Puştii emo contra lumina soarelui – Dumnezeu contra Allah – Chicken Joe’s contra KFC

Jordan:

— E super-ascuţit, ia uite.

A scrijelit cu cuţitul pe perete. A scris p— cu el de parcă era pix, literele se vedeau ca-n palmă.

Jordan:

— Ar trebui să-ţi iei şi tu unul, ai nevoie. Îţi iau eu, maică-mea are o groază.

Eu:

— Nu, mersi. De fapt, n-am nevoie.

Jordan:

— Sigur că ai, toată lumea are nevoie de-aşa ceva. Încearcă să faci rost de unu’ ca al meu, aşa o să fi m fraţi de război, este? Care-i treaba, nu vrei să fim fraţi?

”O poveste pe care ajungi s-o citești de drag” – Dilema Veche

Fragment din:

Ţinea cuţitul sub nasul meu. Învârtea lama prin aer de parcă încerca să deschidă o încuietoare cu ea. Aveam impresia că eu eram încuietoarea aia. Totul se mişca în reluare până a lăsat iar cuţitul în jos.

Jordan:

— Căcat, să fi văzut ce moacă ai făcut, omule! Te căcai pe tine de frică!

Eu:

– Ba nu! Nici măcar n-ai haz!

*

Toată lumea zice că e război, dar eu n-am văzut aşa ceva încă. Sunt o groază de războaie care se petrec în acelaşi timp:

  

Războaie

Copii contra profi

Liceul Northwell Manor contra Liceul Leabridge

Gaşca de la Dell Farm contra Gaşca de la Lewsey Hill

Puştii emo contra lumina soarelui

Turcia contra Rusia

Arsenal contra Chelsea

Negru contra alb

Poliţie contra puşti

Dumnezeu contra Allah

Chicken Joe’s contra KFC

Pisici contra câini

Alieni contra predatori

   

Eu n-am văzut niciunul. Dac-ar fi război, ai şti, pentru că toate ferestrele ar fi sparte, iar elicopterele ar avea mitraliere montate. Elicopterele nici măcar n-au mitraliere, doar reflectoare. Nici nu cred că e vreun război. Eu nu l-am văzut. Nici măcar nu ştiu de partea cui sunt. Încă nu mi-a zis nimeni. Contra înseamnă împotriva.

Când mama era la duş, am luat cuţitul de roşii din suport. A fost doar de probă. Trebuia să ai mare grijă la vârful ascuţit. L-am ţinut ca un mardeiaş, am crestat aerul de parcă era un duşman.

Mi l-am vârât în pantaloni. Am umblat de colo-colo aşa şi mi-am închipuit că era război. Mi-am închipuit că Dumnezeu a uitat de mine, aşa că puteam să fac toate relele care se fac la război fără să le simt măcar.

Eu:

— Suntem în război! Dumnezeu a uitat de mine! Tata a uitat de mine! Toate becurile de pe stradă sunt sparte şi ne fugăresc lupii! Fiecare să-şi vadă doar de grija lui! (Am zis-o doar în cap.)

Într-un sfârşit a trebuit să pun cuţitul la loc, prea era de groază. E prea ascuţit. Mă tot aşteptam să-mi tai piciorul cu el. Nu poţi să ţii cuţitul în pantaloni tot timpul, s-ar putea să uiţi de el când te aşezi, să-ţi intre în picior şi să-ţi iasă pe cealaltă parte. Dacă începe un război, mai bine mă car, e mai uşor aşa. Eu alerg cel mai rapid din toate clasele a şasea, doar Brett Shawcross poate să mă prindă.

   

Inchizitorul și tehnicile sale de dezvoltare personală

— Matthew, a zis Geiger, închide ochii.

Matthew s-a încruntat, dar a făcut ce i s-a cerut.

— Iar acum, imaginează-ți că ai căzut într-o fântână goală. În jurul tău e întuneric. Nu vezi nimic. Nu auzi decât șuieratul propriei tale respirații. Simți dureri în tot trupul. Poate că ți-ai rupt o gleznă sau o încheietură.

Geiger a tăcut preț de câteva secunde, ca și când ar fi vrut să se asigure că Matthew chiar se aude respirând în bezna închisorii lui.

— Din pricina durerii, începi să vezi tot felul de luminițe în spatele pleoapelor, a continuat el. Simți gust de sânge. Pereții sunt reci și umezi. Și netezi. Nicio crăpătură sau scobitură de care să te agăți. Îți imaginezi cum ar fi să te afli pe fundul acelei fântâni?

Fragment din:

Clientul a simțit un fior rece pe ceafă — el, unul, deja și-l închipuia acolo pe Matthew.

— Încerci să rămâi calm. începi să strigi după ajutor. „Sigur o să mă audă cineva“, îți spui în sinea ta. Dar, după o vreme, îți dai seama că probabil o să mori acolo. Și, în clipa în care conștientizezi lucrul ăsta, ceva din tine începe să moară. Nu ceva din trupul tău, ci chiar sufletul tău. Înțelegi ce spun, Matthew?

— Ți-am zis de nu știu câte ori: habar n-am ce vrei de la mine!

— Matthew, ți-am explicat că n-ai voie să vorbești. N-ai voie decât să încuviințezi sau să negi dând din cap. Îți amintești că ți-am zis asta?

Matthew a încuviințat din cap, uitându-se în ochii lui ficși, iar Geiger s-a dus în spatele scaunului de frizerie și a luat un microfon fără fir și o pereche de căști, pe care i le-a potrivit în urechi.

— Sennheiser 650, a zis el. Îmi plac mai mult decât cele marca AKG, pentru că-ți oferă o experiență auditivă mai complexă. Închide ochii, Matthew.

Matthew a scos un oftat hârâit și s-a conformat, globii oculari mișcându-i-se repede sub pleoape. Geiger a dus microfonul la gură și a început să se plimbe prin cameră, vorbind pe un ton blând, care i-a amintit clientului de unul dintre acei guru ai dezvoltării personale care apăreau la televiziunea publică — atâta doar că audiența lui era alcătuită dintr-o singură persoană.

— Mă auzi limpede? l-a întrebat Geiger.

Matthew a încuviințat din cap.

— Bine. Iar acum, înapoi în fântână, Matthew. Ești acolo?

Matthew a înghițit în sec — mărul lui Adam i s-a mișcat vizibil în sus și-n jos —, apoi a încuviințat iarăși din cap.

— Bine, a zis Geiger, iar cuvântul acesta i-a sunat clientului ca o rugăciunea blândă. E important să crezi că te afli în fântână, Matthew, pentru că nu e vorba de un joc mental. Ești pe fundul fântânii, iar eu sunt singurul tău mijloc de-a ieși de acolo. Eu sunt funia care îți poate fi aruncată de la gura fântânii și mâinile care te pot scoate afară.

A pus mâna ușor pe umărul lui, iar Matthew s-a crispat.

— Și singurul lucru care poate face ca funia să coboare este adevărul.

20 de grade sub zero. Și un bătrân înjunghiat în vitrină

Gerul se lasă peste capitala Norvegiei şi un bătrân negustor de antichităţi se pregăteşte să îşi trăiască ultima zi din viaţă. Romanul „Vineri, 13” al lui K.O. Dahl, desfășurat la -20 de grade, trece dincolo de intriga polițistă, fiind aruncând o lumină asupra trecutului Norvegiei din perioada ocupației naziste.

Bătrânul înfășurat cu ață roșie

”Kjell Ola Dahl a publicat, din 1993 până acum, nu mai puţin de 11 romane. Cele mai multe sunt romane poliţiste cu accente psihologice. Cariera sa internaţională numără patru titluri traduse în limba engleză. „Vineri, 13” a fost publicat iniţial în 2001, iar varianta engleză „The Man in the Window” a apărut în 2008. Inspectorii Frølich şi Gunnarstranda investighează moartea bătrânului Reidar Folke Jespersen, găsit înjungiat într-un fotoliu aşezat în vitrina magazinului său. Faptul că era dezbrăcat lasă puţine indicii pentru criminalişti. Un fir de aţă roşie care înconjoară gâtul victimei şi un cod numeric scris cu cerneală pe pieptul acesteia sunt elemente destul de misterioase pentru o poveste scrisă pentru a captiva”, scrie ziarul Ring.

Povara vremurilor naziste

Într-o cronică din Jurnalul Național, celebrul autor de romane polițiste George Arion atrage atenția asupra complexului fundalul istoric pe care se proiectează intriga thrillerului: ”Astfel se descoperă nu numai asasinul său, dar şi multe amănunte terifiante despre trecutul Norvegiei, despre o perioadă în care această ţară a fost sub ocupaţie nazistă. Vineri, 13 este o istorie cu eroi şi călăi, cu patrioţi şi trădători, cu o poveste de iubire emoţionantă şi cu acte de o cruzime înfiorătoare. Fiecare dintre personaje poartă poveri din alte timpuri, uitate sau neluate în seamă, dar care le lămureşte comportamentul. Proiecţia pe ecranul vast al istoriei asigură acestui roman complexitate şi profunzime, astfel încât o crimă din ziua de azi e legată de tribulaţiile unor oameni de odinioară”.

 

Interogatoriu cu un recepționer

Recepţionerul avea propria cămăruţă lângă biroul din holul hotelului, şi punea nişte hârtii în ordine în momentul în care Erlendur intră şi închise uşa în urma lui. Bărbatul se ridică în picioare şi începu să protesteze, spunând că nu are timp să stea de vorbă, că tocmai se ducea la o întâlnire, însă Erlendur se aşeză şi îşi împreună mâinile în faţă.

— De ce anume fugiţi? întrebă el.

— La ce vă referiţi?

— Nu aţi venit ieri la muncă, în plin sezon de vârf al hotelului. Când am încercat să stăm de vorbă în seara în care portarul a fost asasinat, v-aţi comportat ca un fugar. Acum sunteţi foarte ţâfnos. După mine, sunteţi în fruntea listei de suspecţi. Mi s-a spus că dumneavoastră îl cunoşteaţi pe Gudlaugur mai bine decât oricine altcineva din acest hotel. Dumneavoastră negaţi acest lucru — spuneţi că nu ştiţi nimic despre el. Cred că minţiţi. Eraţi şeful lui. Se cuvine să fiţi mai cooperant. Nu e de glumă să vă petreceţi Crăciunul la închisoare.

Bărbatul se uită la Erlendur fără să ştie ce să facă, apoi se lăsă încetişor pe spate în scaunul său.

— Nu aveţi nimic care să mă incrimineze, zise el. E o prostie să credeţi că eu i-am făcut toate astea lui Gudlaugur. Că am fost în camera lui şi… mă refer la prezervativ şi… ştiţi dumneavoastră.

Erlendur voia să ştie cum se putuseră scurge detaliile referitoare la caz şi cum întreg personalul se bălăcea în ele după bunul plac. Bucătarul-şef ştia cu exactitate pentru ce anume strângeau mostre de salivă. Şeful de la recepţie putea să reconstruiască scena din camera portarului. Poate tocmai directorul hotelului lăsase să-i scape detaliile, poate fata care găsise cadavrul, poate poliţiştii.

— Unde aţi fost ieri? întrebă Erlendur.

— Mi-am luat o zi liberă pentru că am fost bolnav, răspunse şeful de la recepţie. Am fost acasă toată dimineaţa.

— Nu aţi spus nimănui. Aţi fost la doctor? V-a prescris ceva? Pot să stau de vorbă cu el? Cum îl cheamă?

— Nu am mers la doctor. Am stat în pat. Acum mă simt mai bine.

Tuşi forţat. Erlendur zâmbi. Bărbatul acesta era cel mai prost mincinos pe care îl întâlnise vreodată.

— De ce toate aceste minciuni?

— Nu aveţi nimic care să mă incrimineze, zise şeful de la recepţie. Tot ce puteţi face este să mă ameninţaţi. Vreau să mă lăsaţi în pace.

— Aş putea vorbi şi cu soţia dumneavoastră, întrebă Erlendur. Să o întreb dacă v-a adus o cană de ceai ieri la pat.

— Nu o amestecaţi pe ea în treaba asta, ripostă şeful de la recepţie, şi trecu brusc la un ton mai dur şi mai apăsat. Se înroşi.

— Ba exact asta am de gând să fac, îl informă Erlendur.

Şeful se uită urât la el.

— Să nu vorbiţi cu ea, îi spuse.

— De ce nu? Ce ascundeţi? Aţi devenit prea misterios ca să mai puteţi să scăpaţi de mine.

Fragment din policierul Vocile de Arnaldur Indridason

  

”Vino în cătare, te pun la frigare”. Un comisar pe trei cărări

Din prudenţă, Adamsberg lăsase încă dinainte destui dolari pe tejghea pentru a plăti consumaţia, în caz că ar fi căzut de pe scaunul de bar.

Coniacul îi dădu o interesantă lovitură de graţie, o senzaţie de pierdere radicală a urmelor, rămăşiţe de furie amestecate cu accese de hlizeală, o convingere de om puternic, ia vino să te baţi aici dacă eşti urs, amic, mort, peşte sau orice altă glumă bună de soiul ăsta. Vino în cătare, te pun la frigare, îi spusese bunică-sa, cu furca în mână, unui soldat german care înainta cu intenţia s-o violeze, ce glumă. Şi acum se amuza când îşi amintea. Viteaza lui bunică. Auzi vocea barmanului venind de foarte departe.

─ Nu te enerva, man, da’ mai bine ai face dacă ai lăsa-o mai moale în seara asta şi te-ai duce să te plimbi. Vorbeşti singur.

─ Îţi vorbesc de bunică-mea.

─ Ce-mi pasă mie de bunică-ta? Ce văd eu e că ai pornit-o bine la vale şi că se va sfârşi prost. Nici măcar nu mai ştii ce vorbeşti.

─ N-am pornit nicăieri. Stau aşezat aici, pe scaunul meu.

─ Deschide urechile, franţuzule. Eşti criţă şi ai ochii în ceaţă. Ţi-a dat cumva papucii iubita? Nu-i un motiv să cazi pe jos. Hai, şterge-o! Nu-ţi mai dau nimic.

─ Ba da, afirmă Adamsberg, întinzând paharul.

─ Gura, franţuzule. Mişcă-te de aici sau chem sticleţii.

Adamsberg izbucni în râs. Sticleţii. Ce glumă bună.

─ Cheamă sticleţii şi dacă vin în cătare, pe tine te pun la frigare!

─ Ei, drăcie, se enervă barmanul, doar n-o să trăncănim cu orele. Nu-s nici eu cu caş la gură, iar tu începi să mă calci pe bătături. Ia-o din loc, ţi-o spun!

 

  

  

Omul, croit ca un tăietor de lemne canadian din cărţile cu poze, dădu ocol barului şi-l înşfăcă pe Adamsberg de subsuori. Îl trase până la uşă şi-l puse în picioare pe trotuar.

Uşa cafenelei se trânti în nasul lui Adamsberg, care se chinui puţin să-şi recupereze haina căzută pe trotuar, apoi să şi-o tragă pe mâneci în direcţia normală.

― Dacă e vorba de iubite, am una în plus! strigă el, singur pe stradă, la adresa barmanului.

Paşii lui şovăielnici îl conduseră mecanic până la intrarea pe poteca pe care se trăgeau bărcile. Fu vag conştient de faptul că Noëlla îl putea aştepta acolo, pitulată în umbră precum lupul cenuşiu. Îşi găsi lanterna şi o aprinse, măturând împrejurimile cu un gest nesigur.

― Nu e nimic de făcut! zbieră el, singur pe potecă.

Un tip care le poate veni de hac unor urşi, unor sticleţi, unor peşti, nu se poate el descotorosi de o tipă, ce credeţi?

Adamsberg o porni hotărât pe potecă. În pofida tangajului produs de beţie, amintirea drumului, cuibărită în talpa picioarelor lui, îl conducea vajnic, chiar dacă se mai izbea la răstimpuri de vreun trunchi, ca urmare a îndepărtării de la direcţia cea bună. I se păru că ajunsese de-acum cam pe la jumătatea drumului. Hai că eşti tare, băiete, ai baftă.

Nu îndeajuns ca să se ferească de creanga joasă care oprea trecerea şi pe sub care se strecura în mod obişnuit. Primi creanga drept în frunte şi simţi cum cade jos, mai întâi în genunchi, apoi cu faţa, fără ca mâinile lui să poată face ceva pentru a amortiza căderea.

Fragment din Tridentul lui Neptun de Fred Vargas

   

”Întoarcerea”: un nou thriller suedez, cu GSP

Seria Neagră se încheie pe 9 noiembrie cu o enigmă de zile mari, semnată de unul dintre cei mai populari suedezi.

Fanii scriitorului suedez Hakan Nesser i-au găsit un titlu alternativ, “Misterul cadavrului decapitat”. Aşa s-ar rezuma acţiunea plină de suspans şi fiori reci din “Întoarcerea”, unul dintre cele zece romane ale seriei avîndu-l protagonist pe detectivul Van Veeteren. Acţiunea seriei se petrece într-un oraş imaginar, Maardam, dintr-o ţară imaginară, un mix de Suedia, Polonia, Germania şi Olanda, în care se vorbeşte un fel de olandeză.

În volumul oferit de Gazeta Sporturilor şi Editura Trei, în încheierea Seriei Negre, Van Veeteren se pregăteşte pentru o operaţie de cancer la colon. Va conduce anchetele din spital, de data asta. Colegii şi protejaţii săi, Munster şi Moreno, sînt cei care fac “terenul”. Chiar în ajunul intervenţiei chirurgicale, trupa de detectivi primeşte un caz nou. Un cadavru decapitat este descoperit într-un şanţ. Victima, Leopold Verhaven, fost atlet de performanţă, fusese condamnat pentru dublă omucidere, îşi ispăşise pedeapsa şi se afla, de cîteva luni, în libertate.

Citește continuarea prezentării în Gazeta Sporturilor

  

Crimă în televiziune: GSP şi Editura Trei vă oferă miercuri, 2 noiembrie, romanul poliţist “Prime Time”

Breaking News: Apare în Seria Neagră! E blondă. E înaltă. E suedeză. Scrie best-seller-uri.

De la titlurile de prima pagină, pe care le-a semnat ca jurnalist, suedeza Liza Marklund a trecut la romanele citite pe nerăsuflate de la prima pînă la ultima pagină. Cărţile ei s-au vîndut în 13 milioane de exemplare în lumea întreagă, au fost traduse în 30 de limbi şi o parte dintre ele – transformate în serii de televiziune.

Dintre toate romanele, în “Prime Time”, volumul oferit de Gazeta Sporturilor şi Editura Trei, se simte cel mai bine experienţa de jurnalist a scriitoarei. Eroina ei, Annika Bengtzon, o reporteră cu o viaţă de familie agitată, anchetează o crimă din lumea televiziunii. O faimoasă prezentatoare este ucisă, după încheierea unor filmări la un castel izolat. Cei 12 colegi ai ei din echipa de filmare devin, inevitabil, cei 12 suspecţi principali. Printre ei, se află şi prietena cea mai bună a Annikăi, Anne.

12 suspecţi mititei
Poliţia investighează cazul, dar rămîne mereu cu cîţiva paşi în urma anchetei lui Bengtzon. Aceasta ia cazul pe cont propriu, pe de o parte, bucuroasă să scape de vizita la socri, pe de alta, simţindu-se vinovată că-şi neglijează copiii şi soţul. Pe lîngă căutarea alertă a criminalului de pe platoul de filmare, “Prime Time” prezintă de aproape, din perspectiva insider-ului, lumea mass-media, intrigile, cinismul, jungla nefardată din culisele celei de-a patra puteri. Ai impresia că priveşti peste umărul Annikăi Bengtzon la ce se întîmplă într-un studio TV sau într-o redacţie de tabloid.

Intriga poliţistă – crima în cerc închis – seamănă cu cea din romanele Agathei Christie, dar personajul Lizei Marklund nu are nimic din blîndeţea lui Miss Marple. “E rea, încăpăţînată, complicată. Ştie să gătească, dar nu m-aş mărita cu ea!”,  glumea scriitoarea pe seama Annikăi Bengtzon. “În schimb, e o unealtă bună în roman, pot s-o fac să spună lucruri scandaloase!”.

Pauză tragică
Gazeta Sporturilor, împreună cu Editura Trei, vă invită miercuri, 2 noiembrie, să faceţi cunoştinţă cu detectiva teribilă a Lizei Marklund şi cu secretele sîngeroase din “Prime Time”. E o lume fascinantă şi crudă, lumea subiectelor în exclusivitate şi a anchetelor “pe surse”, pe care scriitoarea a studiat-o pe propria piele. De unde şi detaliile de cunoscător care fac farmecul şi faima romanelor ei.

“Scriu 12 ore pe zi, de la 10 dimineaţa la 10 seara. Cam cinci luni îmi ia să termin un roman, dar pentru asta mă documentez mult înainte”. O singură dată Marklund şi-a abandonat rutina şi n-a mai scris timp de trei ani, după ce prietena ei, Anne Lindh, ministrul suedez de externe, a fost ucisă, în 2003, într-un supermarket. “Cînd violenţa te afectează direct, nu mai simţi nevoia să scrii ori să citeşti despre ea. De aceea nu citesc sud-americanii romane poliţiste”.

Sursă: Gazeta Sporturilor

”Gazeta Sporturilor” vă oferă miercuri, 26 octombrie, thriller-ul norvegian “Ura”

Ca avocat, procuror, reporter de televiziune, ministru al Justiţiei, norvegianca Anne Holt a cunoscut de-aproape chipurile răului. Ca autoare de romane poliţiste, se numără printre primii scandinavi care au scris despre crima “cu mesaj”, despre genul de terorişti ca Anders Breivik, neonazişti cu tulburări mentale, care ucid în masă pentru cîteva minute de faimă.

Sărbători însîngerate
“Am scris cu doi ani în urmă o carte, «Ura», unde am încercat să explorez exact problema cu care ne confruntăm acum: legătura dintre ura din vorbe şi ura devenită faptă, crimă. Am vrut să arăt că libertatea de exprimare nu exclude responsabilitatea pentru ceea ce spunem şi ceea ce facem”, spune Anne Holt, într-un interviu pentru un ziar american.

“Ura”, cartea de care aminteşte scriitoarea, este chiar romanul oferit de “Gazeta Sporturilor” miercuri, 26 octombrie, în cadrul Seriei Negre. Detectivul Yngvar Stubo şi criminalista Johanne Vik încearcă să dezlege misterul unor crime aparent fără legătură între ele. Oslo, Ajunul Crăciunului, zăpadă, linişte.

Pînă cînd cadavrul unui imigrant înecat iese la suprafaţă în port, o femeie episcop este găsită înjunghiată pe stradă, iar într-o pivniţă e descoperit un drogat asasinat. Enigmaticul lanţ de morţi pune la încercare experienţa lui Stubo şi ochiul de profiler FBI al lui Vik, soţ şi soţie în acest roman al seriei care le poartă numele.

 

“În «Ura», Anne Holt descrie o serie de crime înspăimîntătoare care scot la iveală partea cea mai întunecată a societăţilor scandinave”
AFP

 

“Este unul dintre noi”
Ceea ce descoperă în spatele asasinatelor ajunge să le ameninţe vieţile şi, aparent, să le depăşească puterile. Este tipul de caz de care norvegienii s-au temut şi pe care au ajuns să-l suporte în realitate, nu doar în ficţiune. 76 de victime, în atacurile de pe 22 iulie 2011, reprezintă prea mult chiar şi pentru imaginaţia unui autor de  romane poliţiste. “Breivik, spunea Anne Holt, într-un interviu, este unul dintre noi, norvegian, crescut într-una dintre cele mai prospere societăţi din lume. Putea fi om de afaceri, orice şi-ar fi dorit. Dar
ceva a mers rău. Trebuie să aflăm ce. E unul dintre noi, dar sper să nu fie unul de-al nostru. Deşi a schimbat mesaje pe Internet cu 200-300.000 de alţi norvegieni”.

Întrebări incomode
De unde această ură? Iată problema care-i frămîntă pe scriitorii scandinavi de crime-fiction. Pentru că Vik şi Stubo ai Annei Holt reuşesc să rezolve cazul, după multe întorsături spectaculoase, dar nu izbutesc să înlăture cauza. Nu este o muncă pentru detectivi, este o treabă pentru comunitate. Imediat după atentate, Anne Holt a scris un editorial tulburător în “Wall Street Journal”, care pune întrebări grave pentru orice democraţie contemporană: “Adevărul despre Norvegia este că tot mai mulţi oameni sînt lăsaţi pe dinafară. Tot mai mulţi devin bolnavi mintal. Tot mai mulţi devin criminali”.

Gazea Sporturilor vă invită miercuri, 26 octombrie, să aflaţi mai multe despre adevărul norvegian, despre bine, rău şi ceea ce se află între ele, despre “Ura”, pe care Anne Holt a prevăzut-o înainte ca aceasta să îndolieze o ţară.

  

Articol preluat din Gazeta Sporturilor

    

Cele mai teribile spaime ale Camillei Läckberg

 

  

  

Da, Stephen King este vinovatul! Din cauza sa, scriitoarea noastră nordică nu poate adormi decât, bănuiesc, la lumina veoizei sau… a aurorei boreale

Vă propun mai departe un citat în ton cu tema, care confirmă, zic eu, că prințesa policierului suedez n-a mințit deloc. Pasajul este din penultimul roman tradus la Trei, Cioplitorul în piatră (cel mai recent, Piază rea, a fost distribuit la finele lui septembrie cu ”Gazeta Sporturilor” în cunoscuta ”Serie neagră”):

***

Buna sa dispoziţie se menţinu chiar şi atunci când, la ora opt seara, Patrik încă nu venise acasă. Erica nu avusese energia de a merge să aprindă toate lămpile, astfel încât, odată cu transformarea amurgului în noapte, casa devenise din ce în ce mai întunecată. Singura lumină provenea, în momentul acela, de la ecranul televizorului. În vreme ce o hrănea din nou pe Maia, ea se uita leneşă la unul din multele reality show‑uri ce rulau seara. Spre ruşinea ei, trebuia să recunoască faptul că era dependentă de mult prea multe emisiuni de acel gen, iar Patrik ajunsese să bombăne fiindcă era asaltat de intrigi meschine şi oameni lacomi să capete atenţie media. Timpul lui de vizionare a programelor sportive fusese redus în mod considerabil, însă atâta vreme cât nu trebuia să stea el s‑o dădăcească pe Maia întreaga seară, consimţise a‑i ceda Ericăi şefia asupra telecomenzii. Femeia dădu volumul mai tare, uimită cum o groază de fete drăguţe erau dispuse să ţopăie şi să se ferchezuiască doar de dragul unui tânăr vanitos şi ridicol, care încerca să le convingă de faptul că era numai bun de însurat. Tuturor telespectatorilor le era limpede că băiatul considera participarea la emisiune drept un mod de a‑şi spori şansele la agăţat prin cluburile ultramoderne din Stockholm. De fapt, Erica îi dădea dreptate lui Patrik — emisiunea nu avea pic de inteligenţă — însă odată ce pornise a o urmări, ea nu se putu abţine.

Un sunet dinspre uşa de la intrare o făcu să dea volumul încet. Vechea sa teamă de întuneric puse stăpânire pe ea timp de o secundă, dar apoi femeia îşi veni în fire şi realiză că probabil era Patrik, care se întorcea în sfârşit acasă.

— Ce mai întuneric aici, zise acesta, aprinzând câteva lămpi, înainte de a merge la Erica şi la Maia.

Se aplecă şi‑i dădu Ericăi o sărutare pe obraz, îi mângâie cu blândeţe căpşorul Maiei, după care se aruncă pe canapea.

— Îmi pare foarte rău că am ajuns atât de târziu.

În ciuda sentimentelor sale copilăreşti de puţin mai devreme, sentimentul de iritare al  Ericăi o părăsi de‑îndată.

— Nu contează. Ne‑am descurcat bine, noi două.

Tratat de descompunere. Varianta lui Beckett

Simon Beckett a vândut peste 7 milioane de exemplare din cărţile sale în ultimii ani, iar în 2009 a fost cel mai bine vândut autor britanic în Europa. Elefant.ro publică un interviu cu autorul romanului ”Chimia morții”, tradus recent la Trei. Întrebările îi aparțin colegei mele Florina  Pîrjol.

***

Scrieţi în fiecare zi?

Scriu aproape în fiecare zi, deşi, probabil ar fi mai onest să spun că, de fapt, stau în biroul meu şi încerc să scriu. Nu întotdeauna se întâmplă să şi pun ceva pe hârtie, mai ales când sunt la începutul unei cărţi, dar îmi fac scheme şi planuri şi încerc să lucrez în mod constant cu ideile care-mi vin.

Aţi avut şi nişte experienţe de viaţă memorabile: participarea la nişte raiduri ale poliţiei pentru depistarea unor traficanţi de droguri, infiltrarea sub acoperire în mai multe bordeluri în cadrul unei echipe de poliţie de la Moravuri etc. V-au fost folositoare aceste experienţe pentru scris?

Sigur că au fost, deşi nu întotdeauna în mod explicit. Experienţa care mi-a marcat scrisul în mod real a fost vizitarea unui loc numit Body Farm, un Institut de Cercetare Antropologică afiliat Universităţii din Tennessee, unde se studiază felul în care se descompune un cadavru direct pe exemplare umane. Acest tip de studiu a ajutat enorm de-a lungul timpului la progresul criminalisticii. În lipsa acestui eveniment, n-aş fi putut crea personajul David Hunter. Însă, până la urmă, toate aceste experienţe m-au ajutat – fiecare în felul ei – să înţeleg şi să aprofundez nişte aspecte ale vieţii pe care majoritatea oamenilor le ignoră din varii motive. Şi pentru mine acest lucru este cu adevărat de nepreţuit.

Cât timp aţi petrecut făcând documentarea pentru acest roman? E important să fii verosimil în literatura poliţistă sau în literatură, în general?

Depinde întotdeauna de tipul de literatură pe care-l scrii. Dacă e o literatură sentimentală sau comică, atunci probabil că nu e atât de important ca faptele să fie verosimile. Dar eu mi-am dorit ca romanele din Seria David Hunter să fie cât se poate de realiste şi de exacte în detaliile de specialitate, aşa că am petrecut mult timp documentându-mă. Pentru Chimia morţii am intrat în legătură cu un cunoscut antropolog criminalist din Marea Britanie şi cu unul dintre cercetătorii pe care i-am cunoscut la Body Farm. (…)

   

Citește continuarea interviului pe elefant.ro