Jaccard: ”Dragostea normală nu e decât rezultatul unui fetișism subtil”

”Aduceți-mi o eșarfă de la pieptul ei / O jartieră a iubitei mele!”, citează Freud din Faustul lui Goethe, pentru a explica mai apoi că ”un anumit grad de fetișism este propriu de regulă iubirii normale, mai ales în acele stadii ale îndrăgostirii în care scopul sexual normal nu poate fi atins sau satisfacerea lui pare imposibilă”. Citatul este dintr-o celebră scriere din 1905 (”Trei eseuri asupra sexualității”), tradusă în vol. 5 din Operele esențiale freudiene:

 

  

Gândul lui Freud (care pare-se îi datorează enorm lui Alfred Binet) este dus mai departe de eseistul francez Roland Jaccard, proaspăt cooptat ca editorialist permanent al revistei online Cafe Gradiva. Apropo de fetișism, astfel se intitulează prima contribuție tradusă în română a iconoclastului jurnalist (fost colaborator la Le Monde). Iată și un citat din eseistul care se definește pe site-ul său drept un gânditor ”simplu precum Cioran și orginal precum Wittgenstein” :

photo©ErlingMandelmann.ch - CC-BY-SA-3.0

Pornind de la clasicul exemplu al unui Descartes irezistibil atras de femeile saşii ori al unui Rousseau care-şi află plăcerea doar în flagelare, Alfred Binet ajunge la concluzia că dragostea normală, în măsura în care există, nu e decât rezultatul unui fetişism subtil şi complicat sau, într-un cuvânt, politeist. Fetişistul pur, pe de altă parte, este un monoteist: partea se substituie întregului, accesoriul devine primordial.

Citiți întregul editorial ”Apropo de fetișim” pe revista online CafeGradiva

Cum a început CARTEA ROȘIE: mandale și litere gotice

În 1913, Jung are 38 de ani şi tocmai s-a rupt de Freud, care l-a investit multă vreme drept moştenitorul său, moştenitorul noii ştiinţe ce tocmai se creează, sub ochii amândurora, şi care urmează să stăpânească lumea: psihanaliza…

  

    

   

Jung a fost “o mare pierdere”, îi va spune Freud unui apropiat, neconsolat încă de defecţiunea prinţului moştenitor din Zürich. În răstimp, Jung îşi caută drumul personal. Dar nu e uşor. Se află într-o perioadă a incertitudinii, a confuziei, a tatonărilor cele mai nesigure. Şi simte o presiune interioară care creşte, creşte… de la an la an, de la lună la lună devine tot mai puternică, mai compulsivă, mai apăsătoare. Începând cu ajunul Crăciunului 1912, are vise stranii, al căror înţeles îi scapă deocamdată, dar care îi indică, cum i se pare, o activare neobişnuită a inconştientului. (….)

  

     

    

Iniţial, îşi notează fantasmele cu acribie în şase volume în piele neagră, pe care le va intitula Cartea
neagră (Schwarzes Buch), pentru a le transcrie ulterior într-un volum in-folio legat în piele roşie, iată şi Cartea roşie (Rotes Buch). Pe care o decorează cu imagini şi în care scrie cu litere gotice elaborate,
ceea o face să semene foarte mult cu un tom medieval. Aici sunt cele mai multe desene ale perioadei, multe fiind reprezentări de mandale (acum desenează pentru prima dată o mandală, ca mijloc – la origine oriental – de meditaţie şi concentrare; le va multiplica ulterior, desenându-le zilnic, ca adevărate radiografii ale Sinelui).

  

Fragmente din articolul lui Dorin-Liviu Bîtfoi, ”Reactorul nuclear al lui Jung”. Citiți întregul articol în Dilemateca de pe septembrie.

  

“Atunci Freud s-a uitat la mine cu spaimă”, îşi amintea Jung

Emma şi Binswanger s-au scuzat şi au plecat după prânz, iar Jung a fost în sfârşit primit în sanctuarul biroului lui Freud, unde discuţia profesională a început cu nerăbdare. Potrivit lui Ernest Jones, Jung avea atât de multe de spus lui Freud, încât “el a vorbit întruna, foarte animat, timp de trei ore întregi”, făcându-l pe Freud, năucit, să propună ca să grupeze subiectele discuţiei în categorii sistematice şi să le abordeze în consecinţă.

  

   

    

Jung voia să ştie ce credea Freud despre fenomenele parapsihologice şi despre premoniţii. La vârsta senectuţii, când scria Amintiri, vise, reflecţii, Jung a încercat în mod repetat să explice ce s-a petrecut între el şi Freud la prima lor întâlnire. Freud nu a oferit niciodată o relatare susţinută, însă în versiunea lui Jung, acesta “a respins cu desăvârşire” ambele tipuri de fenomene, ceea ce l-a făcut pe Jung să-l acuze de “părtinire materialistă” şi să insiste cu încăpăţânare să-şi descrie experienţele personale. Atunci când i-a povestit despre cuţitul care s-a rupt, Freud “a exprimat un pozitivism atât de hotărât”, încât lui Jung i s-a părut dificil “să nu răspundă într-un mod care ar fi putut fi un pic prea înţepător”. Jung a găsit “o asemenea absenţă a conştiinţei filosofice” în comentariile lui Freud, încât “pur şi simplu i-a întors stomacul pe dos”. Freud a continuat să vorbească, iar Jung îşi simţea stomacul ca şi cum ar fi fost “făcut din fier şi devenea incandescent, o criptă încinsă în diafragmă”.

Pe neaşteptate, s-a auzit un asemenea zgomot din biblioteca având uşi de sticlă în faţa căreia stăteau ei, încât amândoi au sărit, temându-se că va cădea peste ei. “Iată, acesta este un aşa-numit fenomen de exteriorizare catalitică”, a insistat Jung. “O, nu, asta este o prostie”, a replicat Freud. Pentru a-şi demonstra afirmaţia, Jung a insistat că va exista un alt zgomot şi imediat s-a auzit “un zgomot indescriptibil de groaznic din vitrină!”

“Atunci Freud s-a uitat la mine cu spaimă”, îşi amintea Jung. “Aceasta i-a creat o neîncredere în mine, deoarece, înţelegeţi, aşa ceva nu este posibil, aşa ceva nu există în viziunea sa despre lume. În consecinţă, pentru el, eu trebuia să fiu total dezechilibrat pe undeva. Mai târziu am avut sentimentul clar că făcusem ceva care l-a supărat.” Ei nu au mai vorbit niciodată despre acest incident şi conversaţia s-a îndreptat spre alte subiecte, alese de Freud. Din acel moment, el a fost cel care a controlat agenda.

   

   

    

La unu noaptea, amândoi s-au uitat la ceas şi au fost uluiţi să descopere cât timp trecuse de când începuseră să vorbească. “S-a întâmplat o lume atunci”, i-a spus Jung distinsului dr. Kurt Eissler, un freudian, mulţi ani mai târziu, în timpul unui interviu. Jung a comparat ziua petrecută cu Freud cu actul naşterii: “La naştere, totul este deja acolo! În realitate nu există timp! Timpul nu este nimic! Ăsta este lucrul de care îţi dai seama în asemenea ocazii. Acelea sunt, există momente care sunt complet atemporale.”

Însă steagul roşu de pericol s-a aflat acolo de la primul schimb de scrisori dintre ei, când Jung şi-a exprimat rezervele faţă de primatul sexualităţii în teoria lui Freud, iar acesta i-a răspuns cu speranţa că Jung va accepta semnificaţia acesteia. La prima lor întâlnire, Jung şi-a exprimat rezervele pe care le avea în continuare, argumentând că Freud substituise sexualitatea cu ceea ce el a numit în mod vag cu termenul de “mistic”. Pe un ton pe care Jung l-a descris ca “foarte înflăcărat”, Freud l-a rugat: “Promite-mi un singur lucru: ai grijă de sexualitate!” Jung a fost uimit de tonul lui Freud, care părea acelaşi cu cel în care i-ar fi spus: “«Promite-mi un singur lucru, dragul meu fiu: du-te la slujbă în fiecare zi!» sau «Ai grijă ca împărtăşania să fie mereu oficiată.»” Mai târziu, Jung a aderat la părerea lui Freud faţă de “materialismul ştiinţific”, despre care el zicea “că s-a redus întotdeauna la jocul pisicilor şi câinilor”, traducerea în engleză, făcută de editorii lui Jung, a expresiei idiomatice germane pentru compararea merelor cu perelor.

Cu toate acestea, “totul!” în legătură cu acea zi a fost o experienţă atât de incredibilă şi de stimulativă, încât Jung a crezut că a găsit în sfârşit ceea ce căuta de şase ani de când se afla la Burghölzli, când studia Allgemeine Zeitschrift für Psychiatrie pentru a învăţa cum să-şi desfăşoare cel mai bine activitatea. Acum îl avea pe Freud, care îi oferea atât de multă colegialitate încât Jung era dispus, într-adevăr nerăbdător, să-şi suspende crezul şi să-l substituie cu un grad modest de îndoială. Freud voia să fie genul de tată pe care Jung îl dorise întotdeauna, aşa că de ce să nu devină “fiul şi moştenitorul“ lui şi să se bucure de deschiderea uşilor profesionale pe care o asemenea relaţie ar fi adus-o?

    

Fragment din Jung. O biografie de Deirdre Bair

    

Vasile Dem. Zamfirescu: Freud și ocultismul

Ar putea oare cele câteva articole dedicate de Freud „ocultismului“, dintre care două se află în prezentul volum („Psihanaliză şi telepatie“ şi „Vis şi telepatie“), să schimbe imaginea acreditată de raţionalist incurabil a întemeietorului psihanalizei?

Faptul că volumul este deschis de un scurt eseu cu titlu promiţător pentru cei care aşteaptă răbdători virajul în iraţional al lui Freud („O presimţire onirică împlinită“) nu confirmă aşteptarea indusă de titlu. Nu trebuie să speraţi că autorul Interpretării viselor se va dezice de teza sa princeps conform căreia visul este, în esenţă, realizarea unei dorinţe (inconştiente), aderând la viziunea populară despre vis ca exprimarea unei profeţii.

Presimţirea onirică a doamnei B. că se va întâlni în ziua următoare visului cu medicul casei, dl. K., în faţa unui magazin din Viena, presimţire în aparenţă confirmată, va fi spulberată de bisturiul psihanalitic. De fapt, dr. K. din vis, indiferent din punct de vedere afectiv, este doar o mască, aşa cum o cere logica onirică, pentru un alt domn K. din viaţa visătoarei, faţă de care aceasta nutrise cele mai calde sentimente. Concluzia lui Freud este fără echivoc:

„Astfel, produsul oniric ulterior, singurul care face posibile visele profetice, nici nu este altceva decât o formă de cenzurare, care‑i înlesneşte visului să pătrundă în conştiinţă“.

Totuşi, oarecum surprinzător, Freud acceptă un fenomen pe care în 1920 îl mai considera ocult, şi anume telepatia. Însă dacă, împreună cu întemeietorul psihanalizei, înţelegem ocultismul nu numai ca acceptare a „existenţei reale a altor forţe psihice, decât psihicul“, ci şi ca dezvăluire în psihic a unor „capacităţi până atunci nerecunoscute“, atunci surprinderea noastră se micşorează. Cu această ultimă parte a ocultismului, Freud pare mai dispus să se acomodeze: telepatia, numită „transfer de gânduri“, primeşte drept de existenţă din partea întemeietorului psihanalizei. Acţiunea ei explică fenomenul numit de profanii creduli „profeţie“.

Unul dintre pacienţii lui Freud care a apelat la serviciile unei prezicătoare vestite a rămas uimit de forţa ei de pătrundere în intimitatea vieţii sale. Pe baza unei singure informaţii, data de naştere a cumnatului său, prezicătoarea a afirmat:

„Această persoană va muri în iulie sau august viitor în urma unei intoxicaţii cu raci sau stridii“.

Deşi profeţia nu s‑a confirmat, cu un an în urmă, cumnatul pacientului s‑a intoxicat în timpul verii cu mâncarea sa preferată şi a fost pe punctul de a muri. După Freud, a cărui argumentaţie este fără cusur, cunoştinţele prezicătoarei s‑ar datora tocmai „transferului de gânduri“ de la clientul său pe o cale necunoscută, adică tocmai ceea ce numim telepatie, în timp ce calculele astrologice foarte laborioase cărora oracolul le atribuia rolul esenţial nu reprezentau decât un mijloc de a abate activitatea psihică conştientă într‑o direcţie inofensivă, permiţând astfel crearea receptivităţii pentru „transferul de gânduri“ la nivelul altor zone ale psihicului.

Fragment din prefața semnată de Vasile Dem. Zamfirescu

la volumul lui Freud, Despre vis

Freud despre ghicitoare: un fel de ”plăci fotosensibile”

”Ar putea oare cele câteva articole dedicate de Freud „ocultismului“, dintre care două se află în prezentul volum („Psihanaliză şi telepatie“ şi „Vis şi telepatie“), să schimbe imaginea acreditată de raţionalist incurabil a întemeietorului psihanalizei?”, se întreabă psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu în prefața la volumul Despre vis. Cred că puteți răspunde și singuri parcurgând pasajul de mai jos

Cu câţiva ani înainte de război, a venit la mine în analiză un tânăr din Germania, plângându‑se că este incapabil de muncă, a uitat totul din viaţa lui, a pierdut orice interes.  (…) Prăbuşirea lui fusese consecinţa unei mari stăpâniri mentale de sine. Avea o singură soră, cu câţiva ani mai mică decât el, de care era legat printr‑o dragoste totală, sinceră şi neascunsă. De ce nu ne putem căsători? îşi spuseseră adesea. Afecţiunea lor nu depăşise însă niciodată măsura îngăduită între fraţi.

De această soră se îndrăgostise un tânăr inginer. (…) În timpul logodnei s‑a petrecut la un moment dat ceva foarte suspect. Fratele a mers cu viitorul cumnat într‑o excursie pe Zugspitze, la care el a făcut pe ghidul, dar cei doi s‑au rătăcit pe munte, au fost în pericol să cadă în prăpastie şi s‑au salvat numai cu greu. Pacientul nu m‑a contrazis mult când am interpretat această aventură ca o încercare de omor şi de sinucidere. La câteva luni după căsătoria surorii, tânărul a intrat în analiză. (…)

După câteva săptămâni, mi‑a povestit într‑un oarecare context următoarea întâmplare.

La München trăieşte o prezicătoare care se bucură de mare faimă. El s‑a hotărât în martie trecut să viziteze această prezicătoare şi i‑a spus data de naştere a cumnatului său, desigur fără să‑i dea numele sau să trădeze faptul că pe el îl avea în minte. Oracolul a proclamat: această persoană va muri în iulie sau august viitor în urma unei intoxicaţii cu raci sau cu stridii. După ce mi‑a povestit, a adăugat:

Şi asta a fost extraordinar!

Nu am înţeles şi l‑am contrazis violent:

Ce vi se pare aici extraordinar?

La care el:

Ciudat aici este următorul lucru: cumnatului meu îi plac foarte mult racii, stridiile şi alte asemenea şi în august trecut chiar s‑a intoxicat cu raci, şi era cât pe ce să moară.

Subiectul nu a fost dezbătut mai mult de‑atât.

Haidem să discutăm acum împreună acest caz.

Prezicătoarea nu putea să fi deţinut cunoaşterea faptului că intoxicaţia cu raci avusese loc la cel născut în ziua indicată, ea nu putea să o fi dobândit nici din tabelele şi calculele ei. Dar cel întrebat o deţinea. Incidentul se explică în totalitate dacă vrem să presupunem că această cunoaştere s‑a transferat de la el asupra ei, pretinsa profetă, pe o cale necunoscută, excluzând mijloacele de comunicare cunoscute nouă. Deci ar trebui să tragem concluzia: există transfer de gânduri. Muncii astrologice a prezicătoarei i‑ar reveni atunci rolul unei activităţi care îi abate propriile forţe psihice, le preocupă într‑un mod inofensiv, aşa încât ea să poată deveni receptivă şi transparentă pentru gândurile care acţionează asupra ei din partea altuia, un adevărat „mediu“. Manifestări asemănătoare am cunoscut, de exemplu, la cuvântul de spirit, când era vorba de a asigura unui proces mental o desfăşurare mai mult automată.

Aplicarea analizei realizează însă mai multe pentru acest caz şi îi măreşte importanţa. Ea ne învaţă că nu un oarecare segment de ştiinţă indiferentă este ceea ce i s‑a comunicat unei a doua persoane pe calea inducţiei, ci că o dorinţă extraordinar de puternică a unei persoane, dorinţă ce se afla într‑o relaţie specială cu conştiinţa ei, a putut găsi într‑o formă uşor deghizată expresia conştientă, cu ajutorul unei a doua persoane, similar felului în care capătul invizibil al spectrului se revelează simţurilor pe placa fotosensibilă ca o continuare colorată.

Credem că putem reconstitui înlănţuirea de gânduri a tânărului după îmbolnăvirea şi însănătoşirea cumnatului pe care‑l ura ca rival. Ei, de data aceasta a scăpat, ce‑i drept, dar nu renunţă el cu una, cu două la periculosul lui moft, şi la o dată următoare să sperăm că va pieri din acest motiv. Acest „să sperăm“ este ceea ce se transpune în profeţie. Nu pot să îmi simplific afirmaţia, denumind dorinţa de moarte a pacientului meu nutrită faţă de cumnatul său drept una refulată inconştient. Căci ea doar fusese conştientizată în timpul curei din anul precedent, iar urmările care decurseseră din refularea ei cedaseră în faţa tratamentului. Dar ea mai persista, nemaifiind patogenă, totuşi suficient de intensă. O putem descrie ca fiind una „reprimată“.

  

Fragment din volumul Despre vis de Sigmund Freud

  

Aparatul lui Freud de capturat vise

Sigmund Freud’s Dream Catching Apparatus c. 1910 (reproducere) de Louis Thompson (sticlă, cauciuc, oţel, plastic)

…ori Sigmund Freud’s Dream Catching Apparatus se intitulează lucrarea masterandului Louis Thompson, câştigătorul Premiului “Charlotte Fraser” 2009 pentru lucrări în sticlă.

Lucrarea a fost prezentată în cadrul expoziţiei anuale a Royal College of Art, Made to Cherish: the Best of British Craft, desfăşurată în perioada 12 noiembrie 2010 – 8 ianuarie 2011 la Contemporary Applied Arts din Londra.

Vezi mai multe fotografii pe site-ul Cafe Gradiva

Uitări și acte ratate

Problema actelor ratate este una dintre cele mai interesante ale psihanalizei lui Freud. Acesta constituie tema cărții de față, tradusă din limba germană la Editura Trei. Volumul cuprinde douăsprezece capitole, fiecare analizînd dintr-un anume unghi fenomenul extrem de complex al actelor ratate:

 

• Uitarea unor nume proprii,
• Uitarea unor cuvinte din limbi străine,
• Uitarea unor nume și grupuri de cuvinte,
• Amintiri din copilărie și amintiri-ecran,
• Greșeala de vorbire,
• Greșeala de lectură și greșeala de scriere,
• Uitarea unor impresii și a unor intenții,
• Apucarea greșită a unui obiect,
• Acțiuni simptomatice și întîmplătoare,
• Erori,
• Acte ratate combinate,
• Determinism – credința în coincidență și superstiție – puncte de vedere.

 

Cu toții ne amintim truisme ale psihologiei de bază: uitarea este un fenomen necesar, fără de care nu am putea trăi sau am trăi foarte greu, întrucît e bine să scăpăm de balastul de date pe care nu le mai utilizăm, ori de acele elemente care ne fac rău (uităm mai degrabă evenimentele neplăcute decît pe cele plăcute). Dar care este cauza uitării? Unul dintre cele mai pertinente răspunsuri la acestă întrebare rămîne, fără îndoială, cel al psihanalizei, mai exact al lui Sigmund Freud.     

   
   

  

        
Ni se întîmplă în viața de zi cu zi să uităm lucruri (nume, evenimente, ocazii) de care aparent avem nevoie. În acest caz, există un motiv ascuns pentru care uităm și prin intermediul psihanalizei trebuie să îl aflăm. Uităm în acest mod numele unei persoane care tocmai ne-a fost prezentată (semn că poate nu o simpatizăm pe noua noastră cunoștință) sau uităm că aveam de mers undeva (semn că nu doream să facem respectivul drum) etc. În același timp, omitem silabe în rostirea unor cuvinte, litere în scrierea acestora, obținînd un cu totul alt sens decît am intenționat (semn că avem altceva în gînd decît am vrea să arătăm interlocutorului).

Cartea abundă în exemple sugestive din viața autorului ei, a unor cunoscuți sau chiar pacienți, astfel că toată problematica expusă este pe îndelete valorificată și explicitată cititorului. De cele mai multe ori, actele ratate, să zicem uitarea unui cuvînt, ne trimit la un conținut refulat. Faptul că ne amintim un cu totul alt nume decît cel pe care dorim să-l comunicăm interlocutorului (să zicem, numele unui oraș ori al unui sculptor) ne poate duce la un eveniment anterior, care ne-a marcat și pe care am dori să-l ștergem din memorie. Uneori amintiri întregi, numite de Freud amintiri-ecran, substituie amintiri reale din copilărie legate de anumite traume suferite, în orice caz evenimente neplăcute și, de aceea, refulate.

În mod evident, potrivit lui Freud nu există hazard la nivelul mecanismelor care constituie viața noastră psihică, el fiind adeptul determinismului. La cauzele care determină uitarea unui nume ori rostirea lui eronată putem ajunge doar cu ajutorul psihanalizei. Inconștientul este fără îndoială real și nu știm în care ipostază ar trebui să ne temem mai mult: că ne-ar rămîne iremediabil străin ori că se manifestă indirect, prin vise, acte ratate, gesturi inexplicabile.

În viața psihică nimic nu e arbitrar, nedeterminat (p. 288). Chiar atunci cînd ne gîndim la un număr foarte mare, primul care ne vine în minte, la întîmplare, la o analiză mai atentă vom descoperi că acesta are o profundă semnificație pentru noi, pentru viața noastră, chiar dacă nu l-am ales în mod deliberat. Deși aruncat neintenționat, acesta este, de fapt, determinat din inconștient (p. 289). La fel atunci cînd greșim un nume ori în cazul oricărui alt act ratat, există o motivație inconștientă pentru care am folosit acel nume și nu un altul. (…)

 

Citește aici continuarea recenziei semnată de Dana Țabrea pe blogul Facultății de Filosofie al Univ. ”Al.-I. Cuza” din Iași

     

Cum a plagiat Freud conceptul de ”psihanaliză”

Acuzaţia de plagiat poate deveni o armă redutabilă pentru a discredita întreaga operă a unui rival. În acest caz, plagiomnia depăşeşte resentimentul personal, luând forma luptei ideologice.

 

De la înălţimea catedrei sale de la College de France, psihiatrul Pierre Janet s-a declarat furat de Freud în inventarea psihanalizei. Revendicarea a alimentat multă vreme curentul antifreudian până când, către 1915, lucrările lui Janet au căzut în desuetudine.

Cele două concepţii nu se imitau nicidecum, ba chiar erau opuse. Janet excludea ipoteza sexuală din teoria sa în privinţa isteriei. În schimb, pe terenul hiperconcurenţial din punct de vedere psihiatric al isteriei, Freud şi Breuer se bazau amândoi tocmai pe sexualitate. Conflictul era inevitabil, dar trebuise ca Janet să se simtă cu adevărat ameninţat pentru a apela sistematic, dincolo de argumentele ştiinţifice ale „luptei cinstite“, la calul troian al plagiatului.

   

     

      

Psihiatru recunoscut, Janet elaborase o metodă de psihoterapie bazată pe ascultarea faţă în faţă a pacientului şi pe noţiunea de „automatism psihologic“, văzând în această activitate psihică o funcţie inferioară pe care o denumise „subconştient“, după ce ezitase asupra cuvântului „inconştient“ care, să ne amintim, făcea deja parte din limbajul de specialitate.

În epoca respectivă, a descoperitorilor, numeroşi psihiatri, printre care Gatian de Clérambault, lucrau asupra acestei noţiuni. Se căuta, se avansa pe un teritoriu deja reperat de literatura din domeniu, se dădeau nume, se puneau steguleţe pe hartă. Pentru unii, steguleţul odată înfipt, teritoriul devenea al lor. Era o viziune colonială asupra cercetării, care se confunda astfel cu luarea în stăpânire, cu o cucerire.

Dar şi o viziune patriotică: psihiatria franceză era îndreptată împotriva celei germane. Pentru Janet, nimic din ceea ce era german nu se putea potrivi cu pretinsul geniu latin. Aceste concepţii maurrassiene infestaseră întreg mediul ştiinţific. Primii zece ani ai secolului, anii douăzeci, anii treizeci: Celălalt este german, Celălalt este evreu, Celălalt este indigen. Psihanaliza franceză mergea până la marginea respectivelor teritorii unde Celălalt era, în primul rând, un străin. Janet şi-a încărcat viziunea sa patriotică cu povara acuzaţiei de plagiat.

  

 

Freud era vinovat de furt de idei, agravat de disimulare, căci îşi cosmetizase împrumuturile. Conform lui Janet, Freud şi Breuer

 

„numeau psihoanaliză ceea ce eu am denumit analiză psihologică. Numeau complex ceea ce eu am denumit sistem psihologic. (…) Botezaseră cu numele de catharsis ceea ce eu desemnasem ca fiind o disociere sau o dezinfectare morală.“

Aici, Janet se dovedeşte un expert al sinonimiei: „a numi, a chema, a boteza, a desemna“ sunt convocate să ia parte la conflictul denumirii originare. Printre toate aceste verbe se cască un hău în care Janet pierde din vedere ceea ce este numit, de parcă semnificantul ar fi ocupat tot spaţiul. Semnificantul este convocat atât de agresiv, de obsedant şi de conspirativ, încât semnificatul dispare. Psihanaliză = psihoanaliză = analiză psihologică: totul alunecă, nu mai rămân decât cuvinte şi iar cuvinte care se aseamănă. A numi înseamnă a crea o breşă în real. A confunda numele înseamnă a-l vedea pe Acelaşi acolo unde se află Celălalt.

Fiindcă nu degeaba numele sunt diferite: teoriile lui Freud şi cele ale lui Janet, oricât de asemănătoare ar putea părea unui spirit obsedat de el însuşi, sunt, de fapt, foarte diferite. Ca mulţi alţi practicieni ai vremii, Janet avea tendinţa de a explica afecţiunile psihice prin ereditate. Pe acest drum însă ratează tocmai fundamentul psihanalizei: teoria transferului. Convins că Freud i-a furat „raportul afectiv“ pe care îl constatase la propriii pacienţi, a strigat că a fost imitat atunci când părintele psihanalizei a utilizat termenul de transfer, persistând în a nu vedea (nici nu ar fi avut cum) deosebirea.

La conferinţa internaţională de la Londra, unde Janet spera să găsească un public pe măsura închipuitului ultragiu, participanţii însă nu s-au lăsat păcăliţi. Janet ducea o bătălie pierdută, exacerbată de uitarea în care se căzuse, în străfundurile căreia încă mai răsuna ecoul plângerilor sale: Pla-giat! Plaaa-giaaat!

Pentru Freud, rana a rămas deschisă. Chiar şi în 1925, în Autobiografia sa, avea să revină de cinci ori la acuzaţiile lui Janet, la acele „clevetiri repetate“. Cu doi ani înaintea morţii, în 1937, când Janet a vrut să-l viziteze, Freud a refuzat să îl primească:

 

„Nu, pe Janet nu vreau să-l văd. Nu m-aş putea împiedica să nu îi reproşez purtarea nedreaptă faţă de psihanaliză şi faţă de mine personal şi faptul că nu a făcut niciodată nimic pentru a o corecta. A fost destul de prost ca să spună că etiologia sexuală a nevrozelor nu ar fi putut germina decât în atmosfera unui oraş ca Viena. Apoi, când scriitorii francezi au răspândit zvonul conform căruia i-am urmărit conferinţele şi i-am furat ideile, ar fi putut pune capăt cu un singur cuvânt unor asemenea bârfe fiindcă, acesta este adevărul, nu am stat niciodată de vorbă cu el şi nici nu i-am auzit pronunţat numele în perioada Charcot. (…) Nu, nu am să-l văd.“

   

Fragment din volumul

Raport de poliție,

o istorie a plagiatului și plagiomaniei

semnată de Marie Darrieussecq    

  

„Ca un mistreţ/Visu-ţi tropăie prin codri”. Vă sună a plagiat?

Sigmund Freud, Émile Zola, Daphné Du Maurier, Marcel Proust, Paul Celan sunt printre autorii care au suferit din cauza defăimărilor legate de plagiat. Cartea „Raport de poliţie“, de Marie Darrieussecq, ea însăşi acuzată de „furt“ literar, a apărut la Editura Pandora M şi analizează acuzaţiile de plagiat aduse unor mari figuri universale, scrie Simona Chiţan într-o cronică recentă apărută în Adevărul.

Guillaume Appollinaire, Miguel de Cervantes, Herman Melville, Marcel Proust, dar şi nobelizaţii Pablo Neruda, Camilo José Cela au fost învinuiţi de plagiat de către contemporanii lor. Dar asemenea „întâmplări” neplăcute pentru autori s-au întâlnit frecvent de-a lungul istoriei.

   

   

        

Diogene Laertius povesteşte că Epicur fusese acuzat de un oarecare Timocrate că i-ar fi furat ideile. De asemenea, Machiavelli însuşi a susţinut că Papa Gregorius a ars cărţile lui Marcus Terentius Varro pentru a ascunde „plagiatul” comis de Sfântul Augustin şi a-l salva de la dezonoare pe cel din urmă.

În cartea „Hoţii de cuvinte”, Michel Schneider numără cel puţin zece psihanalişti – Fliess, Stekel, Adler, Jung, Gross, Tausk, Rank, Groddeck, Spielrein, Mack-Brunswick – care au întrerupt relaţia cu Freud din cauza suspiciunilor şi scandalurilor legate de plagiat.

„Când însă un plagiat simte nevoia de a isca un scandal public, atunci suntem în faţa unui caz de plagiomnie”, susţine autoarea.

Celan, „abolit ca autor”

Poetul Paul Celan a fost acuzat de plagiat de văduva unui poet, Yvan Goll. Claire Goll, care avea pretenţii de scriitoare, a lansat trei campanii defăimătoare la adresa lui Celan: în 1953, în 1960 şi în 1962. Ultimul atac a avut un puternic răsunet mediatic, din cauza notorietăţii crescânde a lui Celan în Germania.

Iată câteva exemple de versuri incriminatoare:

• la Yvan Goll – „Mistreţii cu magic cap triunghiular/ trec tropăind prin visurile mele scânteietoare”,
• iar la Paul Celan – „Ca un mistreţ/Visu-ţi tropăie prin codri”.

Astfel de comparaţii denigratoare sunt „vaza retorică a plagiomniei”, explică autoarea cărţii „Raport de poliţie”. Într-o scrisoare, Paul Celan afirma că fusese pur şi simplu „abolit ca persoană şi ca autor”. Deşi a primit Premiul Büchner în 1960, poetul a fost atât de rănit, susţine autoarea, că „defăimările l-au făcut să de prăbuşească, ducându-l la sinucidere” la 20 aprilie 1970.

„Era absolut normal ca Paul Celan să fie atât de grav afectat de joasele calomnii – acuzaţia de plagiat. Mai puţin normal este că a suferit întreaga viaţă, deşi acuzele, evident mincinoase, i-au permis să înţeleagă că majoritatea cititorilor trecuseră spontan din partea lui”, scria poeta Yves Bonnefoy.

Despre acuzele de plagiat aduse lui Zola şi Freud, citeşte mai departe în Adevărul.

Marie Darrieussecq: “Freud spune multe prostii despre femei”

Prezentă la Târgul de Carte ”Gaudeamus”, prozatoarea Marie Darrieussecq a acordat un interviu pentru ”Evenimentul zilei” în care i-a vorbit Alexandrei Olivotto despre Freud şi Lacan, dar şi despre acuzaţia de “plagiat psihic” care i-a fost adusă de scriitoarea Camille Laurens referitor la romanul Tom est mort.

Autoarea tocmai a fost tradusă la Pandora M (parte a grupului Trei) cu insolitul volum “Raport de poliţie. Acuzaţii de plagiat şi alte moduri de a supraveghea literatura”.  

        

     

     
Declaraţi la un moment dat că psihanaliza v-a eliberat. Dar Freud este cel care spune că, pentru a deveni matură, femeia trebuie să renunţe la orgasmul clitoridian. Cum sunt aceste afirmaţii compatibile?
Freud spune multe prostii despre femei. (Râde) Asta e sigur. Chiar am ţinut o prelegere în Franţa pe această temă, enumerând toate afirmaţiile absurde, imposibile, ale lui Freud apropo de femei. Dar în urma lui rămân invenţia psihanalizei şi femei ca Melanie Klein şi Julia Kristeva, care i-au modernizat teoriile. Care au modernizat ceea ce psihanaliza le putea oferi femeilor, ca Jacques Lacan, care are multe lucruri interesante de spus despre femei. Spun frecvent că sunt o reclamă ambulantă, vie, la psihanaliză, pentru că pentru mine a funcţionat foarte bine. Între 20 şi 25 de ani eram destul de depresivă, şi, sincer, psihanaliza m-a scos din această melancolie. Şi m-a ajutat să am forţa de a scrie. Pentru că scrisul chiar cere aşa ceva. Scriam şi înainte, dar, cum să spun, singură, în colţul meu, fără să mă pot adresa suficient celorlalţi. Erau cărţi închistate în nevroza mea, în problemele mele, iar psihanaliza mi-a permis să las deoparte nevroza şi să-mi eliberez imaginaţia. Şi să am îndrăzneala de a pretinde că pot să mă adresez celorlalţi, să scriu pentru ei. (…)

       

   

      

Spuneaţi că “Raport de poliţie” a fost scris din cauza contrarietăţii. Nu v-aţi schimbat opinia?
Ador să scriu romane. Când am fost acuzată de “plagiat psihic”, mi s-a tras lumea de sub picioare. N-am înţeles ce mi se întâmpla, nu pricepeam acele cuvinte. Cum să spun? În Franţa nu vorbesc de faptul că fratele meu a murit când era copil. E ceva intim. Francezii nu ştiu de această poveste, nici n-ar avea de ce. Această femeie mi-a spus “Nu ai dreptul să scrii despre un copil mort, pentru că ţie nu ţi-a murit copilul, iar mie mi-a murit”. E “plagiat psihic“ în sensul că i-aş fi furat durerea. Era şi faptul că împărţeam acelaşi editor, gelozie… Era o acuzaţie gravă şi traumatizantă pentru mine. Dar o astfel de acuzaţie anulează statutul literaturii! Dostoievski nu omorâse pe nimeni când a scris “Crimă şi pedeapsă”. Aşa că m-am interesat de alţii care fuseseră acuzaţi de plagiat, printre care unul dintre cei mai mari poeţi, Paul Celan, născut în Bucovina. Când am văzut că şi acest om, care pentru mine era un geniu, fusese acuzat de plagiat, mi-am spus că e o acuzaţie onorantă.

Citiți întregul interviu în Evenimentul zilei.