Trifoi între foi: Jong, Marklund sau Beigbeder?

”De ce n-aţi oferi ca mărţişoare cărţi semnate de preaiubite autoare? Mai ales că autoarele au cucerit de ani buni piaţa de carte a lumii: tirajele depăşesc zeci de milioane, o noutate se anunţă din vreme, orizontul de aşteptare o transformă rapid într-un bestseller ca să ajungă apoi longseller”, scrie Elisabeta Lăsconi în suplimentul cultural al Ziarului Financiar. Mai departe, vin propunerile, printre care și romanul deja clasic al Ericăi Jong, Teama de zbor:

Erica Jong a debutat spectaculos, în 1973, cu romanul “Teama de zbor”, vândut în peste 20 de milioane de exemplare. Scris la persoana I, cu multe elemente autobiografice, romanul a făcut senzaţie, îndrăznind să dezvăluie tema dorinţei sexuale a femeii. Zborul peste ocean şi călătoria prin Europa devin experienţe erotice prin care eroina, Isadora Wing, se cercetează pe sine şi se autocunoaşte. Farmecul cărţii vine din amestecul de poveşti libertine, din analize psihologie şi descrieri amuzante, din multiple referinţe culturale şi literare, mai ales din sinceritatea confesiunii unei femei care se apropie de 30 de ani (prefix ce sperie, de la Balzac citire…) şi vrea să-şi înţeleagă identitatea şi sensul propriei vieţi.

În același supliment al ZF, Stelian Țurlea recomandă la rubrica noutăților literare una dintre cele mai citite autoare suedeze, Lisa Marklund, cu noua traducere de la Trei – Studio 69 -, o continuare a peripețiilor încăpățânatei jurnaliste de investigații Annika Bengtzon:

Romanul este continuarea bestsellerului “Explozii la Stockholm”, adică al doilea roman din seria al cărei personaj principal este jurnalista Annika Bengtzon. Acţiunea se petrece însă cu opt ani înaintea celei din primul volum, la începutul carierei reporteriţei. De data aceasta este descoperit cadavrul unei femei care fusese violată şi strangulată, care lucra ca stripteuză la clubul Studio 69. Autoarea demască lumea promiscuă a cluburilor de noapte. Un roman încununat cu două premii, pentru cel mai bun autor şi pentru cea mai bună carte a anului. A apărut în 1999.

  

  

  

Dar să nu uităm că există și ficțiuni masculine cu trecere la fel de mare la publicul feminin, și care ar putea la fel de bine înlocui un trifoi sau un coșar. Ce-ați zice de neconvenționalul Frederic Beigbeder, cel care se consideră un ”egoist romantic”, alergic la viața plicticoasă de familie, și pentru care iubirea este pur și simplu un ”un electroșoc care resuscită memoria”? Dana Țabrea i-a dedicat recent o recenzie pe revista online BoomLit. Pretextul a fost, cum altfel?, Un roman francez:

Atunci cînd intenționează să-și povestească propria copilărie, Beigbeder întîmpină o piedică aparent insurmontabilă: amnezia totală domnește asupra trecutului, nu-și mai amintește nimic din propria viață. Abia la finalul cărții aflăm și motivul acestei amnezii declarate: ”Am dezvoltat, ca pe un dar, o capacitate supraomenească de uitare: amnezia ca talent precoce și strategie de supraviețuire”. Uitarea ca balsam, ca mecanism de apărare în fața realității – un frate perfect, care chiar în momentul scrieirii cărții de față se pregătea să primească Ordinul Legiunea de Onoare, în raport cu care Beigbeder și-a definit în permanență identitatea pein opoziție, o mamă catolică, sufocantă, un tată excentric, doi părinți divorțați, adevăratele motive ale separării părinților îndelung ignorate, scindarea între mai multe case și mai mulți părinți, adolescentul timid și singur, ce se înroșea fără rost și se îndrăgostea fără speranță (…)

 

  

Kama Sutra pentru doamne… la înălțime

Revista ”Cultura” publică o cronică a unui roman ”scris cu o vervă uluitoare”, o ”mărturie la prima mână despre sfârșitul anilor ‘60 de pe continentul nord-american”. E vorba despre TEAMA DE ZBOR a Ericăi Jong, o carte feministă, dar și o ”inedită Kama Sutra fizică și spirituală”, apreciază Rodica Grigore în cronica din ”Cultura”:

     

      

Isadora Zelda White Stollerman Wing se teme de călătoriile cu avionul. Și totuși, călătorește ori de câte ori are ocazia, mai cu seamă dacă e vorba să-și promoveze, prin lecturi publice, volumul de poezie pe care l-a publicat, încercând să se afirme în lumea literară americană – și, chiar mai mult decât atât, să devină (…) o voce influentă în peisajul liric al continentului nord-american. Fapt care se dovedește extrem de dificil, mai cu seamă pentru că acest peisaj liric este dominat de bărbați. A se citi, firește, de poeți. Dar, în orice caz, nu de poete…

În plus, Isadora Zelda White Stollerman Wing traiește – sau, cel putin, ea așa crede – momentul de cotitură al vieții sale: se apropie vertiginos de treizeci de ani, a avut parte de un mariaj nefericit, care a aruncat-o în ghearele deznădejdii (și ale unei depresii care s-a dovedit extrem de greu de tratat – sau poate că doar medicii pe care i-a găsit ea au fost, în ciuda faimei lor, extrem de puțin pregătiți pentru a trata depresia unei asemenea paciente!…) urmat de un al doilea (actualul soț fiind tocmai psihiatru!) care, în ciuda standardului de viață pe care i-l oferă, nu o face fericită.

Ce-ar putea urma?

• Publicarea unui alt volum de versuri – poate chiar mai erotice decât cele din primul?
• Sau încercarea de a gasi un tratament psihiatric adecvat pentru astfel de probleme?
• Sau o călătorie menită a însenina gândurile și a schimba peisajul de fiecare zi?

 

Cum prima variantă e repede abandonată, urmarea va fi o combinație inedită a celorlalte două. Astfel începe romanul „Teama de zbor“ („Fear of Flying“), publicat de Erica Jong în 1973, în Statele Unite ale Americii. Pus la zid fără milă, odată cu autoarea lui, de către unii cititori – și critici – pentru  limbajul extrem de libertin, asemenea scenelor descrise, ca și pentru încercarea de a aborda chiar și subiecte considerate, până atunci, tabu (sexualitatea feminină, fanteziile erotice ale unei extrem de dezinhibate protagoniste), romanul acesta a fost, pe de altă parte, transformat rapid într-un adevărat obiect de cult de militanții (militantele…) pentru drepturile femeilor, nu puține voci considerând „Teama de zbor“ drept un veritabil manifest al celei de-a doua epoci de glorie a feminismului. (…)

Citește continuarea cronicii în revista Cultura.

Înainte de Carrie Bradshaw a existat Erica Jong…

 

 

 

 

 

 

 

NU FAPTUL CĂ MĂ ÎNDRĂGOSTEAM NEBUNEŞTE ERA CU TOTUL ŞI CU TOTUL NEOBIŞNUIT PENTRU MINE. TOT ANUL MĂ ÎNDRĂGOSTISEM DE TOATĂ LUMEA. Mă îndrăgostisem de un poet irlandez care creştea porci într o fermă din Iowa. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un romancier înalt de un metru optzeci şi trei, care semăna cu un cowboy şi scria doar alegorii despre efectele radiaţiilor. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un critic cu ochi albaştri care îmi ridicase în slăvi prima mea carte de poezii. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un pictor ursuz (ale cărui trei neveste se sinuciseseră). MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un foarte curtenitor profesor de filosofie renascentistă italiană care inhala dizolvant şi le-o trăgea boboacelor. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un translator ONU (de ebraică, greacă, arabă), care avea cinci copii, o mamă bolnavă, şi şapte romane nepublicate în apartamentul lui mare de pe Morningside Drive. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un biochimist palid şi protestant anglo saxon care mă invitase la prânz la Harvard Club şi care fusese căsătorit cu alte două scriitoare — ambele cu înclinaţii spre nimfomanie.

Însă toate astea nu duseseră la nimic. O, fuseseră nişte giugiuleli pe bancheta din spate a maşinii. Şi săruturi lungi şi ameţite de băutură în bucătării newyorkeze peste sticle cu martini cald. Şi fuseseră flirturi la prânzuri decontate. Şi ciupituri de fund printre mormanele de cărţi ale Bibliotecii Butler. Şi îmbrăţişări după citirea poemelor. Şi strângeri de mână la vernisaje. Şi convorbiri telefonice lungi şi pline de aluzii, şi scrisori pline de subînţelesuri. Fuseseră chiar unele propuneri sincere şi pe faţă (de obicei de la bărbaţi care nu mă atrăgeau deloc). Însă toate astea nu duseseră la nimic. În loc de astea, mă duceam acasă, şi scriam poeme închinate bărbatului pe care îl iubeam cu adevărat (oricine ar fi fost el). La urma urmelor, mi o trăsesem cu destui tipi ca să ştiu că o sulă nu era atât de diferită de alta. Aşadar, ce anume căutam? Şi de ce eram atât de neliniştită? Poate rezistasem consumării acestor flirturi pentru că ştiam că bărbatul pe care îl voiam cu adevărat va continua să mă ocolească, iar eu voi sfârşi prin a fi dezamăgită. Însă cine era bărbatul pe care îl voiam cu adevărat? Tot ce ştiam era că îl căutasem cu disperare de la vârsta de şaisprezece ani.

Când aveam şaisprezece ani şi îmi spuneam socialistă fabiană, când aveam şaisprezece ani şi refuzam să mă îndrăgostesc de băieţi care îl plăceau pe Ike, când aveam şaisprezece ani şi plângeam citind Rubaiya t, când aveam şaisprezece ani şi plângeam în timp ce citeam sonetele lui Edna St. Vincent Millay — obişnuiam să visez la un bărbat perfect ale cărui minte şi trup erau bune de futut în egală măsură. Avea un chip ca al lui Paul Newman şi o voce ca a lui Dylan Thomas. Avea un trup ca David ul lui Michelangelo (“cu acei muşchiuleţi unduitori din marmură”, cum obişnuiam să i spun celei mai bune prietene a mea, Pia Wittkin, a cărui statuie preferată masculină era Discobolul; studiam amândouă cu aviditate istoria artei). Avea o minte ca a lui George Bernard Shaw (sau, cel puţin, ceea ce mintea mea de şaisprezece ani îşi imagina ca fiind mintea lui George Bernard Shaw). Iubea Concertul no. 3 pentru pian de Rahmaninov şi cântecul lui Frank Sinatra “In the Wee Small Hours of the Morning” mai presus de orice altă muzică muritoare. Îmi împărtăşea pasiunea pentru tapiserii cu unicorni, Mai tare ca diavolul , Cloister s, Al doilea sex de Simone de Beauvoir, vrăjitorie, şi spuma de ciocolată. Îmi împărtăşea dispreţul pentru senatorul Joe McCarthy, Elvis Presley şi părinţii mei filistini. Nu l am întâlnit niciodată.

Fragment din romanul “Teama de zbor”, de Erica Jong, traducere de Monica Vlad, Editura Trei, Colecţia Eroscop.

“Oare s-ar mai căsători majoritatea femeilor dacă ar şti ce înseamnă?”

Toate fanteziile mele includeau căsătoria. De abia mă imaginam fugind de un bărbat, că mă şi vedeam cuplându-mă cu altul. Eram ca o ambarcaţiune care întotdeauna trebuia să aibă o escală. Pur şi simplu nu mă putea închipui fără un bărbat. Fără unul, mă simţeam pierdută, ca un câine fără stăpân; dezrădăcinată, fără chip, nedefinită.

Însă ce era atât de minunat în legătură cu căsătoria? Fusesem şi eram căsătorită până peste cap. Avea părţile sale bune, însă le avea şi pe cele proaste. Virtuţile căsătoriei erau în mare parte virtuţi negative. A fi căsătorită într o lume a bărbaţilor era o asemenea luptă, încât orice altceva trebuia să fie un lucru mai bun. Căsătoria era un lucru mai bun. Însă nu cu mult mai bun. Al naibii de inteligent, mă gândeam, felul în care bărbaţii făcuseră viaţa atât de intolerabilă pentru femeile necăsătorite, încât majoritatea am îmbrăţişa bucuroase chiar şi nişte căsătorii nefericite. Aproape orice trebuia să fie o îmbunătăţire a felului în care te zbăteai să ţi menţii postul într o slujbă prost plătită şi să respingi bărbaţi neatrăgători în timpul liber în vreme ce încercai cu disperare găseşti unii atrăgători. Deşi nu am nicio îndoială că starea de a fi celibatar implică singurătate şi pentru un bărbat, nu are povara suplimentară de a fi sută la sută periculoasă, şi nu implică automat sărăcie şi statutul incontestabil al unui paria social.

Oare s ar mai căsători majoritatea femeilor dacă ar şti ce înseamnă? Mă gândesc la femeile tinere care îşi urmează soţii oriunde soţii îşi urmează slujbele. Mă gândesc cum ele se pomenesc brusc la sute de kilometri depărtare de prieteni şi familie. Mă gândesc la ele locuind în locuri unde nu pot munci, unde nu cunosc limba. Mă gândesc cum fac copii din singurătate şi plictiseală, neştiind de ce anume. Mă gândesc la bărbaţii lor care sunt întotdeauna hărţuiţi şi epuizaţi pentru că sunt puşi pe făcutul copiilor. Mă gândesc că se văd mai puţin după căsătorie decât înainte. Mă gândesc cum cad în pat, prea epuizaţi ca să mai facă sex. Mă gândesc la ei mai îndepărtaţi unul de altul în primul an de căsătorie decât şi ar fi închipuit vreodată că ar putea fi doi oameni atunci când îşi făceau curte. Şi apoi mă gândesc cum încep fanteziile lor. El pune ochii pe postnimfete de paisprezece ani în bikini. Ea râvneşte la cel care vine să i repare televizorul. Copilul se îmbolnăveşte şi ea şi o trage cu pediatrul. El i o pune tinerei lui secretare masochiste care citeşte Cosmopolitan şi se crede o femeie emancipată. Nu: când s a stricat totul? Dar: a fost vreodată totul cum trebuie?

O imagine întunecată. Nu toate căsătoriile sunt aşa. Uite, spre exemplu, căsătoria la care am visat în adolescenţa mea idealistă (când credeam că Beatrice şi Sidney Webb, Virginia şi Leonard Woolf aveau căsătorii perfecte). Da’ ce ştiam eu? Voiam “mutualitate totală”, “parteneriat”, “egalitate”. Ştiam eu despre felul în care bărbaţii stau acolo, pe scaun, lipiţi de hârtiile lor în timp ce tu faci curat pe masă? Cum pretind că sunt total nepricepuţi când le ceri să amestece sucul de portocale cu gheaţă? Cum vin ei cu prietenii acasă şi se aşteaptă să i serveşti şi, cu toate astea, tot ei cred că au tot dreptul să se bosumfle şi să izbucnească în altă cameră dacă tu vii cu prietenele acasă? Ce adolescentă idealistă şi ar putea imagina toate astea în timp ce stă şi citeşte Shaw şi Virginia Woolf şi îi vede pe Beatrice şi Sidney Webb?

Cunosc unele căsătorii reuşite. În majoritatea lor, de a doua oară. Căsătorii în care ambii parteneri au depăşit faza cu rahatul ăla gen eu Tarzan, tu Jane şi încearcă pur şi simplu să şi ducă zilele ajutându se unul pe altul, fiind buni unul cu altul, făcând treburile casnice când acestea apar şi fără să se îngrijoreze prea mult în legătură cu cine face asta sau cealaltă. Unii bărbaţi ajung la această stare încântător de relaxată pe la vârsta de patruzeci de ani sau după câteva divorţuri. Poate căsătoriile sunt mai bune la vârsta a doua. Când toată prostia dispare şi îţi dai seama că trebuie să te iubeşti unul pe altul pentru că oricum o să mori.

fragment din romanul “Teama de zbor”, de Erica Jong, Editura Trei, Colectia”Eroscop”

“Îmi place ideea de cosmopolitism literar”

Revista Time Out a vorbit cu Magdalena Mărculescu, director editorial al grupului Trei, despre soarta cărţii confruntată cu noile tehnologii electronice, despre nișele romanului erotic și ale policierului nordic, dar și despre autorii ei preferați. Iată câteva fragmente din discuție:

Ai pornit de la Pandora M (apropo, de unde numele ăsta?), din Târgovişte, şi ai ajuns în buricul târgului, pe care l-ai şi cucerit. Ce-ţi mai propui de-acum de-acum înainte?

Iniţial, Pandora a fost o firmă de distribuţie de presă iniţiată de tatăl meu în Târgovişte. Toată lumea consideră că presa este o adevărată cutie a Pandorei din care curg permanent răutăţile. De aici numele. Între timp a devenit o editură, iniţiala M plecând de la Mărculescu. Ulterior, Pandora M a fost preluată şi face astăzi parte din grupul editorial Trei. Ce îmi propun de acum încolo? Să descopăr şi să lansez autori noi, care nu au mai fost publicaţi până acum.

Spionii voştri vin din frig (John le Carré dixit). De ce nu din Franţa, Italia ori Anglia?

Te referi la cărţile poliţiste, ai perfectă dreptate. Numai că noi am descoperit în ţările scandinave “spioni” de valoare certă, autori ca Stieg Larsson, Camilla Lackberg, Anne Holt, Liza Marklund. I-am publicat deja în colecţia Fiction Connection, s-a dovedit a fi o întreprindere cu mare priză la public. Trilogia Millennium a devenit un fenomen, are nenumăraţi fani, se vinde foarte bine şi la noi, dar şi în străinătate (s-au vândut peste 44 de milioane de exemplare, a devenit unul dintre marile bestselleruri ale tuturor timpurilor. Iar cartea este în plină vogă!). Asta nu m-a împiedicat să public autori din Anglia, Franţa, Germania etc. şi chiar din Japonia, Cuba, Argentina. Îmi place mult ideea de cosmopolitism literar.

“Despre erotism, spunea Georges Bataille, e posibil să spunem că reprezintă o aprobare a vieţii, până şi în moarte”. Sade, anunţa şi mai limpede: “Nu există metodă mai bună de a se familiariza cu moartea, decât punând-o în alianţă cu ideea libertină”. Voi, când publicaţi literatură erotică, chiar vă gândiţi la lucruri serioase?

Să fim serioşi, ar fi comic să publici erotism şi să te gândeşti doar la lucruri tragice. Asta în primul rând. În al doilea rând, marea provocare pentru cei care teoretizează erotismul ţine de recunoaşterea dimensiunii ambivalente a acestuia: erotismul este extaz, dar trimite şi la latura întunecată a omului. Dar, ca să revin la literatură, atunci când am iniţiat Eroscop în editura noastră, ne-am gândit pur şi simplu la faptul că nu există o colecţie elegantă de literatură libertină în România. Or, în marile literaturi există.

Ne-am gândit că limbajul erotic în limba română continua să trăiască sub semnul cenzurii, sau al ruşinii, sau al crispării. Pentru cultura unui popor şi limba lui este vital să poţi şi să-ţi permiţi să fi “deşănţat” în mod elegant. Pentru psihologia lui, este esenţial să nu fi ipocrit. Consider că limbajul pulsiunilor erotice nu trebuie să aparţină doar mediilor vulgare sau să rămână blocat “la colţul străzii”. Ci trebuie să acceadă la virtuţi literare. Nicio legătură între pornografic şi literatura erotică!

Care sunt autorii de suflet ai editoarei Magda Mărculescu? Ai reuşit să-i publici sau doar îi iubeşti în tăcere?

Sufletul e mare, autorii sunt mulţi. Iată câţiva, de-a lungul timpului: Dostoievski, Marin Preda, Platon, Heidegger, Neagu Djuvara, Jacques le Goff… M-am îndrăgostit de ei pentru că i-am găsit deja publicaţi, pe unii i-am citit înainte de a fi editor. Din portofoliul meu editorial, câteva romane: Stieg Larsson (Trilogia Millennium), Camilla Lackberg (“Prinţesa gheţurilor”), Emmanuel Carrere (“Un roman rus”), Youssef Ziedan (“Azazel, îngerul răului”), Ariel Magnus (“Un chinez pe bicicletă”) etc. Mult timp am avut autori pe care i-am “iubit în tăcere” şi nu i-am putut publica. Sunt pe punctul de a depăşi această traumă. Pentru asta trebuie să ai “în spate” o editură puternică.

Citește întregul interviu realizat de Daniel Nicolescu în ediția online a revistei ”Time Out”

Top 7 cărți nou-nouțe la Bookfest

Despre unele din cărțile proaspete de mai jos am apucat să fac vorbire pe blog, despre altele nici n-am avut cum să postez vreun cuvințel, căci abia au sosit din tipar. Iată câteva noutăți pe care le veți găsi la standul de la târg al grupului editorial Trei.

 

7. Socrii toxici. Brrrrr… Mai e nevoie de lămuriri suplimentare? Poate doar pentru fericiții căsătoriți care n-au dat peste socrii șantajiști, care îți fac program sau îți manipulează partenerul(a), explicându-i cât de neadecvat(ă) ești. Autoarea, terapeuta Susan Forward, vă este cunoscută cu o altă carte de la Trei, Șantajul sentimental.

 

6. Explozii în Stockholm. Dacă ați prins gustul policierului nordic și al femeilor-detectiv (Stieg Larsson, Camila Läckberg), aveți o nouă ocazie să o luați pe urmele unor căutări detectivisto-jurnalistice,  întreprinse de această dată de reporterița Annika Bengtzon. Autoarea noului roman, Lisa Marklund, este proprietara uneia dintre cele mai importante edituri suedeze, dar își găsește inspirația sub soarele mediteranean, locuind de ceva vreme în Spania. Așa să tot scrii…

 

5. Clientul care m-a schimbat. Încă o porție de ciudățenii (bărbatul abuzat de extratereștrii, femeia care făcea ca o pisicuță, adolscenta îndopată abuziv cu medicamente de urâciosul director al unei clinici psihiatrice), culese din ședințele de terapie de către psihologii americani J.A. Kottler și Jon Carlson, autorii celebrului bestseller Mumia de la masa din sufragerie.

 

4. Jurnalul unei femei adultere. Colecția Eroscop (Belle de Jour, Sade, Bruckner) este deja o vedetă în sine. Ce are special noua carte din această colecție? Ajunge să vă spun că straniul triunghi amoros format dintr-un psiholog, pacienta sa (o violoncelistă) și un fotograf (toți absolvenți ai aceleiași școli evreiești) este urzit de mintea unui profesor universitar, specialist în studii iudaice – Curt Leviant predă la Rutgers University din New Jersey.

 

3. Fiul Hamasului. Autorul autobiografiei incluse în noua colecție de la Pandora M Reality Shock a crescut în Cisiordania, visând să devină un luptător Hamas. Totuși Mosab Hassan Yousef, fiul unuia dintre fondatorii mișcării Hamas, deschide la un moment dat ochii, se creștinează și devine agent dublu, lucrând pentru serviciul de spionaj al Israelului.

 

2. Ora de intimitate. Cu un dar al povestirii care mi-a amintit de Irvin Yalom, psihologul clinician Susan Baur pleacă de la discutabilele legături erotice inițiate de Anton Mesmer, Carl Gustav Jung sau Otto Rank cu pacientele lor și ajunge în prezent, când orice semn de intimitate devine un imens scandal de presă și de deontologie. Or, meritul autoarei este găsirea unei căi de mijloc între abuzurile ca-n thrillerele hollywoodiene și reglementările excesive, apărând ideea că terapia nu poate funcționa fără grijă și implicare afectivă.

 

1. Acolo unde tigrii sunt la ei acasă. Dacă aveți gustul ușor escapist al romanului de aventuri, împănat desigur cu citate și ironii postmoderne, dacă v-au plăcut Harta sferică a lui Arturo Perez-Reverte sau Insula din ziua de ieri a lui Umberto Eco, atunci o să citiți pe nerăsuflate povestea autorului de origine alegeriană Jean-Marie Blas de Robles. Papagalul Heidegger, iezuitul scrântit din povestea alternativă și aventurile gen Indiana Jones din jungla amazoniană o sa vă prindă, bag mâna-n foc!

”Cartea viitorului”

Dupa bestsellerul Mere (Pandora M, 2009), Richard Milward revine cu un nou roman, Tablou pentru o poveste de dragoste,  supranumit de The Times “cartea viitorului”.

Conceput sub forma unui bloc compact si scris parca dintr-un foc continuu, Tablou pentru o poveste de dragoste urmareste drumul spre celebritate al lui Bobby Artistul, oferind in acelasi timp un portret viu si carismatic al unei lumi imbibate de droguri, plina de fantezie si profund disfunctionala.

“Un romancier cu o mare forta emotionala si o maiestrie de neegalat.” Irvine Welsh, The Guardian

Eroii lui Milward, desi pe buza prapastiei, izbutesc, in marea lor majoritate, sa se salveze ca prin miracol de la colaps. Si Bobby Artistul – un fel de Klimt ingenuu –, si Johnnie gasesc taria sa se sustraga drogurilor si mortii, incepand o noua viata, iar partenerele lor, Georgie si Ellen, doldora de iubire, le stimuleaza apetitul pentru existenta si normalitate.

Iata ce-si aminteste autorul despre incercarea sa adolescentina de a debuta pe scena literara:

“Dupa ce am citit Trainspotting a lui Irvine Welsh, am scris si eu, ca replica, o prima carte Insane Doubts, desi habar n-aveam de sex sau droguri, abia daca apucasem sa beau un pic. Am trimis manuscrisul unei edituri, care mi-a raspuns: «Cum dracu’ vrei sa ne convingi ca ai doar …12 ani?». Asa ca mi-am dat foc certificatului de nastere.”

Nascut in 1984, Richard Milward este autorul senzationalului debut Mere (Pandora M, 2009), carte pe care a publicat-o la numai 23 de ani si care devenit un bestseller international, salutat cu mult entuziasm de critica.