndemână un tratat clasic, consistent și exhaustiv despre etapele dezvoltării copilului. Autoarele pun accent pe continuitatea dezvoltării umane şi pe influenţele culturale şi istorice,  scoțând în evidență interacţiunile dintre nivelul fizic, cel cognitiv şi cel psihosocial.

   

  

      

————————————————————————————–             

10. Templul din nori de Patrick Woodhead

Totul a plecat de la o prietenă a aventurierului și romancierului Patrick Woodhead, care i-a povestit acestuia despre bunicul ei care călătorise pe la începutul secolului trecut în defileul fluviului Tsangpo, în căutarea unei legendare cascade, un soi de Niagara a Tibetului. Patrick vrea să refacă traseul, dar oficialii chinezi îl opresc din drum. De aici se naște variantă ficțională a expediției care n-a fost să fie. O poveste bine documentată despre secretele religioase și politice ascunse printre ceața și norii de pe piscurile tibetane.

         

                  

9. Semnele trupului la copil de Joan Liebmann-Smith și Jacqueline Nardi Egan

Cum aflăm ce-l doare pe copilul care încă nu știe să vorbească? De unde știm dacă bășicuţele de pe piele, buricul bombat, respiraţia greoaie, capul ţuguiat sau căscatul excesiv trebuie să ne îngrijoreze sau sunt doar niște manifestări trecătoare? După succesul cărţii Semnele trupului. Cum să afli de ce suferi fără să mergi la medic (tradusă deja la Trei), autoarele propun o completare absolut necesară, de vreme ce tipurile de afecţiuni diferă semnificativ de la copiii mici la adulţi.

         

     

     

8. Orașul borcanelor, de Arnaldur Indridason

”Oraşul Borcanelor” este un loc tăinuit în care se păstrează organele prelevate pentru cercetări genetice. Odată pătruns în acest laborator de medicină legală, inspectorul islandez Erlendur Sveinsson găseşte cheia unor fapte care au afectat mai multe generaţii. ”Erlendur este un inspector dat naibii”, se entuziasmează cronicarul de la Minneapolis Star-Tribune.

       

      

       

7. Minți criminale. Psihologia violenței și crimei de Duncan Cartwright

O carte interesantă, că tot sunt la modă serialele cu profiler-i! Psihologul sud-african Duncan Cartwright face un slalom printre psihologie, criminologie și psihanaliză. pentru a lămuri în ce fel un individ aparent normal devine, peste noapte, un ucigaș cu sânge rece. O rară incursiune în lumea interioară a celor pe care nu vrei să-i întâlnești pe stradă.

       

                

       

6. Studio 69, de Liza Marklund

Noul roman polițist (nordic, bineînțeles…) este a doua parte din seria al cărei personaj principal este jurnalista Annika Bengtzon. De data aceasta însă, acțiunea se petrece cu 8 ani înainte de evenimentele din primul volum, Explozii în Stockholm (tradus în acest an la Editura Trei), când eroina abia își face mâna ca proaspătă jurnalistă. ”Aveți de-a face cu o reporteriță curajoasă și bătăioasă! Iar încrâncenarea cu care ea se dă peste cap pentru a afla adevărul face din această carte un thriller captivant și cinematografic”, apreciază The Times.

   

        

 

5. Psihologia jocurilor video, de Serge Tisseron (în colab. cu Isabelle Gravillon)

Copilul tău pare să fi devenit „dependent” de jocurile video? Violența de pe ecranul computerului îi face rău? Cartea îi liniștește pe părinții îngrijorați și îi îndeamnă să-și înțeleagă mai bine copiii prin intermediul jocurilor virtuale. ”Într-o familie de muzicieni, cine s-ar gândi să vorbească despre dependenţă în cazul unui tânăr ce cântă mai multe ore pe zi la flaut sau la vioară? Nimeni! Dar dacă acelaşi tânăr şi-ar consacra tot atâtea ore unor jocuri video va fi considerat „dependent”. E o chestiune de cultură şi de perspectivă”, nuanțează psihiatrul francez Serge Tisseron.

     

    

4. Angrenajul – Memoriile unui trader de Jérôme Kerviel

24 ianuarie 2008: autorul nostru ajunge pe prima pagina a ziarelor din întreaga lume, acuzat de a fi comis cea mai mare fraudă financiară din istoria sistemului bancar. Paguba raportată de Société Générale a fost de 4,9 miliarde de euro. „Aș vrea ca aceasta carte să informeze opinia publica despre realitatea practicilor bancare. Este mărturia unui om care-și recunoaște greșelile, dar refuză să plătească pentru un sistem financiar complet nebun.”, avertizează Jérôme Kerviel.

 

         

3. Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori de Speranța Farca.  

Cu un talent care amintește de cărțile de popularizare semnate de Dolto și Winnicott, psihanalista specializată în relația mamă-copil îi îndeamnă pe părinți să regăsească naturalețea relațiilor cu cei mici: ”Adesea, străduindu-ne prea tare să-i oferim copilului tot ce e mai bun, ne trezim că îl privăm tocmai de ceea ce are cel mai mult nevoie, de prezenţa şi firescul nostru”.

 

 

 

2. Nu-știu-câte-zile de Stoian G. Bogdan

SuperRomanul anului e un thriller cu cocalari, mafioți și alți oameni de bine de prin Comănești, București și alte regiuni ale grădinii carpatine. Și începe cam așa: ”Buna ziua, sărut-mâinile, hello, salut, ceau! Să stabilim din start: eu sunt autorul şi asta-i cartea mea. Faptul că tu citeşti rândul ăsta e pură întâmplare. Faptul că eu scriu rândul ăsta nu e pură întâmplare. În momentul în care ai ales să citeşti, ai căzut în mâna mea”.

  

   

   

1. 50 de mari mituri ale psihologiei populare de S.O. Lilienfeld, S. Jaylinn, J. Ruscio, B.L. Beyerstein

Plin de umor, editorul revistei Skeptic, Michael Shermer, vă introduce în spiritul cărții care demolează legendele urbane ale psihologiei populare: „Deoarece îmi folosesc abia 10% din creier, am fost nevoit să ascult muzica lui Mozart în timp ce parcurgeam această carte, iar apoi a trebuit să fiu hipnotizat pentru a-mi reaminti ce am citit, căci fusesem marcat de traumele din copilărie, care, deși au fost refulate, au mai ieşit din când în când la iveală prin intermediul experienţelor extracorporale şi percepţiei extrasenzoriale.”

 

Psihanaliza domnului Goe

Copilul răsfăţat este nevoit să suporte o lipsă în satisfacerea nevoilor sale de către părinte.

Tocmai părinţii care se feresc de răsfăţ sunt cei ce răsfaţă. Ei nu răspund nevoilor fireşti ale copilului şi de aceea sunt tentaţi să supraliciteze în cazul dorinţelor.

De pildă, unii părinţii pot să nu răspundă nevoii normale a bebeluşului de a fi ţinut în braţe pentru a „nu-l răsfăţa“. În schimb, ei se pot preocupa prea mult de aspectul alimentar, de curăţenie sau de jucării tocmai pentru a compensa absenţa apropierii fizice (abia acum răsfaţă).

 

Adulţii pot considera a fi răsfăţ sau mofturi acele cerinţe incomode sau pe care nu le înţeleg, deşi acestea pot exprima nevoi ale copilului ce trebuie satisfăcute. Orice copil are nevoie să fie ţinut în braţe, să fie dezmierdat, să se simtă iubit. Orice copil are dreptul să plângă, să refuze, să ţipe, să sară, să nu înţeleagă, să nu vrea, să încerce, să testeze, să experimenteze.

     

   

    

Răspunsul natural la nevoile copilului şi toleranţa faţă de manifestările sale nu înseamnă răsfăţ. A satisface dorinţele copilului sau a supralicita unele nevoi în detrimentul satisfacerii altora duce la răsfăţ. Dacă mediul familial este unul echilibrat şi securizant, relaţiile părinţilor cu copilul sunt sănătoase, dacă există hotare asiguratoare — copilul nu poate fi răsfăţat.

Răsfăţul veritabil este un simptom ce relevă o disfuncţie a mediului parental în care trăieşte copilul. Este o formă specifică de manifestare a copilului deznădăjduit ce se împotriveşte depresiei de a nu fi înţeles, de a nu i se răspunde nevoilor sale. Cerinţele numeroase şi iraţionale ale copilului arată că are nevoi cărora nimeni nu le răspunde (cu timpul, nici el nu le mai poate numi ca atare). Copilul răsfăţat se confruntă în mod dureros cu o lipsă în relaţia sa cu părinţii, pe care aceştia vor să o compenseze prin supralicitarea altor aspecte (asemeni omului ce-şi ascunde chelia cu firele de păr dintr-o altă parte a capului).

O fetiţă de 3 ani i-a cerut mamei brânză. Mama, cu treabă multă, i-a propus fetei să mănânce nişte prune scuturate prin iarbă până când va putea să-i dea de mâncare. Fetiţa atunci a fost nedumerită: „Eu îţi cer brânză şi tu îmi dai prune?“ Pornind de la acest exemplu, un copil răsfăţat atunci când ar vrea „brânză“ ar cere „prune“ şi ar fi nemulţumit când le primeşte.

 

Este un exemplu tipic de încercare a înlocuirii a ceva cerut cu altceva ce poate fi oferit mai lesne: timpul cu bani, afecţiunea cu mâncare, grija cu angoasă, limitele cu interdicţii. Incapacitatea părinţilor de a satisface nevoile reale ale copilului duce la încercări de compensare încărcate de vinovăţie. Astfel, părinţi cu preocupări acaparante, ce nu-i oferă copilului suficient timp, îi propun compensaţii materiale (jucării, haine). Părinţi care nu pot oferi afecţiune oferă angoasă sub forma respectabilă a grijii exagerate.

  

  

  

Lipsa copilului şi vinovăţia părintelui generează o relaţie de dependenţă unde primul nu-şi mai conştientizează nevoile, iar cel de-al doilea satisface doar dorinţe (nu şi nevoi). Dorinţele copilului curg în avalanşă, iar împlinirea lor generează nemulţumire şi formularea imediată a unei dorinţe noi.

 Adesea, un părinte dependent are un copil răsfăţat. Aici, exemplul lui Caragiale în „Domnu’ Goe“ este remarcabil. Ţaţa, mamiţa şi mamare sunt trei segmente ce doar împreună formează o unitate androgină şi autosuficientă: mama cu bebeluşele ei. Pentru aceasta, copilul real nu este decât o fantasmă, o păpuşă fără nevoi reale, dar ideală ca spaţiu de proiecţie pentru dorinţe. Ele se joacă cu o păpuşă numită Goe, o sărută, o costumează în „marinel“, îi atribuie, când rol de bărbat, când de căţeluş de companie gratulat cu „ciucalată“. O păpuşă uneori uitată şi alteori supraînvestită afectiv. Ca orice păpuşă, Goe, indiferent ce ar face în real, nu reuşeşte să iasă din cadrul fantasmatic al mamelor sale: orice semnal de alarmă ar trage nu le poate tulbura liniştita visare.

Fragment din volumul

Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori

de Speranța Farca

Sfaturi psihanalitice pentru mame: învățați copilul să fie singur

Mamele mai puțin înțelepte cred că copilul se plictiseşte şi trebuie să fie întreţinut.

Astfel încât sunt cumpărate jucării colorate care sunt balansate prin faţa ochilor copilului, obiecte strălucitoare, purtătoare de clopoţei, care să-i sune copilului; mamele povestesc lungi istorii în limbajul copiilor, cântă cântece şi când nimic nu reuşeşte, încep dansul prin cameră, despre care v-am mai vorbit, copilul trecând din mână în mână. Urmarea la toate acestea este că copilul uită să se ocupe de el însuşi.

   

    

    

Nu subestimaţi capacitatea de asimilare a creierului infantil! Totul este nou pentru copil. El face zilnic mii de noi descoperiri. El nu încetează să se mire şi să descopere. El priveşte propriul picior ca pe o jucărie minunată şi face efortul, multă vreme zadarnic, de a-l băga în gură, până când marea acrobaţie reuşeşte. Primii ani de viaţă constau din adevărate acrobaţii şi zilnic apar unele mai noi şi mai frumoase care trebuie să fie învăţate puţin câte puţin. Lumina şi întunericul, diverse voci, schimbarea scutecelor, îmbăiatul, masa — copilul ar putea fi invidiat pentru bogăţia programului său de viaţă.

Greşeala acestei cocoloșiri a copilului este plătită în scurt timp. Cel mic este un fin observator şi tinde să devină un puternic tiran. Dacă observă că la cel mai mic plâns sau ţipăt se adună în fugă întreaga familie, el ştie că se află în posesia unui mijloc sigur de a-şi ademeni mama la patul său şi uită farmecul de a fi singur şi de a se ocupa de el însuşi.

   

     

   

Nu aţi observat cât de mulţi oameni care nu suportă să fie singuri există? Singurătatea este un chin pentru ei, în loc să fie o plăcută pauză de respiraţie în agitaţia colectivă a vieţii, în loc să fie o perioadă a reculegerii şi autoînnoirii. Ei se înghesuie în cafenele pline de fum, în baruri îngrozitoare, în cârciumi mai mult sau mai puţin rău-mirositoare, se agaţă de oameni străini — din pură teamă de singurătate.

Copiii trebuie să înveţe să fie singuri, să „se dea cu totul lor înşişi“, să „se joace cu ei înşişi“. Dacă mama sau persoana care îi îngrijeşte le umple fiecare minut de veghe, ei se obişnuiesc să aibă un divertisment. Mai târziu, ei devin supărători la modul cel mai dezagreabil. Cunosc copii care îşi sâcâie mama încă din primii ani de viaţă, strigând-o mereu:

• „Mama! Ce să fac?“
• Sau: „Mama, spune-mi o poveste. Mă plictisesc aşa de mult“.

 

Aceşti sărmani copii suferă greu mai târziu din cauza propriei lor agitaţii şi vidul de timp este pentru ei o problemă de nedepăşit.

 

Cel mai preţios dar pe care-l putem oferi copiilor noştri este independenţa. Dar educaţia în spiritul independenţei trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă. Fiecare greşeală este plătită amar mai târziu. Numai medicul psihiatru cunoaşte acele fiinţe nefericite care rămân „veşnici copii“ pentru că suferă de infantilism psihic. Aşa sunt fetele care până se căsătoresc trebuie să fie coafate şi ajutate să se îmbrace de către mamele lor, cărora mamele trebuie să le spună întotdeauna ce să îmbrace. („Cu ce mă îmbrac astăzi, mamă? Care rochie? Care pălărie? Care pantofi?“). Aşa sunt acei tineri bărbaţi care aleargă prin viaţă nesiguri, care au nevoie mereu de un prieten, de un profesor, de un înlocuitor de părinte, care apleacă urechea temători faţă de fiecare imperativ din afară, pentru că ei s-au dezobişnuit să asculte de imperativele proprii, de vocea lor interioară. Suferinţa poate atinge niveluri groteşti. Adulţi care trebuie să fie conduşi la toaletă şi spălaţi de către mamele lor, care beau încă din biberon, care se joacă cu jucării, citesc basme şi se sustrag de la îndatoririle vieţii…

Încercaţi să educaţi copilul în spiritul independenţei încă de la începutul vieţii lui! Nu uitaţi că fantezia sa nu are nevoie de nici un sprijin din partea realităţii. Un copil se joacă cu o minge şi cu o bucată de lemn mai bine decât cu cei mai frumoşi ursuleţi de stofă, cele mai minunate păpuşi şi jucării mecanice.

Fragment din volumul

Recomandări psihanalitice pentru mame

de Wilhelm Stekel     

 

”Cel mai potrivit mod de a vorbi cu copiii despre sexualitate e într-un stil simplu și natural”

Imaginile și informațiile cu conotații sexuale sunt pe toate gardurile, copiii le receptează și își pun întrebări. Cum, cât, când și ce trebuie să explice părintele odraslei sale? Psihologul Mirela Horumba a redeschis acest dosar delicat într-un interviu pentru HotNews. Tema se află, de altfel, și în centrul unei cărți apărute nu demult la Editura Trei:

Cum să le vorbim copiilor despre sexualitate

      

SmartWoman.ro: Cum le vorbim copiilor despre sexualitate?

Mirela Horumba: Cel mai potrivit mod de a vorbi cu copiii despre sexualitate e într-un stil simplu și natural, plecând de la termeni științifici, de specialitate, din cărțile de anatomie, ca despre orice altă parte a corpului uman. Așa cum nu ne este rușine să vorbim de mâinile noastre, de ochii noștri, de părul nostru, este firesc să învățam să vorbim și despre sexualitatea noastră, despre organele noastre genitale.

   

      

SW.ro: Ce se întâmplă atunci când părinții evită aceste discuții cu copiii mici, respectiv cu preadolescenții și adolescenții?

Mirela Horumba: Chiar dacă părintii evită genul acesta de conversații cu cei mici, din momentul în care întreabă, copiii au acest nivel de curiozitate deblocat. Oricum vor afla informații despre sexualitatea lor însă este mult mai potrivit să le afle din partea părinților, din partea celor apropriați lor, astfel încât să nu fie nevoiți să caute din alte surse (mass-media, internet etc.).

Ei oricum află lucruri ce țin de sexualitate și din aceste surse, e mai bine sa aibă o bază informațională  primită de la cei în care pot avea încredere. Iar ceea ce transmitem noi copiilor e o informație deja controlată, fermă, care nu are nici o legatură cu vulgaritatea, cu pornografia, nici cu industria sexuală cu care ne întâlnim în fiecare zi. Astfel de imagini sunt mult prea prezente în viața copiilor noștri pentru ca noi să ne asumăm riscul ca ei sa își caute informația în medii asupra carora nu avem nici un control.

             

 

             

SW.ro: Cum putem aborda această temă cu un adolescent având în vedere că tinerii sunt mai puțin deschiși față de părinți, mai rușinoși când vine vorba de sexualitatea și corpul lor.

Mirela Horumba: Perioada adolescenței este un moment destul de dificil atât pentru părinte, cât și pentru adolescent. Responsabilitatea inițierii acestei discuții aparține adultului. De multe ori adulții nu sunt nici ei pregătiti să aibă această discuție. Celor care simt nevoia să poarte această discuție, dar consideră că nu o pot gestiona ei înșiși, pot să le recomand să apeleze la consilierul școlar, la pedagog, la doamna dirigintă etc., cu alte cuvinte la niște medii controlate și specializate.

Interviu realizat de Corina Ionel pentru site-ul SmartWoman, parte a platformei HotNews