Pascal Bruckner: Mai există căsătorie din dragoste?

Drama căsătoriei din dragoste este că ea ar vrea să norma­lizeze excepţionalul, să facă din excepţional regula, să transfor­me iubirea, conform vechiului crez evanghelic, într-o valoare a valorilor, într-un etalon de aur al moralităţii.

Dar dacă aşa stau lucrurile, e mai bine să critici cu asprime piaţa, individualismul decât să te atingi de acest idol şi să-l pui sub acuzare. Toată dificultatea vine din faptul că nu poţi să afirmi nimic despre iubire fără să afirmi, în acelaşi timp, şi contrariul. Cuvântul “iubire” este redutabil şi fascinant prin aceea că este un cuvânt-valiză: el desemnează abnegaţia şi totodată egoismul, dorinţa puternică şi totodată sublimarea, capriciul şi totodată constanţa. Reprezintă, în acelaşi timp, pariul de a instala eternitatea în timp, totalitatea forţelor care rezistă la uzură şi la uitare, dar şi arderea instantanee a simţu­rilor şi a sufletelor. Este dorinţa de incandescenţă şi totodată voinţa de permanenţă, şi amândouă sunt la fel de adevărate. Numai o filosofie leneşă poate lăuda în conceptul de iubire bunătatea şi numai bunătatea, bunăvoinţa prin excelenţă, văzând în cuvântul “iubire” soluţia tu­turor relelor noastre. Trebuie să-i păstrăm minunata com­plexitate, altminteri, forţăm nota şi îl închidem într-o definiţie maximalistă şi sterilizată, inaccesibilă majorită­ţii oamenilor.

În privinţa aceasta, a judeca un cuplu doar în funcţie de pasiunea amoroasă înseamnă a-1 condamna la insuficienţă, înseamnă a le spune celor doi amanţi: nu iubiţi cum trebuie, pentru că nu ştiţi nimic despre emoţiile care vă sufocă, nu ştiţi nimic şi trebuie să învăţaţi din nou totul. Înseamnă a-i favoriza pe profesorii care corectează, pe cei însărcinaţi să ne îndrepte sentimentele dezinvolte. Pentru a repara legăturile noastre imperfecte, ei ne imploră să insuflăm încă şi mai multă pasiune vieţilor noastre; pentru a vindeca boala, ei recomandă, deci, ca pacientului să i se injecteze şi mai multă otravă. E ca şi cum ai vrea să stingi un incendiu turnând peste el benzină! Îndemnând la dezacord, aceşti specialişti, antrenori, terapeuţi, care “gestionează crize”, oferă reţete care odinioară aparţineau înţe­lepciunii populare: faceţi concesii, vorbiţi între voi, fiţi atent cu ce­lălalt, surprindeţi-l prin mici gesturi. Predica moralizatoare se ia la întrecere cu locul comun. Iubirea intensă şi fidelă pe care aceştia o propovăduiesc i-ar ruina dacă, din întâmplare, ea s-ar realiza, tot aşa cum dentiştii şi medicii ar dispărea, dacă n-ar mai fi boli şi carii.

Priviţi acest vis actual: totul într-unul, totul sau nimic. Într-o singură fiinţă trebuie să se regăsească totalitatea aspiraţiilor noastre, dar ea poate fi înlăturată dacă nu îşi îndeplineşte această misiune. Nebunia stă în faptul de a voi să armonizezi totul, sufletul şi erotismul, educaţia copiilor şi reuşita socială, efer­vescenţa şi traiul împreună pe termen lung. Cuplurile noastre nu mor din pricina egoismului sau a materialismului, ele sunt distruse de un eroism fatal, de o prea vastă idee despre ele însele. Se rănesc lovindu-se de aceas­tă viziune grandioasă, ca nişte prizonieri care ar încerca să urce un gard de sârmă ghimpată. Fiecare femeie trebuie să fie, în acelaşi timp, mamă, târfă, prietenă şi luptătoare ambiţioasă, fiecare bărbat trebuie să fie, în acelaşi timp, tată, amant, soţ şi un permanent câştigător: vai de cei care nu îndeplinesc aceste condiţii! Motivelor invocate în mod tradiţional pentru a explica nefericirea conjugală — uzura sur­venită odată cu trecerea timpului, oboseala trupurilor — trebuie să le adăugăm o substanţă toxică, cât se poate de contemporană: ambiţiile nemă­surate. Cuplul naufragiază ca o barcă supraîncărcată: el vrea să-şi menţină rangul, să rămână pe culmile pasiunii şi totodată să se ocupe de treburile curente. Fie-vă milă de el! Aceste mitologii ale paroxismului traduc în termenii instinctualului aceleaşi mecanisme de asigurare a randamentului prezente în domeniul economic sau financiar.

Fragment din eseul lui Pascal Bruckner

Căsătoria din dragoste. Oare mai există?

  

  

Frustrările și lamentările de după nuntă

Doi psihiatri, soţ şi soţie, Sylvia R. Karasu şi T. Byram Karasu, semnează „Arta menţinerii căsniciei”, tradusă la Editura Trei (Colecţia ”Psihologie Practică”). „După extaz, spălatul rufelor”, spune o vorbă zen citată în acest volum.

    

Citește aici un fragment din Arta menținerii căsniciei.

    

Pornind de la exemple culese din viaţa clienţilor pe care i-au întâlnit în activitatea de zi cu zi, cei doi autori urmăresc aspectele problematice ale unei căsnicii, de la transformările pe care le presupune oficializarea unei relaţii până la sensurile multiple ale conceptului de căsătorie: „Este o carte despre simţul căsătoriei, adică viaţa conjugală, viaţa de după nuntă. Este despre diferenţele psihologice dintre bărbaţi şi femei, care fac căsătoria atât de solicitantă”, spun psihiatrii.

50% este procentul căsniciilor americane care se încheie cu divorţ.

Cele nouă părţi ale volumului invocă referinţe din literatura de specialitate pornind de la cazuri concrete, analizând tipurile de relaţii şi jocurile de putere sau comunicarea, dar şi sexul, copiii şi vârstele pe care le au partenerii. De asemenea, nu sunt pierdute din vedere referinţele la relaţiile între parteneri de acelaşi sex şi elementele specifice acestor căsnicii.
„Este bine să ne împăcăm cu noi înşine, cu cei dragi şi cu însăşi natura căsătoriei. Nu trebuie întotdeauna să ne dorim să fim altcineva sau să fim împreună cu altcineva. Astfel de lamentări frustrante nu fac decât să ne lase nemulţumiţi cronic. Nu există căsătorie perfectă, aşa cum nu există nici persoana perfectă”, susţin cei doi autori.

Sursă: ziarul Ring   

          

Pascal Bruckner: ”Am lucrat la un piano bar în studenţie. Trebuia să cânt 15 piese de la opt seara până la miezul nopţii”.

Din ce vă recuperaţi energia consumată prin scris?

Lucrez la o carte cam doi ani. De recuperat, mă recuperez prin viaţă… Plec în vacanţă des – din punctul acesta de vedere sunt un francez pur-sânge, mă dedic vacanţelor, nu ratez niciuna, că e Crăciun, Paşte, sau vacanţa de vară. Cânt la pian, fac joging, merg la schi, practic alpinismul.

Aţi studiat pianul?

Nu, am lucrat la un piano bar în timpul studenţiei. Trebuia să cânt cam 15 piese de la opt seara până la miezul nopţii.

O lecţie de disciplină…

Aşa e, dar aveam partituri şi făceam însemnări, şi după o vreme cântatul se transformase în ceva mecanic. Acum mai cânt din când în când pentru mine şi îmi face plăcere, deşi, recunosc, cânt mereu acelaşi lucru: Erroll Garner – „Misty”,  Richard Rodgers – „Blue Moon”, Anton Karas – „The Third Man”… Majoritatea clasici, ştiţi, genul acela de muzică pe care oamenii, clienţii, o cer. (Râde)
  

   

     
Într-un pasaj din „Paradoxul iubirii” vă referiţi la felul în care politicienii au început să se folosească de iubire ca temă în discursurile lor. „Un popor nu mai este condus, ci este răsfăţat, legănat”, scrieţi.

Se aplică foarte bine şi comunismului, unde tot răul era construit în numele iubirii, într-un spirit frăţesc – eram popoare de fraţi şi surori – şi, cu toţii ştim care a fost deznodământul. În democraţie, în ultimii douăzeci de ani, liderii politici se folosesc de limbajul iubirii, cu intenţii pozitive, vor să ne mângâie. Rezultă un paradox, este deconcertant pentru că nu-l rogi pe preşedintele tău sau pe prim-ministru să te iubească, de la politicieni aştepţi să atingă nişte ţinte precum sănătatea, securitatea ori transportul. Confuzia dintre domeniul privat al iubirii şi cel public, al politicii, a ajuns să fie alarmantă.

      

        

Deci vorbim despre o nouă capcană a politicii: iubirea?

Totul porneşte de la seducţie. Liderii politici vor mai întâi să ne seducă, după aceea vine un fel de sentimentalism – pe care îl regăsim pretutindeni -, în combinaţie cu violenţe atroce. Liderii adoră să ne vorbească în termeni de prietenie, de afecţiune. Nu ştiu cum e în România, dar în Franţa, la fel ca în Statele Unite ale Americii, la televizor nici nu mai există nume, doar prenume! Eşti Barack, Pascal sau Samantha… Se creează o familiaritate care poate părea plăcută, dar, până la urmă, oamenii nu te ştiu, nu ştiu cine eşti şi te vor fi uitat după câteva minute.

   

Fragment din interviul oferit de

Pascal Bruckner

ziarului Adevărul

  

Lectii de iubire – marca Pascal Bruckner (in curand, la Editura TREI)

    Dragoste, dragoste, dragoste…

A alege ceea ce ne place, a iubi pe oricine avem chef: pentru a ajunge la aceste libertăţi se pare că a fost nevoie o lungă revoluţie a sentimentelor, care a început în secolul al optsprezecelea.

Dar aceste drepturi greu câştigate au şi ele un preţ. Cum poate dragostea, care e bazată pe crearea unei legături, să se asocieze cu libertatea, care separă în mod fundamental lucrurile? Aceasta este marea dilemă a cuplurilor contemporane, care venerează în egală măsură pasiunea şi independenţa.

Noul eseu al lui Pascal Bruckner, vorbeşte – trecând prin metamorfozele căsătoriei şi ale erotismului – despre rezistenţa sentimentelor în faţa tuturor obstacolelor. Nu am găsit deocamdată leacul pentru suferinţa iubirii, n-am făcut decât să multiplicăm paradoxurile din jurul acestui sentiment. Există progrese în viaţa bărbaţilor şi a femeilor de azi, dar nu există niciun fel progres în dragoste: iată o veste cu adevărtat bună la început de mileniu.

Cititi in avanpremiera un fragment din eseul “Paradoxul iubirii” in “Ziarul de duminica”, aici

Paradoxul iubirii va aparea in curand la Editura TREI, in colectia “Acum pentru viitor”

” Revoluţia sexuală bine înţeleasă nu este o ameliorare a tulburărilor genitalităţii: ea reprezintă o ruptură istorică, ne face să trecem, în termeni marxişti, din preistorie în istorie. Odată cu Wilem Reich, ne aflăm într-un utilitarism biologic fondat pe o metafizică a mântuirii: ca şi graţia la calvinişti, orgasmul este poarta îngustă a răscumpărării. Puterea de lichidare pe care el o implică constituie panaceul care – se crede – ne va păzi de toate epidemiile politice sau fizice: “Fericirea sexuală a popula­ţiei este cea mai bună garanţie a securităţii sociale a tuturor”. De vreme ce trupul nostru este singura noastră patrie, solidară, ca şi la greci, cu cosmosul şi cu mişcările climaterice, partida fundamentală se joacă în pântecele bărbaţilor şi al femeilor. De noi depinde să facem din el o grădină a tuturor desfătărilor sau un infern al refulărilor: căci bioenergia care ne străbate în timpul spasmelor este chiar cea care însufleţeşte materia vie şi mişcarea stelelor (W. Reich, exilat la sfârşitul vieţii sale în America, unde a fost persecutat de FBI, va construi nişte maşini ciudate prin care să capteze radiaţiile “orgonice”, prin­tre care un sparge-nori care va reuşi să aducă ploaia în deşert). În funcţie de faptul că veţi avea sau nu orgasm, pământul va bascula în armonie sau în discordie: deja Fourier făcea o analogie între copulaţia umană şi cea a planetelor şi vedea în Calea Lactee un imens depozit de sămânţă luminoasă. Dacă oamenii ar face cu şi mai mult zel dragoste, ei ar da naştere unei mulţimi de galaxii care ar lumina planeta a giorno şi ar rezolva foarte ieftin problema iluminării. Sade însuşi va compara juisanţa cu o irupţie vulcanică şi apatia libertinului cu blocurile de lavă răcită după explozie.” (fragment din Paradoxul iubirii)

Îndrăgostitul care se hrănea cu iarbă

Așa cum poate fi folosită pentru a ademeni iubitul, mâncarea poate fi folosită și pentru a simboliza dragostea care este deja formată.

Metafora mâncării descrie plăcerea senzuală a momentelor petrecute cu iubitul, la fel ca și nevoia fundamentală a îndrăgostitului de persoana iubită (de exemplu, îndrăgostitul are nevoie de dragoste pentru a trăi, la fel de mult cum are nevoie de mâncare).

   

   

    

          

În povestea australiană The Girl Who Made Dilly Bags, o fetiţă tăcută, Lowana, iubește în secret un vânător pe nume Yoadi. Este lăsată acasă de familia ei atunci când aceasta pleacă la un festival îndepărtat. Yoadi observă că ea a fost lăsată acasă și vine să o ia. Pe drum, omoară câteva animale pentru a i le aduce. Atunci când îl vede, ea aproape leșină atât de foame, cât și de dragoste. El îi dă mâncarea, o privește cum mănâncă, iar apoi o anunţă că se va căsători cu ea. Apoi o duce la festivalul la care era familia ei.

Morala aceste povești este că, dacă iubești pe cineva, îl hrănești; și, dacă cineva te hrănește, poţi ajunge să iubești persoana care te hrănește.

    

    

    

    

 

Alte povești includ descrieri mai detaliate ale mâncării, menite să aducă experienţa senzuală a iubirii. În Cântarea Cântărilor, un îndrăgostit vorbește cu persoana pe care o iubește, spunând: „Sprânceana ta este o felie subţire de rodie”. Similar, naratorul din Dragostea în vremea holerei [G. Garcia Marquez] folosește reprezentarea mâncării pentru a descrie cum Fermina Daza își seduce soţul:

„L-a tăiat în bucăţi cu o tandreţe răutăcioasă; a adăugat sare după gust, piper, un căţel de usturoi, ceapă tocată, suc de lămâie, foaie de dafin, până când a fost asezonat și așezat pe farfurie, iar cuptorul a fost încins la temperatura potrivită”.

Valoarea de sprijin a mâncării este subliniată și în alte povestiri. În povestea persană Manjun și Layla, fiul unei căpetenii se îndrăgostește nebunește de Layla, o colegă de școală, câștigându-și singur numele de manjun, însemnând „bărbat nebun”. El fuge de civilizaţie, umblă dezbrăcat și mănâncă numai iarbă. Își explică ciudatul comportament, spunând: „Corpul meu nu mai are dorinţă. Dragostea este focul meu și esenţa mea. Ghemul care sunt a dispărut. Dragostea a intrat în casa mea”. Sau, așa cum spun cei de la Beatles, „Dragostea este tot ce ai nevoie”.

Fragment din cartea

Săgeata lui Cupidon. Cursul dragostei în timp

de Robert J. Sternberg, profesor de psihologie la Yale University

   

4 feluri în care iubirea dă greș

Psihoterapeutul Alon Gratch identifică în volumul Dacă dragostea ar putea gândi 7 tipare care ne împiedică să ne găsim dragostea și fericirea. Iată 4 dintre acestea, rezumate de revista Ce se întâmplă doctore? 

 

  

 

1. Iubirea narcisică

Cu toate ca a ne îndrăgosti presupune să ne idealizăm partenerul, în iubirea narci­sică, ruptura dintre această ideali­zare și realitatea celeilalte persoane este de nesusținut. Într-o relație de durată, aceas­tă idealizare reciprocă se do­ve­dește a fi o situație super­ficială, care ascunde o cutie a Pandorei cu resentimente secrete, probleme sexuale sau aventuri extraconjugale. 

2. Iubirea virtuală 

Nestânjenit de realitatea vieții de zi cu zi, în forma sa extre­mă, acest tip de romantism favorizează o fantasmă a perfecțiunii celeilalte per­soa­ne și a relatiei. Dar imediat ce încercăm să aducem această iubire “virtuală” în lumea fizică, edificiul nostru fantastic e dărâmat. 

 

 

3. Dragostea unilaterală 

Cu cât mai indisponibilă este cealaltă persoană, cu atât mai mult o dorim. Dar adevărul este că până și atunci când această dragoste devine reci­procă, de cele mai multe ori, ne pierdem interesul. Reci­pro­ca este parte integrantă a aceluiași tipar. 

4. Dragostea interzisă 

Suntem de fapt atrași de as­pectul riscului și chiar al pe­ricolului creat de obstacolele care ne stau în calea relației. În cele mai multe dintre ca­zuri, tocmai acest element interzis este cel care alimentează pasiu­nea. Așa că, atunci când el este eliminat, dragostea moa­re din interior, în sensul că, fie unul, fie amândoi iubiții se plictisesc sau sunt atrași de alte situații interzise. 

 

Dragostea cavalerească și feminizarea terapiei

Ce se întâmplă când psihoterapeutul se îndrăgostește de clientă? Iubirea (cea grijulie, nu cea sexuală) poate fi un ingredient în cadrul terapiei? Iată două întrebări de care terapeuții (mai nou, terapeutele) fug ca de ciumă. De ce? Susan Baur caută un răspun în cartea sa, Ora de intimitate:

***

Terapia relațională

În ziua de azi, clinicienii chemaţi să răspundă la aceste întrebări sunt femeile, şi nu numai pentru că ele reprezintă acum două treimi din totalul psihoterapeuţilor şi numărul lor este în creştere, ci şi pentru că ele sunt deosebit de receptive la ideea că relaţia dintre terapeut şi client este cea care face terapia să funcţioneze. (…) Deloc surprinzător, clinicienii femei au un mod diferit de-a proceda, şi, chiar dacă există multe forţe care înrâuresc ocupaţia psihoterapiei, femeile îşi fac şi ele simţită influenţa.

Unul din moduri este prin a încuraja un curent relativ nou de gândire, denumit şcoala terapiei relaţionale. Terapia relaţională îşi propune să-i aşeze pe terapeut şi pe client într-un raport de egalitate mult mai clar pronunţat decât în terapiile convenţionale, şi pune accentul pe efectul curativ al relaţiei care se stabileşte între cei doi. Terapia relaţională nu doar că este primită cu braţele deschise de terapeuţi şi pacienţi, care-o văd drept modalitate firească de-a intra în relaţie cu alţi oameni şi drept metodă eficace de-a se reechilibra, ci stimulează şi adoptarea unei noi optici asupra legăturilor dintre medic şi pacient.

Ca de la părinte la copil

Ideile lui Ferenczi despre analiza reciprocă şi despre realul raport care se dezvoltă, în pofida atitudinii profesionale a unui clinician, au ajuns să fie azi mai în vogă decât în timpul vieţii lui.

Paradoxal, feminizarea psihoterapiei ameninţă să reteze scurt tocmai câteva din întrebările al căror răspuns speră să-l inspire.

• În primul rând, multe din femeile care susţin terapia relaţională refuză cu emfază să ia în considerare atracţia care s-ar putea să facă parte din tabloul general.
• Şi în al doilea rând, cu atâtea femei care inundă domeniul, este foarte probabil să se reducă problema sexului între un medic şi o fostă pacientă, diminuându-se deci imperativul de a-i investiga incidenţa.

Reţelele organizate pentru ajutorarea victimelor abuzului sexual, precum şi seminariile şi atelierele de discuţii le explică adeseori clientelor că sentimentele şi acţiunile sexuale nu au ce căuta, sub nicio formă, în terapie. Unica relaţie admisibilă, subliniază toate aceste forumuri, este o legătură proteguitoare şi de încurajare benefică între terapeut şi clientă.

Atât de mare este spaima că orice formă de atracţie erotică va duce la abuz, încât lui Eros nu i se îngăduie să pătrundă în nicio discuţie serioasă despre terapie. Cu alte cuvinte, s-ar părea că, deşi noua generaţie de clinicieni femei adoptă o nouă perspectivă asupra relaţiei terapeut–client, multe insistă să facă acest lucru din poziţia sigură, lipsită de orice risc, a unui cadru conceptual parental.

Magnetism animal/intimitate/dragoste

Ele se arată vitejeşte dispuse să înlăture amortizoarele care prin tradiţie i-au separat pe doctor şi pacient − bagheta de sticlă a lui Mesmer şi transferul freudian, de exemplu −, dar numai în măsura în care le pot înlocui cu convingerea că terapia este în esenţa ei un duet părinte-copil. Aşa cum i-am auzit spunând pe clinicienii de ambele sexe, dacă un practician realmente se simte ca un părinte, un foarte puternic tabu îl va proteja de tentaţia de-a ceda atracţiei.

În prezent, se consideră că este necesar să existe o triplă potrivire sau compatibilitate între doctor, pacient şi obiectivele terapiei, pentru ca tratamentul să fie eficace. Dar, pe parcursul a treizeci şi ceva de ani de discuţii, două aspecte ale acestei relaţii de bună potrivire au fost în mod repetat afirmate, rămânând însă hotărât nestudiate.

Unul este reciprocitatea relaţiei doctor–pacient, inclusiv schimbările − bruşte şi profunde sau treptate şi subtile −, pe care terapia le stimulează în clinicieni. Celălalt este fervoarea caracteristică unei bune relaţii doctor–pacient. Forţele ilogice şi profund emoţionale care stau la baza relaţiei au părut să fie mult prea aproape de iubirea romantică, pentru a putea fi cercetate în condiţii de siguranţă. Denumite uneori sugestie (Chertok) sau magie (E. Fuller Torrey), magnetism animal (Mesmer), intimitate (Nouwen) şi, în rare ocazii, dragoste (Havens, Hillman), aceste schimburi preverbale sau nonverbale circulă în tăcere între doctor şi pacient.

Ca-n Evul Mediu

În ciuda sărăciei de studii serioase în acest domeniu, eu voi lansa ideea că o formă sau alta de dragoste este necesară în terapia pe termen lung. Deşi se pot face multe observaţii în sprijinul acestei poziţii, eu nu voi invoca decât două.

• Una este aceea că relaţia doctor–pacient are multe elemente în comun cu tradiţia occidentală a iubirii romantice sau a dragostei cavalereşti, în accepţia moravurilor din Franţa medievală. Ambele reprezintă un mod ideal − şi, în istoria lumii, unul neobişnuit − de a trata altă persoană.
• Cealaltă este aceea că „travaliul“ pe care îl fac în lume atât relaţia doctor–pacient, cât şi dragostea însăşi rezidă în crearea unor persoane individualizate. Cu toate că numai unii clinicieni − cum ar fi specialiştii în psihologia dezvoltării, psihanaliştii şi consilierii pastorali − vorbesc deschis despre rolul iubirii în dezvoltarea unui sine, eu sunt de părere că, în terapia pe termen lung, dragostea este forţa modelatoare şi formatoare care creează şi apoi întreţine ceea ce noi numim indivizi.

Sex pe divan. Picanterii și nuanțări

Un terapeut olandez practică lupte greco-romane cu pacientele sale într-un cabinet din Amsterdamul celui de-al doilea război mondial. Jung se întâlnește în secret cu una dintre pacientele sale, care ulterior îi va fi și secretară (celebrul caz Sabina Spielrein).

Perls, fondatorul Gestalt-terapiei, încurajează o pacientă să se vindece apelând la mai puțin obișnuitul sex în grup, iar Ferenczi se căsătorește cu o pacientă, pentru ca mai apoi să i se aprindă călcâiele și după fiica acesteia. Un psihiatru psihopat din SUA crede ca sămânța sa este sacră și ajunge să violeze pacientele clinicii.

Jung și Spielrein în biopicul ”Prendimi l’anima” (sursă: iainglen.com)

 

Mai vreți cazuri? Găsiți cu duiumul în noul volum Ora de intimitate, scris într-un stil captivant de Susan Baur, psiholog clinician în statul New England din S.U.A. Scenele fierbinți nu lipsesc, mai cu seamă datorită jurnalelor ”victimelor”, citatele pe larg în prima parte a cărții.

Iată ce scria în 1939, Etty Hillesum despre psihanalistul ei olandez Julius Spier, de care s-a îndrăgostit în timpul unor lupte ”terapeutice” corp la corp:

A doua oară când ne-am luptat corp la corp, lucrurile au fost însă mult diferite. De data aceasta, s-a arătat şi el aţâţat. Şi, la un moment dat, când pentru câteva clipe s-a întins gemând peste mine şi a făcut cea mai veche mişcare convulsivă de când lumea, în sinea mea s-a ridicat cel mai josnic gând cu putinţă, ca o miasmă dintr-o mlaştină: „Ciudat mod mai ai de-a trata pacienţii, din câte văd, şi pe lângă că-ţi faci mendrele, mai eşti şi plătit pentru asta, chiar dacă o nimica toată”.

Meritul cărții nu stă însă în bogăția de cazuri ”fierbinți” și nici în descrierile, e drept, picante. Inteligența autoarei vine din poziția ei extrem de nuanțată în privința relațiilor erotice terapeut-clientă (statistic, cazurile de relații fierbinți terapeută-client sunt extrem de rare).

Sigur că nu îmbrățișează dezmățul declanșat în anii ‘70 în California grupurilor ”terapeutice” bazate pe sex, abuz, supunere față de terapeutul-guru. Dar nici nu se arată prea încântată față de actualele reglementări, exagerat de stricte, care impun în cabinet o relația strict contractuală, rece și rezervată. Terapeuții (mai nou terapeutele, în urma procentului tot mai mare de femei-psiholog) trebuie să lucreze și cu mintea, și cu inima, dovedind o dragoste și o grijă vecină, dupa caz, cu cea părintească, fraternă sau, de ce nu, cu cea romantic-cavalerească, spune Baur:

O formă sau alta de dragoste este necesară în terapia pe termen lung. Relația doctor-pacient are multe elemente în comun cu tradiția occidentală a iubirii romantice sau a dragostei cavalerești, în accepția moravurilor din Franța medievală [o iubire inhibată, nepusă în act]. Apoi travaliul relației doctor-pacient, dar și al iubirii are ca efect crearea unor persoane individualizate. Dragostea este forța modelatoare și formatoare care creează și apoi întreține ceea ce noi numim indivizi.

Sex si iubire? Sau…

O ancheta recenta arata ca intr-adevar barbatul investeste mai putin in activitatea sexuala decat femeile.

 

La intrebarea: „Puteti avea relatii sexuale fara sa iubiti?″ 2/3 dintre barbati raspund „Da”, fata de 1/3 dintre femei (mai exact 63, 8% si 35,9%).

O treime din barbati, indragostiti de prima partenera

Aceasta ancheta mai arata ca in decursul unei vieti barbatul are in medie 11 partenere dintre care iubite sunt doar 4,4, iar femeia are 3,3 parteneri, iar iubiti vor fi 3. Mai putem constata de asemenea ca 33% dintre barbati au fost foarte indragostiti de prima partenera, fata de 64% dintre femei.

Sex fara dragoste

Astfel este foarte adevarat ca in activitatea sexuala majoritatea barbatilor acorda mai putina importanta aspectului afectiv si relational decat femeia. Aceasta nu accepta relatia decat daca exista participare afectiva si intelectuala, altfel spus, decat daca iubeste si este iubita. Vom remarca totusi ca o treime dintre barbati au nevoie sa fie iubiti pentru a putea sa faca dragoste. Asta arata ca, ancheta fiind recenta, a fost intervievat un numar mare de barbati cu mentalitate noua.

Priviri alunecoase

De ce barbatul poate face distinctie intre sex si iubire? Pentru ca stie sa distinga mai usor intre nevoie si sentimente? Pentru ca are o viziune mai profana, mai materialista asupra sexualitatii? Atunci cand priveste o femeie, el este cel a carui privire ii aluneca instinctiv spre zonele erogene. El, consumator de filme pornografice. El, cu o mentalitate de penetrant fugitiv: sa aiba o femeie, sa o posede si sa se retraga pentru a fuma o tigara sau sa revina la preocuparile lui, ceea ce permite si impune placerea sa exploziva si scurta, urmata de o faza refractara.

Dependenta de iubire

Dar „este prins chiar cel care credea ca prinde″. Se intampla ca barbatul, care la inceput nu viza decat o relatie sexuala, sa se ataseze ulterior de o femeie, trecand de la sex la afectiune. Intensitatea placerii resimtite il leaga de acea femeie care i-o produce.

De acum „o are in sange″. „Recunoastere″ zic unii, ″dependenta″ spun altii: o seama de endorfine si de alte molecule ce dau nastere voluptatii sunt responsabile de aceasta legatura. Dar biologia nu este decat un aspect  – reductor  – al legaturii.

Noua mentalitate

Dincolo de chimia corpurilor exista chimia constiintelor. La inceput a fost dorinta, apoi intelegerea, apoi atasarea. Dorinta pune fundamentele, placerea uneste, iubirea incoroneaza. Bineinteles, ceea ce am scris priveste femeia si barbatul traditionali. Barbatul nou isi revendica dreptul la sentimente. [...]

Citește mai departe în revista ”Psychologies”.

Când dragostea merge prost, nimic nu merge bine

Când dragostea nu merge bine, sufletul nostru nu merge bine, iar mintea ne joacă feste. Depresie, anxietate, atacuri de panică, probleme sexuale, stres, alcoolism şi dependenţă de droguri sunt toate tulburări în dialogul nostru cu dragostea. Oricât de simplu ar suna, eşecurile noastre afective sunt la baza teoretică a celor mai sofisticate şcoli de dezvoltare psihologică.

Psihologul american Alon Gratch, identifică în cartea sa Dacă dragostea ar putea gândi şapte tipare care ne împiedică să gasim dragostea şi fericirea.

El ne arată cum să recunoaştem tiparul de relaţie pe care-l repetăm, să acceptăm părţile bune şi părţile rele din relaţiile noastre şi ne ajută să reuşim să ne gândim la relaţiile noastre, atât de pline de sentimente care, uneori, ne copleşesc. Pentru a ne opri din repetarea acestor tipare ale iubirii iluzorii şi a găsi iubirea reală şi durabilă, autorul ne indică trei paşi pe care trebuie să-i urmăm.

***

Ar putea fi acesta un om sau doar o iluzie? Nu, nu ar putea fi iluzie. OVIDIU (fragment din capitolul 2: Dragostea virtuală)

“Originalul Pygmalion – din mitologia greacă a fost un sculptor celebru care îşi încheiase socotelile cu femeile, pe care le considera târfe nedemne de încredere. Totuşi, el avea nevoie de aceste obiecte ale dispreţului său, dorind cu certitudine una cu care să-şi împartă patul. Aşa ca profitând de talentele sale creatoare, a meşteşugit o statuie de femeie, făcând-o mai frumoasă decât ar fi putut fi vreodată orice femeie. Şi, bineînţeles, Pygmalion a sfârşit prin a se îndragosti de propria lucrare.

I-a pus numele Galateea şi a copleşit-o cu flori, cristale, păsari de companie şi haine. Vorbea cu ea, o ţinea în braţe şi o săruta. Pygmalion era acum profin îndrăgostit şi se ruga la Venus pentru o soţie exact ca fata de fildeş. Când i-a sărutat buzele, Pygmalion a simţit că se încălzesc. Apoi, Galateea a roşit, ochii i s-au deschis, şi …o binecuvântată căsătorie a urmat in scurt timp.

Dacă viaţa ar putea imita mitul! De fapt o şi face, dar numai până la un punct. Când suntem îndragostiţi, credem că respectiva persoană este foarte specială, dar de fapt noi ne creăm, de asemenea, o imagine în mintea noastră, astfel încât să ne ofere exact ceea ce avem nevoie. În acest sens, a te îndrăgosti înseamnă a trece cu vederea imperfecţiunile pe care, de altfel, nu suntem prea dornici să le observăm…

Un nas mare, început de chelie, coapse mari, nări mari, ego puternic, sâni mici, sau buzunare mici sunt toate irelevante când ne îndragostim…

Dus la extremă acesta este sindromul Pygmalion, de obicei o caracteristică principală a dragostei virtuale. Suntem îndrăgostiţi de o construcţie prefabricată a propriei creaţii, care are foarte puţin de-a face cu persoana cu care ne întalnim. Din păcate nu ştim asta suficient de devreme în relaţie pentru că, inconştient alegem oameni şi situaţii care complică realitatea…

Dacă sindromul Pygmalion este o extremă, pe cursul potrivit, el duce de obicei, la extrema opusă: sindromul Frankenstein. Ca Frankenstein din cartea lui Mary Shelly sfârşim prin a crea un monstru care se întoarce împotriva noastră. Este posibil ca ea să nu fie o ratată săracă şi cu defecte, până la urmă! Dar adevărul mult mai echitabil este că, inconştient, am vrut să evităm să fim dezamăgiţi … “