Unde trăieşti acum? Pe ce plajă îţi petreci verile?

Dintre romancierii francezi contemporani, Marc Levy se poate lăuda cu statutul de “cel mai citit”. În  Hoțul de umbre, cunoscutul autor scrie despre despărţirea de copilărie a unui personaj aflat în clasa a şasea. Romanul este prefaţat de un citat din Shakespeare – „Există oameni care nu îmbrăţişează decât umbre; aceştia nu cunosc decât umbra fericirii”, amintește ziarul Ring.

  

  

  

Iată și un fragment din cel mai recent roman al lui Marc Levy:

Panoul ruginit atârna de acelaşi lanţ. Din Trecerea interzisă, nu se mai vedeau decât e‑urile şi i‑urile. Am păşit peste el, am împins uşa de fier a cărei broască — roasă de aerul sărat — dispăruse de multă vreme şi am urcat pe scară, până la balconul de veghe. Treptele parcă se micşoraseră, eu le ţineam minte mai înalte. M‑am căţărat pe scăriţa mobilă ce ducea în cupolă. Geamurile acesteia erau intacte, însă negre de murdărie. Le‑am şters cu pumnii şi mi‑am aruncat ochii prin cele două cercuri pe care le făcusem, două cercuri ca un binoclu întors spre trecut.

Deodată, m‑am împiedicat de ceva. Pe podea, sub un strat de praf, am descoperit o cutie de lemn. Am îngenuncheat şi am deschis‑o. Înăuntru, am găsit un zmeu foarte vechi. Armătura acestuia era neatinsă, dar aripile de vultur se aflau într‑o stare foarte proastă. Am luat pasărea în braţe şi i‑am mângâiat, cu mii de precauţii, aripile. Părea atât de fragilă. Apoi m‑am uitat în fundul cutiei şi mi s‑a tăiat respiraţia. Un firişor de nisip încă mai închipuia conturul unei jumătăţi de inimă. Alături, stătea o foaie de hârtie făcută cornet. Am desfăcut‑o şi am citit:

Te‑am aşteptat patru veri la rând. Nu ţi‑ai ţinut promisiunea, nu te‑ai mai întors niciodată. Zmeul a murit, l‑am îngropat aici; cine ştie, poate că ai să‑l găseşti într‑o bună zi.

Biletul era semnat Cléa.

Patruzeci de metri. Sfoara fusese înfăşurată, cu perfectă minuţiozitate, pe mosor. Am coborât pe plajă, mi‑am întins vulturul pe nisip şi i‑am reasamblat beţişoarele. Am verificat nodul care ţinea la un loc piesele componente, am desfăşurat cinci metri de sfoară şi am început să alerg împotriva vântului.

Aripile vulturului s‑au umflat. Pasărea a pornit spre stânga, a virat la dreapta şi s‑a înălţat spre cer. Am încercat să fac “S”‑uri şi “8″‑uri perfecte, dar pânza găurită răspundea cu greu la comenzile mele. Am mai desfăşurat puţină sfoară, iar zmeul s-a înălţat şi mai mult. Umbra lui făcea zigzaguri pe nisip, iar dansul ei mă îmbăta. Şi m‑am simţit luat în stăpânire de râsul acela incontrolabil, un râs care se auzea din străfundul
copilăriei mele, un râs neasemuit, cu timbru de violoncel.

Ce se întâmplase cu micuţa mea confidentă de o vară, cu fetiţa căreia îi destăinuisem toate secretele mele, pentru că nu le putea auzi?

Am închis ochii… Alergam cu răsuflarea tăiată, traşi de vulturul nostru care deschidea alaiul. Tu te pricepeai mai bine decât oricine să‑l înalţi, iar oamenii care se plimbau pe plajă se opreau de multe ori în loc, ca să‑ţi admire îndemânarea. De câte ori nu te‑am luat de mână chiar în locul ăsta? Ce s-a întâmplat cu tine? Unde trăieşti acum? Pe ce plajă îţi petreci verile?

   

Marc Levy despre iubire, lucruri mărunte și ”Micul Prinț”

Marc Levy este cel mai bine vândut autor francez contemporan, dar acest lucru nu l-a împiedicat să aleagă să trăiască, de 10 ani încoace, oriunde, mai puţin în Franţa. Romanul „Hoţul de umbre”, publicat în Franţa în 2010, tocmai a apărut la Editura Trei, aşa că România liberă a profitat de ocazie pentru a-i punee autorului câteva întrebări.

     

Ce semnifică această metaforă: „a fura umbra celorlalţi”?
M.L: Cred că, într-un anumit sens, Hoţul de umbre e o carte alegorică, şi are câteva metafore, nu ştiu însă dacă ele trebuie explicate. Nu de către mine, oricum. Am vrut să spun, de fapt, că nu suntem întotdeauna atenţi unii cu alţii, că nu ne pasă suficient de cei pe care declarăm sus şi tare că-i iubim. De multe ori nu suntem atenţi la acele mici semne care sunt extrem de importante atunci când cuvintele nu mai sunt de-ajuns pentru a exprima ce e în interiorul nostru. Iubirea e făcută din lucruri extrem de mărunte.

Avem nevoie, din când în când, de vocea unui copil pentru a spune adevăruri simple sau dureroase?
M.L: Poate că asta e, de fapt, vocea copilului care există în fiecare dintre noi. E important să nu pierdem acel copil când ne maturizăm. Şi, în fond, de ce l-am alunga din noi, din moment ce toată lumea ştie că adevărul iese la suprafaţă cel  mai adesea prin gura unui copil?

Care e mesajul esenţial al cărţii?
M.L: Foarte mulţi dintre cititorii acestei cărţi mi-au scris mărturisindu-mi că au trăit experienţe similare cu aceea despre care eu vorbesc în Hoţul de umbre. Că au trăit, ca o coincidenţă stranie, sentimente şi situaţii pe care le descriu ca făcând parte din viaţa personajelor cărţii. Eu nu scriu niciodată pentru a transmite un mesaj, pur şi simplu, scriu.

V-aţi gândit la „Micul prinţ“ al lui Saint-Exupéry când aţi scris „Hoţul de umbre”?
M.L: Nu m-am inspirat propriu-zis din Micul prinţ – deşi îl admir mult pe Saint-Exupéry – dar pot să înţeleg de ce v-aţi gândit la el citind „Hoţul de umbre“. Sau poate că eu m-am gândit la cartea lui Saint-Exupéry când am scris acest roman, nu ştiu precis să vă spun. Oricum, Micul prinţ a fost o sursă de inspiraţie pentru multe lucruri şi momente din viaţa mea.

   

Citește întregul interviu în România Liberă.

  

Ştii tu ce înseamnă să fii umbra unui imbecil?

Iată‑mă în faţa lucarnei. Stau cât se poate de drept, ca să privesc răsăritul lunii pline, a cărei lumină se aşterne pe scândurile podului. Se văd până şi particulele de praf ce plutesc în aer: asta îi dă locului o anumită pace. E atâta linişte aici. În seara asta, înainte să se întoarcă mama, m‑am dus în fostul birou al tatei ca să caut tot ce era de citit despre umbre.

Definiţia din enciclopedie era cam complicată, dar, mulţumită ilustraţiilor, am putut afla o mulţime de chestii despre felul în care puteai să le faci să apară, să le deplasezi sau să le orientezi. Stratagema trebuia să funcţioneze de îndată ce luna avea să se situeze pe axa lucarnei. Pândeam, nerăbdător, acel moment, sperând ca ea să fie în locul care trebuie, înainte să se sfârşească episodul serialului urmărit de mama. În sfârşit, s‑a produs fenomenul pe care îl aşteptam. Drept în faţa mea, am văzut umbra care se întindea pe scândurile podului. Am tuşit uşor, mi‑am luat inima în dinţi şi am afirmat cu tărie faptul de care, de acum, eram sigur.

  

   

   

— Tu nu eşti umbra mea!

Nu sunt nebun şi mărturisesc că m‑au trecut toţi fiorii când am auzit răspunsul şoptit al umbrei.

— Ştiu.

Tăcere mormântală. Atunci am continuat, cu gura uscată şi cu un nod în gât.

— Eşti umbra lui Marquès, nu‑i aşa?

— Da, așa e, mi‑a şoptit ea la ureche.

Când umbra îmi vorbeşte, e cam ca atunci când îţi răsună o melodie în cap: nu există niciun muzicant, însă auzi totul într‑un mod atât de real, încât ai putea jura că lângă tine cântă o orchestră nevăzută. Efectul este exact acelaşi.

— Te implor să nu spui nimănui, m‑a rugat umbra.

— Ce cauţi aici? De ce eu? am întrebat îngrijorat.

— Am evadat, nu ţi‑ai dat seama?

— De ce ai evadat?

— Ştii tu ce înseamnă să fii umbra unui imbecil? Este ceva imposibil de îndurat. Şi aşa îmi era greu când era el mic, dar acum, cu cât creşte, cu atât îl suport mai puţin. Celelalte umbre şi în special a ta râd de mine. Dacă ai şti ce noroc are umbra ta şi dacă ai şti cât de arogantă e cu mine… Şi, toate astea, pentru că tu eşti altfel.

— Sunt altfel?

— Uită ce ţi‑am spus. Celelalte umbre cred că n‑ai de ales: eşti umbra unei singure persoane, şi, asta, pentru totdeauna. Pentru ca soarta ta să devină mai bună, ar trebui ca acea persoană să se schimbe. Cu Marquès, pot spune că viitorul care mă aşteaptă nu e dintre cele mai glorioase. Îţi imaginezi cât am fost de surprinsă când am simţit că mă pot desprinde de el atunci când i te‑ai aşezat alături? Tu ai o putere extraordinară, aşa că n‑am stat nicio clipă pe gânduri: era momentul s‑o iau la  sănătoasa. Am profitat puţin de faptul că eram mai mare, dar am toate scuzele, doar sunt umbra lui Marquès. Am împins‑o puţin pe a ta şi i‑am luat locul.

 

  

   

— Şi cu umbra mea ce‑ai făcut?

— Tu ce crezi? Trebuia să se agaţe şi ea de ceva, aşa că a plecat cu fostul meu proprietar. În momentul ăsta, îmi închipui că face un booot!

— E o porcărie ceea ce i‑ai făcut umbrei mele! De mâine, te duc înapoi lui Marquès şi mi‑o recuperez pe a mea.

— Te rog, lasă‑mă să rămân cu tine. Vreau să ştiu şi eu cum e să fii umbra unui tip de treabă.

— Eu sunt un tip de treabă?

— Poţi deveni.

— Nu, e cu neputinţă să te păstrez. Până  la urmă, oamenii or să‑şi dea seama că e ceva în neregulă.

— Nu sunt ei, oamenii, atenţi nici la semenii lor, aşa că, despre umbre, ce să mai vorbim?… Şi apoi, e în firea mea să rămân în umbră. Cu puţin antrenament şi cu puţină complicitate, o să ne descurcăm.

— Dar tu ai cel puţin de trei ori înălţimea mea.

— N‑o să fie întotdeauna aşa, e doar o chestiune de timp. Să zicem că, până mai creşti, va trebui să rămâi şi tu ceva mai în umbră, dar, după ce ai să termini de crescut, eu o să fiu aceea care o să te trag la lumină.
Gândeşte‑te, e un avantaj straşnic să ai umbra unui tip mare. Fără mine, nu te‑ai fi prezentat niciodată la alegerile pentru şefia clasei. După părerea ta, cine ţi‑a dat încredere în tine?

— Tu m-ai împins de la spate?

— Cine altcineva? s‑a destăinuit umbra.

Deodată, am auzit glasul mamei, care mă întreba, de la picioarele scării care urcă în pod, cu cine Dumnezeu vorbesc. I‑am răspuns, fără să stau pe gânduri, că vorbesc cu umbra mea. Ea mi‑a replicat, evident, că aş face mai bine să mă duc la culcare, în loc să spun prostii. Adulţii nu te cred niciodată când le destăinuieşti lucruri serioase.

  

Fragment din HOȚUL DE UMBRE de Marc Levy   

  

“În altă viaţă” de Marc Levy: miercuri cu GSP

Seria de romane premium continuă cu o poveste despre iubire şi reîncarnare vîndută în sute de mii de exemplare.

Primele sale zece romane au fost traduse în 41 de limbi şi publicate în peste 20 de milioane de exemplare. Marc Levy, “Dumas al zilelor noastre”, cum îi spun editorii, continuă să scrie şi să se menţină pe primul loc în topul celor mai bine vînduţi autori francezi.

Cărţi care bat filmul
Totul a început în 1999, la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, cînd manuscrisul primului său roman, “Şi dacă e adevărat…”, a nimerit în mîinile unor căutători de poveşti de la DreamWorks, studiourile lui Steven Spielberg.  Contra sumei de 2 milioane de dolari, drepturi de autor, cartea a fost cumpărată şi transformată în comedie romantică.

După lansarea filmului, în 2005, romanele lui au început să se vîndă ca bagheta în Franţa şi ca pîinea caldă în restul lumii. Iar numele scriitorului a devenit “brand”. Marc Levy “a atins acolo unde trebuia şi cînd trebuia, cu această dimensiune magică, pe placul publicului larg”, spunea primul său editor, de la Laffont.

Călătorii cu sufletul la gură
După “Şi dacă e adevărat…”, Gazeta Sporturilor vă oferă un alt bestseller internaţional semnat de Levy: “În altă viaţă”.

De data asta, scriitorul aduce în prezent unul dintre cele mai tulburătoare mituri: reîncarnarea. Doi îndrăgostiţi care se regăsesc graţie unui tablou misterios şi încearcă să rămînă împreună în ciuda duşmanilor, care vor să-i despartă. Povestea de iubire, care traversează timpul, se împleteşte cu intrigi poliţiste, cu poveşti de prietenie şi ură, cu timpuri şi locuri de vis, din New York, Moscova, Paris, Londra, Florenţa.
    

Citește și:

Marc Levy, cel mai citit autor francez al momentului vorbeşte despre sport şi miracole: “Fotbalul e o magie atât de rară”

    
Prieten cu personajele
Felul cum povesteşte, cu o tehnică “aproape cinematografică” (“Le Figaro”), directă şi captivantă, reprezintă una dintre explicaţiile pentru succesul lui Levy. Cealaltă stă în personaje.

“Înainte de a mă apuca de scris, stau de vorbă cu ele, încerc să le cunosc, să mă împrietenesc cu ele, ca şi cum ar fi oameni reali”, spunea scriitorul într-un interviu.

Personaje ataşante şi istorii extraordinare veţi descoperi şi în paginile din “În altă viaţă”. Veţi pătrunde în universul licitaţiilor de artă, al experţilor de la Louvre şi al negustorilor de culori din umbra catedralelor. Şi abia la final, după peripeţii pe toate continentele, veţi descifra înţelesul scrisorii misterioase cu care se deschide romanul.

Tiraje-record
“Nu cred în marketing. Bernard Pivot spunea că poţi face tot marketingul şi toată promovarea din lume pentru o carte, dar, dincolo de 80.000 de exemplare, e publicul cel care decide”, afirma Levy. 300.000 de exemplare a fost primul tiraj din Franţa pentru “În altă viaţă”. A fost epuizat. La fel, şi tirajul reeditărilor, în format mare sau de buzunar.

“Cărţile lui chiar plac tuturor, le cumpără fete de 15 ani, bărbaţi de 45 de ani. Le cumpără fără complexe chiar şi cititorii fideli ai «Le Monde»”, mărturisea un patron de librărie pariziană, citat de “L’Express”. În continuarea seriei de romane premium, Gazeta Sporturilor vă invită azi să vă lăsaţi în voia imaginaţiei cu “În altă viaţă” şi să călătoriţi într-un univers de poveşti care fascinează milioane de cititori.

Cronică apărută în Gazeta Sporturilor.

   

Marc Levy, cel mai citit autor francez al momentului vorbeşte despre sport şi miracole: “Fotbalul e o magie atît de rară”

Seria romanelor premium continuă azi cu “Şi dacă e adevărat…”, de Marc Levy
A vîndut milioane de cărţi în lumea întreagă, este cel mai citit scriitor francez al momentului şi are o viaţă demnă ea însăşi de unul dintre romanele sale. La 18 ani, s-a înrolat în Crucea Roşie, a studiat managementul şi informatica, a înfiinţat o companie IT în SUA, a devenit bogat, apoi a pierdut totul. A luat-o de la capăt, deschizînd un cabinet de arhitectură, ajuns al doilea ca importanţă în Franţa. Între timp, la insistenţele surorii sale scenarist, s-a apucat de scris, iar primul roman, “Şi dacă e adevărat…”, a ajuns scenariu pentru un film produs de Spielberg. Peste noapte, cartea a devenit best-seller, iar Levy – un scriitor consacrat.

“Nu mă interesează premiile, ci iubirea!”, le răspunde el criticilor literari. Iar cititorilor săi le răspunde cu încă o poveste. Într-o manieră directă (“tehnică americană”, cum îl lăuda Pascal Bruckner), Marc Levy a răspuns şi întrebărilor Gazetei Sporturilor.

- Sînteţi informatician ca profesie, dar scrieţi despre miracole.
- Studiile mele universitare sînt o amintire atît de îndepărtată… Scriu despre miracole şi cred în ele, în mici miracole, în uimirea cotidiană, în miracolul vieţii.

- Călătoriţi în lumea întreagă. Ce imagine aveţi despre România, ce ştiţi despre ea? Cu excepţia lui Dracula!
- Oh, nici nu mi-a venit în minte Dracula… Cînd mă gîndesc la România, mă gîndesc la o ţară cu un popor cultivat, cu o natură foarte diversă şi mai ales cu oameni foarte primitori.

“Spiritele imbecile care confiscă fotbalul”
- Ce părere aveţi despre fotbal? Vă place, preferaţi alte sporturi?
- Fotbalul e un sport pe cît de pasionant, pe atît de uimitor, în puterea sa de a înregimenta milioane de oameni de pretutindeni, de a naşte ataşamente şi de a face fericite popoare întregi. De asta, fotbalul are ceva magic şi o astfel de magie e atît de rară încît nu trebuie s-o lăsăm înlocuită de violenţa din stadioane şi din jurul lor. Nu trebuie, în nici un caz, să autorizăm spiritele imbecile să confişte fericirea tuturor. Sînt pentru o toleranţă zero în privinţa huliganilor. Cît despre sportul meu preferat, nu e chiar un sport, decît uneori: aviaţia…

– De ce oamenii au încă nevoie de poveşti într-un secol ultratehnologizat?
- Pentru că printre lucrurile care-l definesc pe om şi-l fac unic se află capacitatea lui de a-şi imagina, de a visa, de a se proiecta în alte spaţii şi timpuri, de a spera. Pentru că poveştile sînt universale şi atemporale, la fel ca valorile fundamentale ale umanităţii.

– În calitate de cititor, care sînt autorii pe care îi preferaţi?
- Sînt foarte numeroşi şi îmi vine greu să-i pomenesc doar pe o parte dintre ei. Printre favoriţii mei se află Romain Gary, Hemingway, Jacques Prevert, Saint Exupéry, Salinger, Philippe Roth…

Fragment din interviul realizat de Maria Andrieş cu Marc LEVY pentru Gazeta Sporturilor

Marc Lévy a “rupt” piata de carte franceza!

“Le Figaro” a publicat recent topul celor mai bine vanduti 10 autori francezi. Marc Lévy conduce detasat in top, cu 1. 643.000 de exemplare vandute numai in Franta in 2010. In iunie anul trecut, prozatorul “numéro un” a publicat un nou roman, Le Voleur d’ombres (Robert Laffont) care s-a vandut rapid in 500.000 de exemplare (volumul este in curs de aparitie la Editura TREI). Toate cele 11 romane publicate din 2000 incoace se afla inca in librarii, si continua sa se vanda foarte bine.  Editiile de buzunar – reprezentand peste 1 milion de exemplare – sunt preferatele publicului francez, si nu numai. Se pare ca numai in 2010, cifra de afaceri din jurul lui Lévy s-a ridicat la cifra uluitoare de 19 milioane de euro. Marc Lévy conduce topul de vanzari in Franta din 2004 incoace.

Editura TREI a publicat mai multe romane semnate de autorul francez. Cea mai recenta aparitie este romanul Prima noapte.

Marc Levy… rechargé

 

La Editura Trei a apărut un nou volum semnat Marc Levy. “Prima noapte” nu este nimic altceva decât continuarea best-seller-ului “Prima zi”.

   

      

“O aventură fantastică” se entuziasmează Le Parisien, atunci când scrie despre penultima carte a lui Marc Levy. Şi evident că Le parisien nu poate fi altfel decât exaltat în declaraţii, pentru că vorbim de Levy, cel mai citit autor francez din lumea întreagă, cu volume traduse în peste 40 de limbi.

Dragostea este aventura supremă. Dar ea nu este lipsită de pericole. Adrian este distrus, fiind convins că a pierdut-o pe Keira pentru totdeauna. Destinul a salvat-o, se pare, iar ei se vor reîntâlni, la fel de pasionaţi de meseria lor şi la fel de îndrăgostiţi precum în “Prima zi”, pentru a-şi continua aventura cunoaşterii.

El este astrofizician, specialist în stele extrasolare şi vrea să afle cum s-a născut Universul. Ea – arheolog şi caută urmele primului om pe Terra. Expediţia lor ştiinţifică îi poartă, de data aceasta, din înălţimile platourilor etiopiene până în întinderile îngheţate din nordul Uralului. Numai că adevărul pe care-l vor descoperi riscă să dărâme deopotrivă iluziile şi speranţa omenirii…

De acelaşi autor, la Editura Trei au apărut până acum romanele: “Și dacă e adevărat…”, “În altă viaţă”, “Te voi revedea”, “Unde eşti?”, “Șapte zile pentru o eternitate”, “Prietenii mei, iubirile mele”, “Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus”, “Copiii libertăţii”, “Prima zi”.

Cronică publicată în Jurnalul Național.

 

După delir

Atena, Spitalul Universitar, Secția Infecţii Pulmonare

— Ei drăcie, da’ potoleşte‑te odată, Adrian. Până la urmă, ai să te răneşti!

Deschid ochii, vreau să mă ridic, dar sunt legat. Chipul lui Walter stă plecat asupra mea, cu o expresie total derutată.

— Te‑ai întors cu adevărat printre noi, ori te afli într‑un nou episod de delir?

Murmur:

— Unde suntem?

— Mai întâi, răspunde‑mi la o mică întrebare: cu cine vorbeşti, cine sunt eu?

— Ce ai, Walter, te‑ai prostit de tot sau ce naiba?

Walter bate din palme. Nu‑i înţeleg deloc însufleţirea. El se repede la uşă şi strigă pe culoar că m‑am trezit, iar vestea pare să‑l înveselească. Rămâne în uşă, cu capul scos afară, apoi se întoarce, foarte necăjit.

— Eu nu ştiu cum reuşeşti să trăieşti în ţara asta: la ora prânzului, parcă se opreşte viaţa în loc. Nu‑i nici picior de infirmieră; parcă aş fi într‑un vis, zău aşa. Aha, da, am promis că‑ţi spun unde suntem. Suntem la etajul trei, în Spitalul din Atena, la secția de infecţii pulmonare, camera 307. Când ai să poţi, trebuie să vii la fereastră, ca să admiri priveliştea, e destul de frumoasă. De aici, vezi rada. E cam rar să ai parte de o asemenea panoramă într‑un spital. Mama ta şi delicioasa ta mătuşă Elena au mutat munţii din loc ca să fii pus într‑o cameră cu un singur pat. Departamentul administrativ n‑a avut nicio clipă de răgaz. Delicioasa ta mătuşă Elena şi mama ta sunt două sfinte, crede‑mă.

— Ce faci aici şi de ce sunt legat?

— Trebuie să înţelegi că hotărârea de a te lega de pat nu a fost luată cu inima uşoară, însă ai avut câteva episoade de delir atât de violente, încât s‑a considerat că ar fi mai prudent să te protejăm de tine însuţi. Şi, pe urmă, infirmierele se săturaseră să te culeagă de pe jos în toiul nopţii. Eşti al naibii de agitat în timpul somnului, mai că nici nu‑mi vine să cred! Bun, presupun că nu am acest drept, dar, având în vedere că toată lumea trage aghioase, mă consider drept unica autoritate competentă, aşa că o să te eliberez.

— Walter, ai de gând să‑mi spui de ce sunt într‑o cameră de spital?

(…)

— Nu‑ţi mai aduci aminte de nimic?

— De nimic.

 

 

 

— Nici de sosirea mea la Hydra?

— Ba da, de asta îmi aduc aminte.

— Dar de cafeaua pe care am băut‑o pe terasa bistroului vecin cu magazinul delicioasei tale mătuşi?

— Şi de asta.

— Dar de fotografia Keirei, pe care ţi‑am arătat‑o?

— Bineînţeles că‑mi aduc aminte.

— Semn bun… Şi după aia?

— Destul de vag. Am luat naveta de Atena, apoi ne‑am spus la revedere pe aeroport. Tu plecai la Londra, eu plecam în China. Dar nu mai ştiu dacă a fost ceva real sau un coşmar fără sfârşit.

— Nu, nu, te asigur; a fost absolut real. Ai luat avionul, chiar dacă n‑ai ajuns prea departe, dar hai să ne întoarcem la sosirea mea pe insulă. Of, dar la ce bun să mai pierdem timpul? Trebuie să‑ţi dau două veşti!

— Începe cu aia rea.

— Imposibil. Dacă n‑o afli pe aia bună, n‑ai să înţelegi nimic din aia rea.

— Păi, dacă n‑am de ales, spune‑o pe aia bună…

— Keira este în viaţă. Asta nu mai e o ipoteză, ci o certitudine!

M‑am ridicat, pe pat, dintr‑o săritură.

— Ei bine, ţi‑am spus principalul. Acum, ce‑ai zice de o mică pauză, un antract, până vine mămica ta ori doctorii, ori şi ea, şi ei?

— Walter, termină cu maimuţăreala, care e vestea rea?

— Să luăm lucrurile pe rând. M‑ai întrebat ce cauţi aici, aşa că lasă‑mă să‑ţi explic. Trebuie totuşi să ştii că ai schimbat itinerariul unui 747, ceea ce nu e la îndemâna oricui. Eşti încă în viaţă numai datorită prezenţei de spirit a unei stewardese. La o oră după decolarea avionului în care erai, te‑ai simţit teribil de rău. Pesemne că, atunci când ai făcut marele tău plonjon în Fluviul Galben, te‑ai pricopsit cu vreo bacterie care ţi‑a provocat o infecţie pulmonară straşnică. Dar să ne întoarcem la zborul spre Pekin. Păreai că dormi liniştit, în fotoliu, dar, când ţi‑a adus platoul cu mâncare, stewardesa în chestiune a fot frapată de paloarea ta şi de transpiraţia care îţi şiroia pe frunte. A încercat să te trezească, însă fără niciun succes. Respirai greu şi pulsul îţi era foarte slab. Confruntat cu o situaţie atât de gravă, pilotul a făcut cale‑ntoarsă şi ai fost adus de urgenţă aici. Am aflat vestea a doua zi după ce am sosit la Londra şi m‑am întors imediat.

— N‑am ajuns deloc în China?

— Ei bine, nu, îmi pare nespus de rău.

— Şi Keira unde e?

— A fost salvată de călugării care vă găzduiseră în apropierea muntelui ăluia, i‑am uitat numele.

— Hua Shan!

— Cum zici tu! A fost îngrijită, dar, din păcate, nici nu se însănătoşise bine, că autorităţile au şi luat‑o la întrebări. La opt zile după ce a fost arestată, a compărut în faţa unui tribunal şi a fost judecată pentru că pătrunsese şi circulase fără documente pe teritoriul chinez, prin urmare, fără autorizaţie guvernamentală.

— Dar nu putea avea acte la ea, de vreme ce erau în maşina de pe fundul fluviului!

— Suntem absolut de acord. Din păcate, tare mi‑e teamă că, la pledoarie, avocatul pus din oficiu nu s‑a oprit deloc asupra acestui detaliu. Keira a fost condamnată la optsprezece luni de temniţă grea. Este încarcerată la Garther, o fostă mânăstire transformată în penitenciar, din provincia Sichuan, nu departe de Tibet.

— Optsprezece luni?

— Da, şi, după serviciul nostru consular, cu care am stat de vorbă, ar fi putut fi şi mai rău.

(fragment din romanul Prima noapte de Marc Levy)

 

Top 7 adaptări: de la Stephen King la Larsson și Bruckner

Un top care începe în raiul lui Marc Levy și se termină în iadul lui Pascal Bruckner.

     

7. Just Like Heaven (Marc Levy, Și dacă e adevarat…). Romanul de debut al celui mai citit autor francez la ora actuală s-a bucurat de două adaptări. Într-una doctorița-fantomă este jucată de Reese Witherspoon, iar cealaltă este o adaptare bollywoodiană.

     

   

6. Yes Man (Danny Wallace, Yes Man). Cum ar fi să nu mai poți spune NU? Să răspunzi la orice cu DA. Jim Carrey a încercat-o pe pielea lui în comedia pe care poate că ați văzut-o anul trecut. Și când te gândești că romanul jurnalistului britanic este autobiografic, te cam apucă mila…

     

   

5. The Shawshank Redemption (Stephen King, Anotimpuri diferite). Plecând de la primul miniroman (”Închisoarea îngerilor”) din cele patru cuprinse în acest volum, Frank Darabond, regizorul preferat al lui Stephen King, l-a distribuit pe Tim Robbins în rolul unui tânăr bancher ajuns la închisoare după ce a fost acuzat pe nedrept că și-ar fi ucis soția.

   

    

4. The Dancer Upstairs (Nicholas Shakespeare, Coregrafia violenței). Povestea fascinantei călătorii a unui detectiv aflat în căutarea liderului celei mai periculoase mișcări de gherilă din țara incașilor este spusă de Javier Bardem și John Malkovich, ultimul fiind dealtfel și regizorul acestei adaptări.

  

      

3. Lizoanca (?) (Doina Ruști, Lizoanca la 11 ani). În primăvară a venit vestea: Radu Jude adaptează pentru marele ecran povestea inspirată de copila care a umplut un sat de sifils. Până să vină trailerul (și filmul turnat), vă propun clipul de promovare a romanului.

  

  

2. The Girl with the Dragon Tattoo (Stieg Larsson, Barbați care urăsc femeile). Despre trilogia Millenium a scriitorului suedez care a căpătat celebritate mondială după subita sa moarte nu mai e cazul să vă povestesc. Vă reamintesc doar că după adaptarea cinematografică a suedezilor, Hollywoodul va începe în curând o a două adaptare, în care va juca și cel mai proaspăt James Bond (Daniel Craig).

   

    

1. Bitter Moon (Pascal Bruckner, Luni de fiere). Cine putea să povestească mai bine despre criza cuplului și despre limitele sexualității decât un regizor (Polanski) vânat de justiția americană pentru violul unei minore?

   

Levy ”reloaded”. În căutarea stelei originare

În primăvară, o bloggeriță îndrăgostită de Marc Levy se mâniase foc după ce terminase de citit romanul Prima zi al lui Marc Levy:

Cu sinceritate va anunt, ca desi dupa o lectura absolut fascinanta, alerta si relaxanta, ma trezesc la sfarsit de pagini ca nu mai sunt… pagini!!! Cu alte cuvinte nu am inteles nimic! Pare a fi un film care se termina brusc, urmand sa ne lase sa asteptam cu sufletul la gura o continuare, un soi de “reloaded” sau “reincarneted”…  

Vestea bună e că tocmai a sosit noul Levy, ”reîncărcat”/”reîncarnat”. Continuarea romanului ”Prima zi” se cheamă, cum altfel?, Prima noapte.  

Adrian, astrofizicianul obsedat de nașterea Universului, crede că a pierdut-o pe vecie pe iubita sa Keyra, arheoloaga aflată în căutarea urmelor primului om de pe Pământ, dar lucrurile sunt ceva mai încâlcite. 

Prima noapte debutează cu o misivă care vă introduce în ”atmosferă” mult mai bine decât aș putea eu s-o fac:

 

 

Numele meu este Walter Glencorse şi sunt Directorul Administrativ al academiei Regale de Ştiinţe din Londra. L‑am întâlnit pe Adrian acum vreun an, când a fost repatriat de urgenţă de pe situl astronomic Atacama, din Chile, unde explora cerul, în căutarea stelei originare.

Adrian este un astrofizician de mare talent şi, în răstimp de câteva luni, am devenit prieteni în adevăratul sens al cuvântului.

Deoarece el nu visa decât un singur lucru — să‑şi continue lucrările privind originea Universului —, iar eu mă aflam într‑o situaţie profesională cum nu se poate mai dificilă — bugetul pe care îl gestionam fiind la pământ —, l‑am convins să se prezinte în faţa unei fundaţii ştiinţifice care organiza, la Londra, un concurs încununat cu un premiu generos. (…)

Câştigătorii concursului n‑am fost noi: premiul i‑a fost atribuit unei tinere arheologe, pe cât de impetuoasă, pe atât de hotărâtă. Ea conducea lucrările de săpături în Valea Omo, din Etiopia, când o furtună de nisip i‑a distrus şantierul şi a silit‑o să se întoarcă în Franţa.

În seara când a început totul, ea se afla la Londra, ca şi noi, în speranţa că va câştiga premiul, pentru a se întoarce în Africa şi a‑şi continua cercetările cu privire la originea omului.

Neprevăzutul vieţii este straniu: Adrian o întâlnise pe Keira, tânăra arheologă, în trecut. Trăiseră o dragoste de‑o vară, dar, de atunci, nu se mai văzuseră.

Ea îşi serba victoria; el, eşecul. Şi‑au petrecut noaptea împreună, iar a doua zi, de dimineaţă, Keira a plecat, lăsându‑i lui Adrian un pandantiv ciudat, adus din Africa. Acesta era un fel de piatră găsită în craterul unui vulcan, de către un băieţel etiopian, Harry, luat sub aripa Keirei, care se ataşase profund de el.

După plecarea ei, Adrian a descoperit, într‑o noapte, pe furtună, că pandantivul avea nişte proprietăţi uluitoare. Când o lumină puternică — aşa cum este, de exemplu, fulgerul — îl traversa, acesta proiecta milioane de puncte luminoase.

Adrian a înţeles destul de iute despre ce era vorba. Oricât ar părea de uimitor, aceste puncte înfăţişau o hartă a bolţii cereşti, dar nu una obişnuită, ci un fragment de cer, o reprezentare a poziţiei stelelor aşa cum se găseau ele deasupra Pământului, cu patru sute de milioane de ani în urmă.