Casa era cufundată în beznă. Intrase încet pe alee şi o luase înainte, pe lângă casă şi şură, spre livadă. Brusc, i s‑a făcut ruşine că dădea târcoale pe acolo şi atunci şi‑a propus să traverseze pur şi simplu livada, să sară gardul din spate, care o despărţea de păşune, şi apoi să traverseze păşunea, până la drumul spre ecluză. Când a ajuns sub merii cu frunze dese, a scos un ţipăt. Ceva tare îl lovise deasupra ochiului stâng. Nu era o piatră, nu fusese chiar atât de tare, în schimb fusese ceva ud şi, în urma impactului cu tâmpla lui, se spărsese.
Sau mai degrabă un cotor de măr. Lipsea floarea şi partea de jos a miezului, partea de sus cu codiţa zăcea la piciorul lui, ruptă în două. Lexow s‑a oprit, respira repede şi sacadat. În pom foşnea ceva. A încercat să distingă ceva sus, printre frunze, dar era prea întuneric. I s‑a părut că distinge ceva mare şi alb, care părea să licărească. A foşnit din nou, iar crengile pomului s‑au cutremurat. Când fata a sărit cu o bufnitură din pom, Carsten nu i‑a recunoscut chipul, atât de aproape de el stătea. S‑a apropiat şi mai mult şi l‑a sărutat pe gură. Carsten a închis ochii, gura era caldă şi mirosea a măr. Din soiul Boskop. Şi a migdale amare. Nu avea să uite niciodată gustul acesta.
N‑a apucat să spună nimic, pentru că gura fetei a sărutat din nou gura lui Carsten şi atunci el a sărutat‑o la rându‑i şi s‑au prăbuşit amândoi în iarba de sub măr şi şi‑au smuls pe nerăsuflate şi cu degete neîndemânatice hainele de pe ei. Nimfa din pom nu purta decât o cămaşă de noapte, deci nu putea fi chiar atât de dificil să o elibereze de haine, dar atunci când doi oameni încearcă să se dezbrace şi pe sine, şi pe celălalt şi se mai şi sărută între timp şi nu vor să se desprindă cu niciun chip unul din braţele celuilalt, nu e foarte uşor, mai ales că amândoi nu erau prea pricepuţi la ceea ce făceau. Dar o făceau şi au făcut şi altele, iar pământul dogorea în jurul lor, astfel încât mărul sub care se întinseseră a început, deşi era deja iunie, să îmbobocească pentru a doua oară.
Domnul Lexow nu mi‑a descris, desigur, cu amănunte schimbul de dezmierdări care a avut loc sub măr, şi pentru acest lucru i‑am fost recunoscătoare, însă vorbele lui rostite încet şi totuşi cu intensitate, privirea încă aţintită asupra cănii, au trezit în mintea mea nişte imagini care‑mi păreau familiare, de parcă mi le‑ar fi descris cineva mai demult, de parcă le‑aş fi auzit în copilărie, poate din vreo discuţie a adulţilor, pe care o ascultasem în secret, din vreo ascunzătoare, şi pe care abia acum o înţelegeam. Şi aşa a ajuns povestea lui Carsten Lexow să facă parte din propria mea poveste şi din povestea mea despre povestea bunicii mele şi din povestea mea despre povestea bunicii mele despre povestea mătuşii Anna.
Gustul sâmburilor de măr, romanul nemțoaicei Katharina Hagena (foto), e ”una din rarele cărți în care o poveste care te face captiv curge însoțită de un comentariu subtil la acele lucruri esențiale cu care suntem într-o prea rar mărturisită intimitate”, scrie Alina Purcaru într-o zemoasă și consistentă cronică din Observatorul cultural :) Iată mai jos un fragment despre asumarea trupului feminin.
Pentru ființa în carne și oase, adevărul mai ales acolo va fi de căutat. În plus, în cazul lui Iris (personajul principal al romanului), fărîmele de sens pe care le dezgroapă odată reîntoarsă în casa bătrînească se lipesc într-un soi de mozaic inteligibil tocmai pe măsură ce femeia devine din ce în ce mai conștientă de textura senzuală a lumii. Şi de faptul că această textură o conține.
Tocmai pentru că viața ei, ca bibliotecară în Freiburg, era deconectată complet de irupțiile pe care, iată, le descoperă acum, explorînd bătrîna grădină sau înotînd goală în lac, Iris se trezește conștientizîndu-și tocmai această piele nouă, telurică, de care uitase să se bucure.Între cele mai rafinate și mai relevante pasaje din romanul Katharinei Hagena, sînt cele care se referă la percepția propriului corp, la nefericirea care vine din negarea acestuia și la metamorfozele lui, dureroase de multe ori. Iată prin ce contraste Iris, odată o maniacă a cititului evazionist, își (re)găsește corpul, și cum, odată cu acest nou sentiment, al unei corporalități adăpostitoare, ajunge la un sens mai plin al propriei existențe:
„Ajunsesem să posed un corp pe care îl puteam considera al meu. Durase ceva vreme. Mîncasem atîtea cărţi pe pîine, încît spiritul meu devenise mai uşor, iar trupul meu mai greoi. Mai demult nu-mi plăcea să mă privesc şi atunci preferam să mă oglindesc în poveşti. Să mănînc, să citesc, să citesc, să mănînc: cînd am renunțat, mai tîrziu să citesc, am renunţat şi să mă mai îndop cu mîncare. Mi-am amintit că aveam un corp. Îl cam neglijasem, dar era acolo şi mă surprindea cu diversitatea lui de forme, linii şi suprafeţe. Vestiarul comun a încetat să mă mai sperie şi atunci am ştiut că ajunsesem în stadiul cabinei individuale.“
Corpurile, și în special corpurile femeilor care încă nu știu ce zace în ele, pot să și sperie, pot să (se) rușineze, pot să domine, să mutileze și să se automutileze. Despre asta e povestea căderii lui Rosmarie, verișoara lui Iris a cărei amintire plutește peste livada cu meri, peste seră și peste chipurile tăcute ale mătușilor:
„Cădere, cade, decade, se cade, de Rosmarie să-ţi aminteşti. Corpul ei a decăzut înainte de a se dezvolta pe deplin. Toate fetele sînt obsedate de corpurile lor, tocmai pentru că nu au încă un corp. Sînt ca libelulele care trăiesc ani de zile sub apă şi mănîncă şi iar mănîncă.Din timp în timp, le creşte o piele nouă şi mănîncă mai departe. Apoi se transformă în nimfe. Nimfele se caţără pe un fir lung de iarbă şi ies la suprafaţă, capătă un corp şi îşi iau zborul. Ar fi putut reuşi. Cînd Harriet fusese de vîrsta lui Rosmarie, ştiuse să zboare“.
246 de pagini de dialog dramatic, teatral, în care personajele, la început timide, reticente, prind să-şi dezvăluie secretele, să se descopere, dând jos, ca pe nişte succesive foiţe de ceapă, toate pornirile convenţionale. Dialogul se aprinde, uneori e gălăgios, verbios, impetuos, furios sau ironic, alteori sec sau superficial, uneori capătă nuanţele pasiunii şi ale seducţiei.
Romanul “Dragoste virtuală” a sedus milioane de cititori din lumea întreagă, iar Daniel Glattauer, autorul său, mergând pe creasta valului de succes, i-a scris şi continuarea. Este un roman epistolar al mileniului III.Cei doi e-îndrăgostiţi se confesează, îşi intersectează pasiunile şi controversele prin e-mail. Trebuie precizat că ei nu se cunosc şi nici nu se vor cunoaşte vreodată faţă în faţă.
Emmi Rothner, o muziciană de 30 ani, trimite un mesaj către revista Like, dar, dintr-o greşeală de tastare a numelui destinatarului, acesta ajunge în căsuţa electronică a lui Leo Leike, consilier pe probleme de comunicare şi psiholog al limbajului. O minoră, banală eroare de parcurs, care va marca însă inceputul unei corespondenţe asidue între Emmi (tânără căsătorită şi cu un menaj fericit) şi Leo, care tocmai încearcă să-şi revină dintr-o poveste de dragoste turbulentă. Cei doi hotărăsc să nu se întâlnească niciodată, iar această decizie va constitui rama unei legături neprimejdioase, dar palpitante, care va dura mai mult de un an.
“Aici, nu existăm decât pentru noi doi. Vom rămâne în contact până când unul dintre noi nu va mai avea nimic de spus sau n-o să mai aibă chef să spună ceva. Nu cred că acela voi fi eu. O zi bună de primăvară, al dumneavoastră, Leo.”
Suntem pe cale să devenim, până şi în dragoste, Homo numericus? Niciodată însă nu răbufneşte în aceste pagini erotismul ieftin sau pulsiunile sexuale reprimate. Ceea ce face cu atât mai spectaculos succesul său, de factură complet nehollywoodiană.
Este o poveste pe care mulţi dintre contemporanii noştri au experimentat-o frecventând reţelele de socializare de tip Facebook sau Twitter, încercând să înlocuiască relaţia epidermică printr-una sublimată, dând sărutul pe o vorbă de duh, pipăitul pe un duel verbal sau efuziunile de aşternut pe un frumos verb copulativ.
În noaptea aceea, după ce insomnia m‑a azvârlit din pat la două dimineaţa, m‑am aşezat în camera de zi şi am deschis scenariul de film al lui Fleck. Se numea Distracţie şi jocuri. Scena de deschidere suna astfel:
INT. PORNO SHOP, NOAPTEA.
BUDDY MILES, cincizeci şi cinci de ani, aprins la faţă, cu o ţigară înfiptă permanent în colţul gurii, stă la tejgheaua unui porno shop deosebit de murdar. Deşi în jurul lui sunt postere cu femei provocatoare şi diverse reviste cu coperţi în culori aprinse, observăm repede că citeşte Ulisele lui Joyce. La radiocasetofonul de lângă casa de marcat se aude preludiul Simfoniei nr. 1 de Mahler. Buddy ridică o cană cu cafea, gustă, se strâmbă, apoi bagă mâna sub tejghea şi scoate o sticlă de whisky Hiram Walker. Deşurubează dopul, toarnă de‑un deget în cafea, pune sticla la loc şi soarbe iar din cafea. De data asta e bună. Dar când ridică privirea din cană, observă că în faţa tejghelei se află un bărbat. E îmbrăcat cu un hanorac gros de iarnă. O cagulă de lână îi acoperă faţa. Buddy observă imediat că bărbatul mascat ţine o armă îndreptată spre el. După o clipă, cel cu cagulă vorbeşte.
Fragment din romanul:
LEON Ce asculţi tu e Mahler?
BUDDY (derutat de pistol) Sunt impresionat. Pe zece dolari că nu ghiceşti simfonia.
LEON S‑a făcut! E Simfonia nr. 1.
BUDDY Dublu sau nimic că nu ghiceşti dirijorul.
LEON Triplu sau nimic.
BUDDY E cam exagerat.
LEON Da, dar eu ţin pistolul.
BUDDY Aici ai dreptate. Bine, triplu sau nimic. Cine e tipul care dă din băţ?
LEON stă în cumpănă o clipă, ascultând cu atenţie înregistrarea.
LEON Bernstein.
BUDDY Nici vorbă. Georg Solti şi Filarmonica din Chicago.
LEON Faci mişto de mine?
BUDDY Verifică singur.
LEON – cu pistolul tot aţintit asupra lui Buddy — deschide capacul radiocasetofonului, scoate discul şi îi studiază cu dezgust eticheta, iar într-un final îl aruncă.
LEON La dracu’! Nu m‑am prins niciodată la sunetul ăla de Chicago.
BUDDY Da, îţi ia ceva timp să‑ţi obişnuieşti urechea cu el. Mai ales cu toate alămurile alea mari. Ascultă, terminăm ce ai de terminat?
LEON Mi‑ai ghicit gândurile. (Se apropie de Buddy). Hai, deschide casa de marcat şi fă‑mă fericit!
BUDDY Nicio problemă.
BUUDY deschide casa de marcat. LEON se apleacă, folosindu-şi mâna liberă ca să înşface banii. Când să‑i ia, BUDDY trânteşte sertarul prinzându‑i mâna şi, concomitent, scoate de sub tejghea o carabină cu ţeavă scurtă. Până ca LEON să se dezmeticească, are o carabină la tâmplă şi mâna prinsă în casa de marcat.
O carte (Atele vieți decât a mea) cu o temă stranie, pe care am fost tentat s-o abandonez, dar care m-a captivat până la urmă, scrie Stelian Țurlea în cronica sa din Ziarul de Duminică.
“De şase luni, scrie autorul (Emmanuel Carrère), mă aşez, de bunăvoie, în faţa computerului câteva ceasuri pe zi, scriind despre ce îmi este mai frică pe lume: despre ceea ce înseamnă moartea unui copil pentru părinţii lui, a unei tinere femei pentru copiii şi soţul ei. Viaţa m-a făcut martorul ambelor nenorociri, una după alta, şi m-a însărcinat, sau cel puţin eu aşa am înţeles, să depun mărturie.”
O familie aflată în vacanţă în Sri Lanka îşi pierde fetiţa în uriaşul tsunami din 2004. Câteva săptămâni mai apoi, o femeie încă tânără, judecătoare, căsătorită şi cu trei fetiţe mici, care luptase toată viaţa cu cancerul, este în cele din urmă, răpusă. E greu de povestit prin ce trec cele două familii, trăirile pe care le încearcă, cum ajung să se obişnuiască şi cum îşi duc viaţa mai departe. Relatată astfel, povestea pare de o cruzime fără seamăn, dar foarte repede nu numai că devine suportabilă, ci ajungi să înţelegi cât de necesar este să spui lucrurilor pe nume. Şi, mai ales, într-o lume atât de supusă ameninţărilor, să te bucuri de fiecare clipă. Sub impactul celor povestite chiar de el, naratorul ajunge să se confeseze el însuşi
“Nu suport gândul că aş putea-o pierde, însă pentru prima oară în viaţă îmi spun că singurul lucru care mi-ar putea-o răpi, sau m-ar putea răpi pe mine de lângă ea, ar fi doar un accident, o boală, ceva ce ar cădea pe noi din afară, nu insatisfacţia, plictisul, dorinţa de noutate. N-o fi prudent să declar aşa ceva, dar asta este, cu adevărat, ceea ce cred. Fireşte, mă îndoiesc că, dacă îi este dat cuplului nostru să reziste în timp, nu vor fi crize, căderi în gol, furtuni, că distanţa nu se va măcina şi nu-şi va îndrepta privirile spre altă zări, însă cred că vom face faţă şi că unul dintre noi va închide ochii celuilalt.”
Omenescul poveştii şi al relatării este uimitor.
În paralel, mai există o temă la fel de actuală, cu care se confruntă cetăţenii oricărei ţări din Europa şi, de fapt, din lume. Asaltul instituţiilor de credit, care nu ne solicită decât să ne punem semnătura în josul unui formular de ofertă ce ne permite să cheltuim cât dorim, fără să atragă atenţia asupra capcanelor, cea mai înspăimântătoare fiind rata enormă de rambursare în urma cărora clientul nu mai face faţă, este executat silit şi pierde tot. (…)
Romanul Lizoanca la 11 ani, semnat de Doina Rusti, a fost recompensat cu Premiul Ion Creanga al Academiei Romane. Aparut in anul 2009, la Editura Trei, romanul este bestseller si se afla in curs de traducere in italiana si germana.
In recomandarea sa, prestigiosul romancier Nicolae Breban afirma:
“Cu multa bucurie recomand romanul Lizoanca la 11 ani, autoare Doina Rusti, pentru a i se decerna Premiul Academiei Romane pentru literatura. Istoria unei pubere dintr-un sat romanesc de campie, in anii nostri, schitarea clara, memorabila, vie, a trasaturilor caracteristice varstei, dar si ale personajului care balanseaza continuu intre caracteristic si patologic – o patologie ce e mai degraba a vremii si a mediului! -, vigoarea si bogatia evenimentelor mici care o inconjoara pe aceasta fiinta, agresiva din pricini ale neintelegerii si duritatii umane, o jertfa de fapt a timpului si a istoriei, fac meritul acestei carti. Siguranta, maiestria portretizarii, descrierea exacta si originala a mediului, urmarirea unui crescendo subtil al epicului, cu aerul fals al starii pe loc, fac din Doina Rusti, dupa parerea mea, un prozator de prima marime al literaturii actuale.”
Festivitatea de premiere va avea loc in Aula Academiei Romane, joi, 15 decembrie 2011, ora 12. (Vezi si celelalte premii aici)
Pâinea cea de toate zilele a specialistului în drept penal din Nord era delincvenţa la nivelul toxicomanilor seropozitivi. Cea a specialistului în drept civil de la Vienne era contenciosul în domeniul consumului şi al creditului. Cum am mai spus, Vienne este un oraş burghez, Isère nu este cel mai sărac dintre departamentele Franţei, însă lui Étienne i-au ajuns doar câteva săptămâni pentru a descoperi că trăia într-o lume în care oamenii se prăbuşeau sub greutatea datoriilor de sub care nu reuşeau să se mai ridice.
În timpul proceselor civile, mica poveste a unui zid despărţind două proprietăţi ori a unui inconştient care risipea apa pur şi simplu îl răcorea, rupând pentru câteva zeci de minute succesiunea monotonă a creditorilor care aduceau, cu portăreii, în faţa justiţiei, debitorii falimentari.
Étienne nu fusese pregătit să facă faţă acestei forme de eşec social nici de către viaţă, nici de către studii. Singura dată când unul dintre profesorii lui de la Şcoala Naţională de Magistratură le vorbise despre dreptul de consum, acesta a făcut-o cu un manifest dispreţ plin de ironie, ca şi cum ar fi fost vorba despre o categorie a dreptului destinată imbecililor, celor ce semnează contracte fără a le citi şi pentru care e pură demagogie să ceri să fie asistaţi. Baza dreptului civil, aflai din cursuri, este contractul. Iar fundamentul contractului este autonomia voinţei şi egalitatea părţilor. Nimeni nu se angajează, ori nu ar trebui să o facă împotriva propriei voinţe, iar cei care alunecă într-o asemenea situaţie nu au decât să suporte consecinţele. Data viitoare vor fi mai prevăzători.
(…)
De când urmărea defilând la audieri persoanele citate, începuse să vadă cu alţi ochi toată hârţogăria cu pricina. Descoperise cu câtă uşurinţă puteau fi convinşi cei săraci că, şi aşa săraci cum erau, tot îşi permiteau cumpărarea unei maşini de spălat, unui automobil, unei console Nintendo pentru copii ori, pur şi simplu, ceva de mâncare, toate acestea urmând să le plătească mai târziu, ceea ce nu îi va costa, aşa-zicând, nimic mai mult decât dacă ar fi făcut-o cu banii jos. Spre deosebire de împrumuturile mai bine controlate şi mai puţin costisitoare autorizate de băncile cunoscute, cărora instituţiile de creditare le sunt, de altfel, afiliate, contractele despre care era vorba se încheie cât ai clipi din ochi: nu trebuie decât o semnătură în josul unui formular tipizat, numit „ofertă prealabilă“.
Lucrul se poate face la casa oricărui magazin, are valabilitate imediată, se poate prelungi tacit, iei ce vrei, când vrei, dându-ţi-se plăcuta impresie că practic nu dai un ban. Termenii în care sunt redactate ofertele nu fac nimic pentru a risipi minunata impresie. Nu apare cuvântul împrumut, ci noţiunea de „rezervă bănească“, nici cuvântul credit, ci „facilitate de plată“. Vi se spune, de exemplu: „Aveţi nevoie de 3.000 de euro? Ce părere aveţi de 3.000 de euro pentru doar un euro pe lună? Ei bine, dragă doamnă, pică la fix, întrucât, fiind o clientă fidelă – a magazinului nostru, a centrului nostru de vânzări prin corespondenţă -, ne-aţi fost recomandată spre a beneficia de o ofertă absolut excepţională. Chiar de astăzi puteţi cere deschiderea unei rezerve de credit putând merge până la 3.000 de euro“.
Costul extrem de ridicat al creditului apare doar pe verso, cu litere foarte mici, iei sau nu la cunoştinţă lucrul acesta, cel mai adesea nu, oricum semnezi fiindcă este singurul mijloc, când nu ai bani, să-ţi cumperi ceea ce ai nevoie, sau nu întotdeauna ceea ce ai nevoie, ci doar ceea ce îţi doreşti, pur şi simplu ceea ce îţi doreşti, întrucât chiar şi atunci când eşti sărac ai dorinţe, asta-i drama. Acolo unde banca, din prudenţă, spune nu, instituţiile de creditare zic întotdeauna da, iată de ce bancherii îşi trimit acolo, cu amabilitate, clienţii ajunşi în roşu financiar. Stabilimentele de care vorbim nici nu ţin să afle că sunteţi înfiorător de îndatoraţi. Nu controlează nimic. Nu vă solicită decât să vă puneţi semnătura în josul formularului de ofertă şi să cheltuiţi cât aveţi chef. Totul merge bine câtă vreme vă plătiţi rata lunară sau, mai bine zis, ratele lunare, întrucât caracteristica acestui tip de creditare este că se cumulează, în aşa fel încât te trezeşti ca nimic cu vreo zece formulare. Inevitabil, apar şi incidentele de plată: nu mai puteţi face faţă. Organismul de creditare intentează acţiune în instanţă, cerând acoperirea sumei datorate, plus a dobânzii prevăzute în contract, plus a penalităţilor produse de întârziere, şi acestea prevăzute tot în contract, ceea ce duce la o sumă cu mult mai mare decât v-aţi fi putut închipui.
Invitata de Universidad de Granada, Doina Rusti va sustine o lectura publica din romanul Lizoanca la 11 ani, aparut la Editura Trei, in colectia Fiction Connection, in 2009. Alaturi de Camasa in carouri si alte intamplaridin Bucuresti (Polirom, 2010), romanul Lizoanca la 11 ani va fi cuprins intr-un program de traduceri.
Evenimentul va avea loc joi, 24 noiembrie 2011, in Salon de Grados del Edificio de Buensuceso si va fi prilejuit de inaugurarea unui lectorat roman la renumita Universidad de Granada, coordonat de dr. Oana Ursache. Actiunea este sprijinita de Institutul Cultural Roman.
Lizoanca la 11 ani
“Am deschis ziarul si-am citit o fraza care mi-a facut gaura in creier: o prostituata in varsta de 11 ani a umplut un sat intreg de sifilis. Bineinteles, stiu foarte bine ca in jurul meu exista prostitutie infantila, copii mutilati, agresati, ucisi, impinsi sa supravietuiasca in genunchi, de cum vad ochiul soarelui. Dar in titlul acesta de ziar mai era ceva: o falosenie gretoasa a vanatorului de rating. Povestea mergea in mod pervers pe amanunte de genul ca fetita se prostitueaza inca de pe cand avea 9 ani sau ca printre clientii ei se numara chiar si barbati de 80 de ani. Desi stirea a fost apoi preluata in aproape toate cotidienele importante, era evident ca nimeni nu se obosise sa investigheze sau macar sa verifice informatia. Si tocmai aceasta indiferenta naucitoare m-a determinat sa scriu un roman.” - Doina Rusti
— Şi ce am făcut până acuma? îl întreb pe doctorul Nash. Mi-ai spus că ne întâlnim de câteva săptămâni.
— Îţi aminteşti ceva din întâlnirile noastre anterioare? Orice.
— Nu. Nimic. Din punctul meu de vedere, mă întâlnesc cu tine pentru prima oară.
— Scuză-mă că te-am întrebat. După cum ţi-am zis, uneori îţi revin anumite amintiri. Se pare că în unele zile îţi aminteşti mai multe lucruri decât în altele.
— Nu înţeleg. Nu-mi aduc aminte să mă fi întâlnit cu tine înainte, nici ce s-a întâmplat ieri sau alaltăieri sau anul trecut. Cu toate astea, îmi pot aminti lucruri petrecute cu câţiva ani în urmă. Îmi aduc aminte frânturi din copilăria mea. Şi de mama mea. Sau că am fost studentă. Cum de-au supravieţuit aceste amintiri vechi când toate celelalte au dispărut?
Cât timp am vorbit, a încuviinţat din cap de mai multe ori. Sunt sigură că i-am mai pus această întrebare. Probabil că-l întreb acelaşi lucru în fiecare săptămână. Poate că avem aceeaşi conversaţie de fiecare dată.
— Memoria e ceva foarte complex, îmi spune el. Oamenii au o memorie de scurtă durată care poate stoca fapte şi informaţii preţ de un minut sau două, dar şi o memorie de lungă durată. Aceasta din urmă poate păstra o cantitate uriaşă de informaţii, şi se pare că pentru o perioadă de timp indefinită. În prezent, se ştie că aceste două funcţii sunt controlate de părţi diferite ale creierului şi că între ele există anumite conexiuni neurale. Există şi o zonă a creierului care preia amintirile de scurtă durată şi le transformă în amintiri de lungă durată, care pot fi folosite mai târziu.
Vorbeşte repede şi cu lejeritate, asemenea cuiva care umblă pe un teritoriu foarte bine cunoscut. Presupun că şi eu am fost aşa cândva — sigură pe mine.
— Sunt două tipuri principale de amnezie, continuă el. De cele mai multe ori, amnezicii nu-şi pot aminti evenimentele din trecut, iar amintirile lor cele mai recente au cel mai mult de suferit. Dacă, de exemplu, pacientul a avut un accident de maşină, e posibil să nu-şi mai aducă aminte accidentul sau zilele, poate chiar săptămânile dinainte, dar îşi poate aduce aminte perfect tot ce s-a întâmplat până cu şase luni înainte de accident.
Încuviinţez din cap.
— Şi celălalt tip?
— Celălalt e mai rar, îmi răspunde el. Uneori, pacientul este incapabil să transfere amintirile din memoria de scurtă durată în cea de lungă durată. Oamenii aflaţi în această situaţie trăiesc în prezent, fiind capabili să-şi amintească doar trecutul imediat, şi doar pentru o scurtă perioadă de timp.
Face o pauză, de parcă s-ar aştepta să spun ceva. E ca şi cum fiecare ar avea de rostit nişte replici, ca şi cum am fi repetat de mai multe ori acest dialog.
— Iar eu sufăr de ambele? întreb în cele din urmă. Nu numai că mi-am pierdut amintirile, dar sunt incapabilă să stochez unele noi?
Îşi drege glasul:
— Din păcate, aşa stau lucrurile. Nu se întâmplă des, dar e perfect posibil. Neobişnuit în cazul tău e tiparul amneziei. În general, nu ai nicio amintire stabilă despre nimic din ce s-a întâmplat după copilăria ta, dar se pare că procesezi amintirile noi într-un mod pe care nu l-am mai întâlnit în toată cariera mea. Dacă aş ieşi din barul ăsta acuma şi m-aş întoarce peste două minute, cele mai multe persoane care suferă de ”amnezie anterogradă” n-ar mai fi în stare să-şi aducă aminte că s-au întâlnit cu mine — cu siguranţă nu astăzi. Dar se pare că tu îţi aminteşti intervale mari de timp — de până la douăzeci şi patru de ore —, pe care după aceea le uiţi. Nu e un fenomen obişnuit. Sincer să fiu, e ceva care n-are nicio noimă, dacă ne ghidăm după felul în care oamenii de ştiinţă înţeleg memoria în prezent. Se pare că eşti perfect capabilă să transferi amintiri din memoria de scurtă durată în cea de lungă durată. Dar nu înţeleg de ce nu le poţi păstra decât pentru o zi.
E drept că viaţa mea e făcută ţăndări, dar cel puţin ţăndările sunt suficient de mari încât să pot păstra aparenţa independenţei. Presupun că ar trebui să mă simt norocoasă.
— De ce? întreb eu. Ce anume mi-a provocat amnezia?
- primele doua comentarii pe care le-am primit la textul de mai jos au fost:1.ai omorat gramatica; 2. ca si cum ai fi zis ca daca stai sub scari mori in trei secunde. People say lots of things about lots of things. -a. O speculatie care pare si poate chiar este nefondata: se presupune adesea, din marginea...
Trăim într-o societate competitivă și desigur poate tocmai de aceea ne străduim în fiecare zi să căpătăm atenția și iubirea celor din jurul nostru, pentru a fi acceptați, pentru a ne simți împliniți. Adesea, ajungem însă să trăim nefericirea tocmai pentru că ne judecăm propria valoare personală prin felul în care ceilalți ne percep. A alege să te iubești pe […]
246 de pagini de dialog dramatic
