GAUDEAMUS Cluj-Napoca, ediţia a XIII-a, se va desfăşura în Piaţa Unirii – Matei Corvin, într-un pavilion expoziţional mobil.
Programul de vizitare va fi următorul: 28 martie – 1 aprilie, de miercuri până sâmbătă, între orele 10.00 şi 19.00, duminică între orele 10.00 şi 14.00.
Grupul Editorial TREI vă asteaptă cu noutăţi şi reduceri de 30% !
Intrarea este liberă pentru toate categoriile de vizitatori.
In SUA, este o adevarata celebritate. La aproape 80 de ani, Irvin Yalom, psihiatru, psihoterapeut, binecunoscut eseist si scriitor, traieste si lucreaza in casa sa de lemn din Palo-Alto, California. O intalnire cu „tatal“ terapiei existentiale.
Ma asteapta in fata casei sale de lemn. In mijlocul unui drum de tara californian, cu mainile in buzunar, Irvin Yalom verifica discret daca nu cumva am gresit drumul.
Nu peste multa vreme octogenar, profesor emerit de psihiatrie al Facultatii de Medicina din cadrul Universitatii Stanford, autor al mai multor carti best-seller, terapeutul bombardat de intrebari isi scoate la iveala mintea ascutita, exprimandu-se cu o voce blanda, dar ferma.
In timpul interviului s-a ridicat numai o singura data, pentru a-mi arata un e-mail pe care il primise in acea dimineata.
O persoana fara adapost care gasise intr-o pubela Tratamentul Schopenhauer ii scrisese, dintr-un internet café: „Romanul dumneavoastra mi-a schimbat viata“.
Cand Irvin Yalom era copil, lectura i-a luminat si imbogatit existenta simpla. Descoperind framantarile naturii umane, acesta a decis sa isi concentreze atentia asupra lor si asupra ameliorarilor posibile.
Viata fiului de imigranti saraci a demonstrat ca el a reusit sa imbine doua pasiuni mistuitoare: scrisul si terapia.
Hélène Fresnel: Putem incepe cu copilaria dumneavoastra?
Irvin Yalom: Am crescut in Washington DC. Copilaria mea nu a semanat prea mult cu viata unui copil.
Am crescut impreuna cu sora mea, mai in varsta decat mine cu sapte ani, intr-un apartament situat deasupra magazinului de zarzavaturi al familiei mele.
Eram singurii albi din cartier, intr-un Washington DC inca oras segregat. Nu mi-a fost deloc usor.
Afara, nu erai in siguranta, iar acasa, parintii mei inca erau din alta lume, care nu intelegea cultura americana.
Pe langa asta, nu au fost foarte prezenti. Munceau foarte mult, 12 ore pe zi, sase zile pe saptamana.
In aceasta perioada v-ati simtit ca un strain?
I.Y.: Ei bine, aveam o multime de prieteni negri. Iar problema ca sunt evreu nu a intarziat sa apara. Parintii mei erau emigranti din Rusia, de langa granita cu Polonia.
Tata spunea ca este rus, iar cand iernile sovietice erau prea greu de suportat, atunci zicea ca este polonez. Nazistii le-au distrus complet micul sat. Astazi nu mai gasesti nicio urma acolo.
In orice caz, nimeni nu a lamurit problematica originilor mele. Asta, poate si pentru ca familia mea era foarte imersata in cultura iudaica. Citeau ziarul in idis, toti prietenii lor erau evrei.
Cand eram mic, identitatea mea mi-a adus destule neplaceri la scoala, din cauza puternicului curent antisemit.
Din fericire, parintii mei au reusit sa cumpere o alta casa, intr-o zona mult mai buna a orasului, astfel ca la 15 ani m-am mutat, iar viata mea s-a schimbat.
Dar si atunci eram timid, iar profesorii nu ma sprijineau. Acum cateva zile vorbeam cu sotia mea, Marilyn, despre profesorii pe care i-am avut.
Cand era la varsta de 14 ani, ea a avut norocul sa cunoasca un minunat profesor de franceza, care i-a fost mentor. (Marilyn este cercetator si scriitoare, specializata in cultura si literatura franceza.)
Eu nu am avut niciodata un mentor si nici nu mi-am vazut parintii citind o carte. Daca ma gandesc bine, nici nu stiu cum am ajuns adultul de acum.
Simt ca m-am creat singur. Literatura m-a construit. In jur de 9-10 ani, mi-am gasit refugiul in romanele pe care le imprumutam de la biblioteca municipala.
De atunci, pasiunea aceasta nu m-a parasit niciodata si in fiecare zi sunt cufundat in lectura…
Citeste intregul interviu in revista Psychologies
La începutul cărții dvs. Paradoxul iubirii/Le Paradoxe amoureux, evocați cîteva elemente biografice: Parisul la începutul anilor ’70,rive gauche, cartierul Mouffetard, grădinița la care vă duceați fiul în fiecare zi. În ce raport se află – în acest eseu despre paradoxurile iubirii, care pleacă de la generația lui mai ’68 și evoluția ei ulterioară, de la boemi la burghezi („les bobos“) – biograficul și analiza teoretică, generală?
Nu, întregul text este inedit, iar aceste secvențe încadrate – pe care le practic, de altfel, în eseurile mele – se află cumva în același timp în interiorul și în afara cărții propriu-zise. Sînt ca niște antracte, care ies din zona reflecției teoretice, fiind mai literare. E un tip de structură pe care am practicat-o începînd cu Le nouveau désordre amoureux/Noua dezordine amoroasă(1977) în toate eseurile mele.
Dacă vreți, „paradoxul amoros“ se află deja în romanulLuni de fiere/Lunes de fiel (1981), romanul care v-a făcut cunoscut și a avut succes de public. E vorba despre o temă veche, recurentă în cărțile dvs. Ea se regăsește într-o carte și mai nouă, Le mariage d’amour a-t-il échoué? (Grasset, 2010). Așadar, se poate spune că cuplul monogam și căsătoria din dragoste au eșuat în societatea occidentală?
O întrebare legată de stilul paradoxal și retoric al cărții dvs., foarte pregnant aici. E pentru „a epata burghezul“ sau pentru a corespunde mai bine subiectului – iubirea –, o temă dificil/imposibil de analizat cu mijloacele rațiunii?
În „Epilogul“ cărții, afirmați: „Iubirea nu-i bolnavă, ea este ceea ce trebuie să fie în fiecare clipă, cu abisurile și cu splendorile sale. Ea rămîne acea parte a existenței pe care nu o stăpînim, care rezistă înregimentărilor și este refractară ideologiilor“. Pe de altă parte, îi citați adesea pe La Rochefoucauld, Casanova, Rousseau, Maupassant etc., scriitori, moraliști și libertini deopotrivă. Care este poziția pe care o adoptați dvs., în calitate de eseist care tratează despre iubire?
Noutăți la Editura Trei:
”De ce n-aţi oferi ca mărţişoare cărţi semnate de preaiubite autoare? Mai ales că autoarele au cucerit de ani buni piaţa de carte a lumii: tirajele depăşesc zeci de milioane, o noutate se anunţă din vreme, orizontul de aşteptare o transformă rapid într-un bestseller ca să ajungă apoi longseller”, scrie Elisabeta Lăsconi în suplimentul cultural al Ziarului Financiar. Mai departe, vin propunerile, printre care și romanul deja clasic al Ericăi Jong, Teama de zbor:
Erica Jong a debutat spectaculos, în 1973, cu romanul “Teama de zbor”, vândut în peste 20 de milioane de exemplare. Scris la persoana I, cu multe elemente autobiografice, romanul a făcut senzaţie, îndrăznind să dezvăluie tema dorinţei sexuale a femeii. Zborul peste ocean şi călătoria prin Europa devin experienţe erotice prin care eroina, Isadora Wing, se cercetează pe sine şi se autocunoaşte. Farmecul cărţii vine din amestecul de poveşti libertine, din analize psihologie şi descrieri amuzante, din multiple referinţe culturale şi literare, mai ales din sinceritatea confesiunii unei femei care se apropie de 30 de ani (prefix ce sperie, de la Balzac citire…) şi vrea să-şi înţeleagă identitatea şi sensul propriei vieţi.
În același supliment al ZF, Stelian Țurlea recomandă la rubrica noutăților literare una dintre cele mai citite autoare suedeze, Lisa Marklund, cu noua traducere de la Trei – Studio 69 -, o continuare a peripețiilor încăpățânatei jurnaliste de investigații Annika Bengtzon:
Romanul este continuarea bestsellerului “Explozii la Stockholm”, adică al doilea roman din seria al cărei personaj principal este jurnalista Annika Bengtzon. Acţiunea se petrece însă cu opt ani înaintea celei din primul volum, la începutul carierei reporteriţei. De data aceasta este descoperit cadavrul unei femei care fusese violată şi strangulată, care lucra ca stripteuză la clubul Studio 69. Autoarea demască lumea promiscuă a cluburilor de noapte. Un roman încununat cu două premii, pentru cel mai bun autor şi pentru cea mai bună carte a anului. A apărut în 1999.
Dar să nu uităm că există și ficțiuni masculine cu trecere la fel de mare la publicul feminin, și care ar putea la fel de bine înlocui un trifoi sau un coșar. Ce-ați zice de neconvenționalul Frederic Beigbeder, cel care se consideră un ”egoist romantic”, alergic la viața plicticoasă de familie, și pentru care iubirea este pur și simplu un ”un electroșoc care resuscită memoria”? Dana Țabrea i-a dedicat recent o recenzie pe revista online BoomLit. Pretextul a fost, cum altfel?, Un roman francez:
Atunci cînd intenționează să-și povestească propria copilărie, Beigbeder întîmpină o piedică aparent insurmontabilă: amnezia totală domnește asupra trecutului, nu-și mai amintește nimic din propria viață. Abia la finalul cărții aflăm și motivul acestei amnezii declarate: ”Am dezvoltat, ca pe un dar, o capacitate supraomenească de uitare: amnezia ca talent precoce și strategie de supraviețuire”. Uitarea ca balsam, ca mecanism de apărare în fața realității – un frate perfect, care chiar în momentul scrieirii cărții de față se pregătea să primească Ordinul Legiunea de Onoare, în raport cu care Beigbeder și-a definit în permanență identitatea pein opoziție, o mamă catolică, sufocantă, un tată excentric, doi părinți divorțați, adevăratele motive ale separării părinților îndelung ignorate, scindarea între mai multe case și mai mulți părinți, adolescentul timid și singur, ce se înroșea fără rost și se îndrăgostea fără speranță (…)
Pisicile simbolizează independența și puterea. Pisicile sunt simboluri ale femininului, ale prosperității, sexualității și puterii. În vis, reprezintă fie aceste atribute, fie mieroșenia sau șiretenia, aflăm din Enciclopedia visului a lui James R. Lewis.
Dar ce va să fie pisica în reveriile scriitoricești? Filologul Anca Gâtin a răspuns la această întrebare într-o dizertație de masterat centrată pe literatura română, din care a spicuit și în ”Dilema veche”.
”Pisicologul” de serviciu, cum îl numește ea pe Radu Paraschivescu, semnează în 2008 prefața la volumul lui Hippolyte Taine, Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici (Editura ART, 2008). El prinde dintr-o frază esența șarmului felin, concentrată în șantajul emoțional:
„Există aici o varietate a procedeelor păcălitorii care i-ar umple de invidie pe mulţi bipezi. Pisica mimează vulnerabilitatea, dar în spatele moliciunii ei retractile se ascunde un psihic de ciment“.
După ce amintește de ”meta-oamenii” lui Petru Cimpoeșu (Christina Domestica şi Vînătorii de suflete), care ”nu vor mai folosi limbajul articulat al oamenilor, ci vor comunica direct prin telepatie. Iar în rest, vor mieuna ca pisicile“, autoarea articolului din Dilema Veche se oprește la Pisicâinele inventat de Răzvan Rădulescu în fantasy-ul său Teodosie cel Mic:
Pisicîinele e şi pisică, deci cade întotdeauna în picioare. Mai precis, reuşeşte să ajungă într-un final în miezul luptei. Chiar dacă o face pe ocolite…
Turul de forță prin universul livresc al felinelor se încheie cu motanul cosmopolit al lui Filip Florian (Zilele regelui). Personajul venit taman din Berlin, se acomodează repede cu mieunăturile balcanice:
„…în cele 47 de zile scurse de la sosirea în Bucuresci, Siegfried aflase cum purtau coada pisicile valahe, cît de mulţi erau şobolanii şi cît de aprig luptau motanii vagabonzi. Era mulţumit“.
***
Sigur, cu puțină imaginație, puteți duce poveste mai departe în literatura universală. Eu aș începe cu asta:
● Philippe Djian, Greşeli de neiertat, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin, Colecţia „Fiction Connection“, Editura Trei, 2010.
Un singur cîntăreţ pop elveţian ştiu: Stephan Eicher. Am aflat de el într-o prăvălie de discuri din gara Lausanne unde, acum vreo 12 ani, coborîsem dintr-un tren şi aşteptam un altul. I-am ascultat acolo cîteva piese de pe un disc şi mi s-a părut sympa, la fel ca look-ul său gen Aramis (muschetarul) pe care-l afişa pe coperta albumului.
Anii au trecut şi, iată, îmi cade mai deunăzi în mînă romanul acesta al lui Philippe Djian, autor francez despre care, la o googleală sumară, aflu că este nu doar un scriitor sexagenar de succes, ci şi textier al lui Stephan Eicher. E de bine, mi-am zis, după care, cu un ochi curios şi unul prietenos, i-am citit omului cartea.
Omul e interesant, cartea nu-i rea. Povestea – litorală, familială, tristă – aminteşte de Marea lui John Banville, cu adîncurile ei sumbre. Dar e mai degrabă apatică în privinţa cadrelor exterioare şi mult mai deschisă înspre introspecţia unor trăiri dureroase, măcinate în relaţii ratate. Protagonistul – scriitor sexagenar şi el, aşezat cu casa pe malul oceanului, în Ţara Bascilor, aproape de Pirineii traversaţi cîndva de Hemingway – îşi povesteşte înstrăinarea de soţie şi de fiică, după ce, în urmă cu 12 ani, cealaltă soţie şi cealaltă fiică arseseră de vii, sub ochii săi. Istoria lui e a unei derive trădînd „forţele haotice şi deprimante care orchestrau mersul împleticit, ca de beţiv, al lumii“.
Citeste intreaga recenzie scrisa de Claudiu Constantinescu in Dilema Veche: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/greseli-de-neiertat
Puțin divertisment. De duminică.
O lacrimă agățată de gene amenința să i se rostogolească pe obraz; el se întoarse la iuțeală, prefăcându-se că așează mai bine capacul ceainicului.
- Bun, zise, dacă am pune puțină muzică?
- Excelentă idee, îl aprobai ușurat.
El scotoci într-un sertar și scoase o casetă audio, pe care o puse în fanta combinei stereo.
- Ia să-mi asculți chestia asta…
Era din nou Fairouz, diva lumii arabe, interpretând nepieritorul Dă-mi flautul.
Kadem se întinse pe pat, își încrucișă picioarele și, cu paharul de ceai în mână, exclamă:
- Doamne… Nu i-ar ajunge la glezne nici măcar îngerii. Ăsta nu e un cântec de sirenă, e suflul cosmic care se delectează cu propria eternitate…
Se ridică într-un cot, ca să mă privească. Privirea lui mă străbătea dintr-o parte în alta, de parcă aș fi fost transparent.
Asculta iar și iar, într-o stare de extaz:
- Îți dai seama!… Dacă ar trebui să-i atribui un glas Mântuirii, acela ar fi al lui Fairouz… și, când o ascult așa cum o ascult exact în clipa asta, savurându-i vocea până la cel mai neauzit freamăt, simt că aș vrea să trăiesc o mie de ani și, în același timp, să mor pe loc…
Ascultarăm casetă până la capăt, fiecare cu micul lui univers, ca doi puștani pierduți în visurile proprii. Zgomotul străzii și ciripitul țâncilor nu ne tulbura. Zburam printre arabescurile viorilor, departe, foarte departe de Kafr Karam, de Yacine și de excesele lui.
[...]
- Când îmi pui să ascult Sirenele Bagdadului?
Ridică dintr-o sprânceană și întinse degetul spre mine:
- Tu nu te lași deloc.
- Mi-ai promis.
Se răsturnă într-un cot și îmi spus:
- O să asculți la timpul potrivit.
Când caseta se termină, puse alta, apoi alta, de la vechile cântece ale lui Abdelhalim Hafez, la cele ale lui Abdelwaheb, trecând prin Ayam Younes, Najat și alte glorii eterne ale tarab el arabi-ului*.
Noaptea ne prinse beți de-a binelea de iarbă și de cântări.
(fragment din romanul Sirenele Bagdadului, Editura Trei, 2009)
———————————
* Tarab al arabi (ar.) – gen muzical clasic arab
Romanul Sirenele Bagdadului face parte dintr-o trilogie incendiară, tradusă în peste 25 de limbi, care tematizează conflictul dintre Occident şi Orient: acţiunea primului roman se petrece în Afganistan (Rândunelele din Kaboul), a celui de-al doilea în Israel (Atentatul), iar a celui de-al treilea – Sirenele Bagdadului – în Irak.
Yasmina Khadra, sub adevăratul nume, Mohammed Moulessehoul, este un scriitor algerian, născut în 1955. Ofiţer în armată, Moulessehoul a adoptat un pseudonim (feminin) pentru a putea publica, evitând cenzura militară şi pentru a putea supravieţui astfel regimului terorist din Algeria.
Doamna Elisabeta Lasconi povesteşte în ultimul său articol publicat în Revista Cultura, descoperirea pe care a făcut-o citind Darul ploii, de Tan Twan Eng, publicat la TREI. Iată mai jos câteva fragmente din notele domniei sale:
O ramă sumbră…
„Darul ploii“ a impus în 2008 un tânar prozator – Tan Twan Eng propulsându-l pe lista de nominalizări pentru Booker Prize, fapt ce echivalează cu o consacrare: roman masiv, de peste 600 de pagini, unul dintre cele mai frumoase şi mai dense traduse la noi în ultimii ani, complex şi profund prin lumea înfăţişată, fermecator prin fluiditate epică şi prin personaje, probând har de mare povestitor.
Tan Twang Eng s-a născut la Penang, a crescut în mai multe locuri din Malaesia, a studiat dreptul la Londra şi a profesat avocatura la o prestigioasă firmă din Kuala Lumpur, a scris şi a călătorit în Africa. S-a stabilit la Cape Cod şi lucrează la al doilea roman. Împreună cu Tash Aw a adus pe hărţile ficţiunii o ţară misterioasă, Malaesia, plină de culoarea pe care o dau interferenţele etnice şi culturale.
Scriitorul reciclează două convenţii, una a înrămării şi alta a confesiunii la persoana I: un domn distins, trecut de 70 de ani, Philip Hutton, trăitor toată viaţa în Penang, în casa unde se născuse, se trezeşte cu un oaspete necunoscut – o japoneză de vârsta lui, venită să afle tot ce-i poate spune despre Endo-san, maestrul său de aikido, în vremea adolescenţei ce a coincis cu anii celui de-al Doilea Război Mondial.
Rama cuprinde povestea de suprafaţă – întâlnirea celor doi septuagenari, care au în comun pasiunea pentru aikido insuflată de acelaşi maestru, pe care l-au iubit toată viaţa amândoi si care le-a hotarât destinele. Philip Hutton rememorează întâmplări petrecute în urmă cu jumătate de secol în faţa femeii aduse aici în mod straniu de o scrisoare ce a rătăcit între ţări şi oraşe cam tot atâta timp.
Cei doi îşi reunesc singurătăţile, povestirea devine calea prin care japoneza Michiko îşi potoleşte dorul de-o viaţă, iar Philip Hutton îşi leapădă povara comprimată în sine de atâtea decenii. Ea are nevoie să asculte ultima poveste înaintea sfârşitului, el are nevoie să se elibereze de prea multe vinovăţii, fiind singurul rămas în viaţă din toată familia ca să depună mărturie despre cele petrecute.
… cu istorii mirobolante
Confesiunea lui Philip Hutton cuprinde povestea unei adolescenţe ieşite din comun, saga unei familii şi drama celor prinşi în vârtejul razboiului: presiunea produsă de invadarea Chinei de către japonezi, intrarea Angliei în lupta, atacarea Penang-ului şi cucerirea lui de către japonezi, ocupaţia şi luptele de gherilă, trădări şi complicităţi, fidelităţi şi duşmănii, toate compun fundalul istoric al cărţii.
Prim-planul narativ îl ocupă un splendid Bildungsroman: formarea unui tânăr prins între două lumi, fiul unui englez bogat, proprietarul unei mari companii, şi al unei chinezoaice îndrazneţe care a sfidat prejudecăţi şi voinţa propriei familii. Copil, se simte străin de cei doi fraţi mai mari şi de sora sa, toţi din prima căsătorie a tatălui. Refugiul îl oferă marea şi o insulă apropiată de proprietatea familiei.
Drama lui Philip Hutton este cea a identităţii. Europenii îl percep chinez, chinezii văd că seamănă mai mult cu „diavolii străini“, îl resping şi unii şi alţii, condiţia de metis (pentru care traducătoarea a folosit cuvântul românesc cu tentă peiorativa „corcitura“) produce o insuportabilă alienare. Aşa că apariţia unui străin venit să locuiască pe insulă cu acordul tatălui său îi schimbă viaţa, prin iniţierea în aikido.
Mai multe romane se împletesc ori se despletesc în destinul tânărului Philip Hutton prin fire epice mereu încordate într-un suspans magistral: romanul coloniei britanice şi cel al lumii chineze, romanul invaziei japoneze şi al ocupaţiei, simultan cu rezistenţa chineză şi războiul din umbră purtat de britanici, romanul vârstelor opuse (senectute şi adolescenţă) şi al alianţelor stranii, ca şi binecunoscuta confruntare Orient şi Occident.
„Darul ploii“ aparţine atât unei tradiţii, construită de Joseph Conrad, Somerset Maugham, Graham Greene şi J.G. Ballard, cât şi actualităţii ori chiar unei mode lansate în ultimii ani prin câteva titluri cu mare succes de public – „Fabrica de mătase“ de Tash Aw, „Profesoara de pian“ de Janice Y. K. Lee, „Pictoriţa din Shanghai“ de Jennifer Cody Epstein (traduse la noi prompt în colectţia Raftul Denisei, Editura Humanitas fiction). In mod uimitor, un scriitor reuşeşte să le reunească în romanul său de debut.
Iniţierea în aikido…
Miezul unic al romanului îl formează iniţierea intr-o arta martiala, mai curând disciplina sau filosofie acceptata ca modelare deplina – a spiritului, a trupului, a sufletului. Legătura dintre maestru şi ucenic se învăluie în ambiguitate, implică iubire şi datorie, imposibil de înţeles în esenţa lor de gândirea europeană. Iniţierea pare calea profitabilă de a atinge echilibrul şi armonia între două fiinţe sortite întâlnirii de-a lungul mai multor existente.
Temele romanului iniţiatic îl definesc şi singularizează pe Tan Twan Eng: destinul înţeles că balans între predestinare şi alegere, prezicerea ce antrenează acceptare şi împotrivire şi mai ales tema reîncarnării, prin sufletele pereche traversând vieţile înlănţuite, iluminarea numită satori ca experienţă ce leagă între ele fragmentele eului risipite în vieţi diferite. Şi aici „Darul ploii“ oferă episoadele cele mai frumoase dintr-o serie imensă de opere care ne-au familiarizat cu tradiţia orientală. [...]
Continuarea aici
Romanul Înscenarea lui Roger Murgatroyd de Gilbert Adair este un omagiu minunat adus vârstei de aur a romanului poliţist englez şi maestrei Agatha Christie.
Ce poate fi mai firesc decât o reuniune de prieteni, într-un fermecător castel englez, prilejuită de sărbătoarea de Crăciun? Numai că musafirii devin martorii unei crime «imposibile» şi misterioase. Toţi, dar absolut toţi cei prezenţi au motivele şi intenţia de a-l ucide pe neinvitatul Raymond Gentry, editorialistul unei gazete mondene londoneze.
Trubshawe, fost inspector al Scotland Yardului, acum pensionat, este chemat să elucideze strania moarte a nedoritului Raymond, iar unul dintre oaspeţi, o autoare de romane poliţiste, Evadne Mount, îl secondează cu strălucire. Când stăpânul casei cade şi el victimă unei tentative eşuate de asasinat, lucrurile se complică până la limita de sus a enigmisticii poliţiste.
Cine este criminalul? Iată o întrebare la care abia la final primim răspuns. Dar până şi finalul este unul menit să ne provoace imaginaţia… O carte în care suspansul îl ţine pe cititor treaz de la prima şi până la ultima pagină.
«O carte care flatează inteligenţa cititorului.» – The Independent
«Un mystery intrigant şi plin de umor.» – The Times
Gilbert Adair este scriitor, jurnalist şi critic de film. S-a născut în Anglia şi şi-a petrecut o parte de viaţă la Paris. A scris mai multe romane, printre care Visătorii şi O carte închisă, deja publicate de Editura Trei. Visătorii a devenit celebră după ce a fost ecranizată de Bernardo Bertolucci în 2003 (The Dreamers). Înscenarea lui Roger Murgatroyd este prima parte din trilogia supranumită Evadne Mount.
***
Iată și câteva dintre răspunsurile lui Gilbert Adair (foto) la un chestionar propus de site-ul american crimesquad.com:
Sursă: crimesquad.com
Care este romanul polițist preferat?
Uciderea lui Roger Ackroyd de Agatha Christie, față de care romanul meu Înscenarea lui Roger Murgatroyd este o reflexie în oglindă, așa cum o sugerează și titlul.
Ați scris acest roman în stilul Agathei Christie și al altor autori din vârsta de aur a romanului polițist. De ce ați vrut să reinventați acest gen de roman, în care crima se întâmplă într-un conac spațios locuit de notabilități ale acelor vremuri?
Simplu spus, am citit fiecare din cele șaizeci și șase de cărți cu intrigă polițistă ale Agathei Christie (chiar și pe cele mai slăbuțe din ultima ei perioadă). Și cum nu mai rămăsese nimic de citit, m-am decis să scriu eu un nou roman de felul acesta.
Care vi se pare cea mai bună adaptare cinematografică a unui roman polițist?
Vertigo, care pleacă de la romanul D’entre les morts scris de Boileau și Narcejac special pentru a fi adaptat de Alfred Hitchcock. Oricum, să știți că romanul în sine nu e tocmai o grozăvie.
Psychologies Cafe Gradiva Cele mai noi știri PSI Recenzii din blogosferă Cronici pe îndelete
