Cele mai teribile spaime ale Camillei Läckberg

 

  

  

Da, Stephen King este vinovatul! Din cauza sa, scriitoarea noastră nordică nu poate adormi decât, bănuiesc, la lumina veoizei sau… a aurorei boreale

Vă propun mai departe un citat în ton cu tema, care confirmă, zic eu, că prințesa policierului suedez n-a mințit deloc. Pasajul este din penultimul roman tradus la Trei, Cioplitorul în piatră (cel mai recent, Piază rea, a fost distribuit la finele lui septembrie cu ”Gazeta Sporturilor” în cunoscuta ”Serie neagră”):

***

Buna sa dispoziţie se menţinu chiar şi atunci când, la ora opt seara, Patrik încă nu venise acasă. Erica nu avusese energia de a merge să aprindă toate lămpile, astfel încât, odată cu transformarea amurgului în noapte, casa devenise din ce în ce mai întunecată. Singura lumină provenea, în momentul acela, de la ecranul televizorului. În vreme ce o hrănea din nou pe Maia, ea se uita leneşă la unul din multele reality show‑uri ce rulau seara. Spre ruşinea ei, trebuia să recunoască faptul că era dependentă de mult prea multe emisiuni de acel gen, iar Patrik ajunsese să bombăne fiindcă era asaltat de intrigi meschine şi oameni lacomi să capete atenţie media. Timpul lui de vizionare a programelor sportive fusese redus în mod considerabil, însă atâta vreme cât nu trebuia să stea el s‑o dădăcească pe Maia întreaga seară, consimţise a‑i ceda Ericăi şefia asupra telecomenzii. Femeia dădu volumul mai tare, uimită cum o groază de fete drăguţe erau dispuse să ţopăie şi să se ferchezuiască doar de dragul unui tânăr vanitos şi ridicol, care încerca să le convingă de faptul că era numai bun de însurat. Tuturor telespectatorilor le era limpede că băiatul considera participarea la emisiune drept un mod de a‑şi spori şansele la agăţat prin cluburile ultramoderne din Stockholm. De fapt, Erica îi dădea dreptate lui Patrik — emisiunea nu avea pic de inteligenţă — însă odată ce pornise a o urmări, ea nu se putu abţine.

Un sunet dinspre uşa de la intrare o făcu să dea volumul încet. Vechea sa teamă de întuneric puse stăpânire pe ea timp de o secundă, dar apoi femeia îşi veni în fire şi realiză că probabil era Patrik, care se întorcea în sfârşit acasă.

— Ce mai întuneric aici, zise acesta, aprinzând câteva lămpi, înainte de a merge la Erica şi la Maia.

Se aplecă şi‑i dădu Ericăi o sărutare pe obraz, îi mângâie cu blândeţe căpşorul Maiei, după care se aruncă pe canapea.

— Îmi pare foarte rău că am ajuns atât de târziu.

În ciuda sentimentelor sale copilăreşti de puţin mai devreme, sentimentul de iritare al  Ericăi o părăsi de‑îndată.

— Nu contează. Ne‑am descurcat bine, noi două.

Seria neagră revine la GSP: ”Piază rea” de Camilla Lackberg

Seria Neagră revine cu noi 7 thrillere nordice care vor fi distribuite săptămânal, începând de azi, împreună cu Gazeta Sporturilor.

”Şi-acum, a venit momentul să întoarcem oglinda spre noi. Un Breivik poate apărea oricînd pe străzile noastre!”, declara de curând Anne Holt, fost ministru al justiţiei în Norvegia şi autoare de best-seller-uri poliţiste. Înainte de atentate, scriitorii nordici de crime-fiction trebuiau să inventeze răul, aproape inexistent în rapoartele poliţiei. Îl intuiau, îl simţeau prezent, dar nu-i cunoşteau faţa. Acum are un chip, un nume, o uniformă. “Fără nici o îndoială, Breivik reprezintă încarnarea răului”, nota “Wall Street Journal”.

Dar pe lîngă el, trebuie menţionate nenumăratele spectre ale crimei din romanele scandinave. O hartă a zonelor întunecate din natura umană care ar fi utilă oricărui poliţist. Nu întîmplător, “moştenitoarea” lui Larsson, Camilla Lackberg, a adus laolaltă un detectiv, Patrick Hedstrom, şi o scriitoare, Erica Falck, care rezolvă crimele din orăşelul Fjlalbacka, notează ”Gazeta sporturilor”.

“Piază rea” este al patrulea roman al seriei traduse în 25 de limbi şi vîndute în 35 de ţări. Un şir de crime, unele mascate sub forma unor accidente auto, se petrec în jurul unui reality-show filmat în mica staţiune. Policierul ”Piază rea” deschide partea a doua a Seriei Negre, ce debutează miercuri, 28 septembrie, cu ”Gazeta sporturilor”.

    

Mai departe, iată ce vă așteaptă în această toamnă de suspans:

• 28 septembrie: Piaza rea – Camilla Lackberg
• 5 octombrie: Toamna – Mons Kallentoft
• 12 octombrie: Razbunarea lui Finnigan – Rosslund& Hellstrom
• 19 octombrie: Zile intunecate – Irsa Sigurdardottir
• 26 octombrie: Ura – Anne Holt
• 2 noiembrie: Prime Time – Liza Marklund
• 9 noiembrie: Intoarcerea - Hakan Nesser

   

”S‑a înecat, dar nu în mare”

— Ce faceţi aici? întrebă Charlotte într‑o voce încă răguşită după câteva zile petrecute alternând între ţipete şi tăcere.

Îl privi pe Niclas, care dădu din umeri pentru a indica faptul că nici el nu ştia.

— Am vrut să te aşteptăm înainte să…

Căutând un mod optim de a expune ce avea de zis, Patrik îşi găsea cu greu cuvintele. Din fericire, Ernst tăcu din gură şi‑l lăsă pe el să trateze cu situaţia respectivă.

— Am primit noi informaţii cu privire la decesul Sarei.

— Aţi mai aflat ceva legat de accident? Ce anume? spuse nerăbdătoare Lilian.

— Se pare că nu a fost un accident.

— Ce vreţi să spuneţi? De ce n‑ar părea accident? zise Niclas, cu o frustrare evidentă.

— N‑a fost deloc accident. Sara a fost ucisă.

— Ucisă? Cum adică? Doar s‑a înecat, nu‑i aşa?

Charlotte păru confuză şi Erica o apucă de mână. Maia încă dormea în braţele Ericăi, fără a fi conştientă de ce se petrecea în jurul ei.

— S‑a înecat, dar nu în mare. Medicul legist nu i‑a găsit apă sărată în plămâni, după cum s‑ar fi aşteptat. Era apă de baie, pare‑se că dintr‑o cadă.

  

  

  

Tăcerea din jurul mesei părea explozivă. Patrik o privi cu îngrijorare pe Charlotte, iar Erica, vădit alarmată, îşi fixă ochii mari asupra chipului soţului său.

Patrik realiză că familia era în stare de şoc şi începu să pună cu precauţie întrebări, pentru a‑i aduce înapoi la  realitate. Consideră că reprezenta abordarea cea mai bună în momentul respectiv. Sau, cel puţin, aşa spera. În orice caz, aceea era meseria lui, şi atât de dragul Sarei, cât şi al familei sale, trebuia să meargă mai departe cu interviul.

(…)

— Vă vine în minte cineva care credeţi că ar fi vrut să‑i facă rău Sarei?

Charlotte îi aruncă o privire neîncrezătoare şi spuse într‑un glas răguşit:

— Cine să vrea să‑i facă rău Sarei? Avea doar şapte ani.

Vocea i se frânse, însă făcu un efort vădit de a se controla.

— Aşadar, nimănui nu îi trece prin minte vreun motiv? Nimeni care să vă vrea răul, nimic de genul acesta?

Ultima întrebare o determină pe Lilian să ia cuvântul. Petele roşii de mânie pe care le avea pe faţă la venirea lor răbufniră din nou.

— Cineva care să ne vrea răul? Ba bine că nu. Există o singură persoană care se potriveşte acestei descrieri, vecinul nostru, Kaj. Ne urăşte familia şi a făcut tot posibilul să ne facă viaţa un calvar timp de ani întregi!

— Nu fi absurdă, mamă, spuse Charlotte. Tu şi Kaj vă certaţi între voi de ani întregi, şi de ce‑ar vrea să‑i facă rău Sarei?

— Omul ăla e în stare de orice. E un psihopat, ţin să vă spun. Şi aruncaţi o privire mai atentă la fiul lui, Morgan. Nu e întreg la cap, iar oamenii de genul ăla sunt capabili de orice. Uitaţi‑vă doar la toţi nebunii cărora li s‑a dat drumul pe străzi, uitaţi‑vă ce‑au făcut. Dacă cineva ar avea cât de cât minte, băiatul ăla s‑ar afla după gratii!

Niclas îi atinse braţul, spre a o calma, însă nu avu nici un efect. Albin scânci, la auzul tonului lor.

— Kaj mă urăşte, din simplul motiv că a găsit într‑un final pe cineva care îndrăzneşte să‑l contrazică. Se crede mare şmecher doar pentru că a fost managerul unei companii şi a avut bani grămadă. De‑aia el şi nevastă‑sa se pot muta aici şi toţi oamenii din oraş îi tratează ca pe nişte capete încoronate. E complet nesăbuit, aşa că nu aş exclude nimic.

— Potoleşte‑te, mamă!

Vocea lui Charlotte căpătă o severitate nouă, iar femeia îşi privi sfidător mama.

— Nu te da în stambă.

Izbucnirea fiicei sale o făcu pe Lilian să se oprească din vorbit. Îşi încleştă, mânioasă, fălcile, însă nu îndrăzni să o contrazică.

— Aşadar — ezită Patrik, puţin şocat de remarcile vehemente ale lui Lilian — în afară de vecinul dumneavoastră, nu vă vine în minte nimeni care să aibă ceva împotriva familiei?

Dădură cu toţii din cap. Patrik îşi închise carneţelul.

Fragment din romanul

Cioplitorul în piatră

al treilea volum din seria Camillei Läckberg

”Uneori, soţul ei era un prost de nedescris. Dacă nu pricepea, ce putea ea să-i explice?”

După Prinţesa gheţurilor şi Predicatorul, regina romanului poliţist suedez revine cu o nouă poveste de îţi îngheaţă sângele în vine. Cioplitorul în piatră, al treilea thriller psihologic al Camillei Läckberg, aduce din nou în prim-plan cuplul Patrik Hedström, ambiţiosul poliţist din Fjällbacka, şi Erica Falck, care a tocmai a născut şi trebuie să facă faţă greutăților din noua viața de mămică…

La întoarcerea acasă a lui Patrik, Erica stătea singură pe întuneric, cufundată în gânduri.

Kristina o scosese pe Maia la plimbare şi Charlotte se dusese de mult acasă. Spusele lui Charlotte nu‑i dădeau pace.

Când îl auzi pe Patrik deschizând uşa de la intrare, Erica se ridică în picioare şi merse pentru a‑l întâmpina.

— De ce stai aici, pe întuneric?

Puse câteva pungi de cumpărături pe blatul de lucru din bucătărie şi începu să aprindă lămpile. Licărirea o orbi pentru un moment, până se obişnui cu ea. Apoi se aşeză greoi la masă şi îşi privi soţul, în vreme ce acesta despacheta cumpărăturile.

— Ce plăcut e acasă, zise el voios, uitându‑se în jur. Chiar e bine că mama poate veni să ne ajute din când în când, continuă el, fără a şti că Erica nu îl privea cu ochi buni.

— A, da, o reală plăcere, zise ea, caustic. Trebuie că e grozav să te întorci măcar o dată într‑un cămin curat şi pus în ordine.

— Cum să nu! spuse Patrik, fără a realiza că‑şi săpa singur groapa cu fiecare clipită.

— Atunci poate c‑ar trebui să te gândeşti să mai stai pe‑acasă în viitor, pentru ca lucrurile să fie mai organizate pe‑aici! urlă Erica.

Creşterea bruscă a volumului îl făcu pe Patrik să tresară. Se întoarse, cu o expresie uluită pe faţă.

— Acum ce‑am mai zis?

Erica săltă în picioare, de pe scaun, ieşind ca o vijelie. Uneori, soţul ei era un prost de nedescris. Dacă nu pricepea, ce putea ea să‑i explice?

Se aşeză din nou, în lumina vagă a sufrageriei, şi privi pe fereastră. Vremea de afară oglindea întocmai ceea ce simţea lăuntric. Cenuşie, zbuciumată, aspră şi glacială. Perioade înşelător de calme, cu puternice furtuni ocazionale. Lacrimi începură să‑i curgă pe obraji. Patrik intră şi se aşeză lângă ea, pe canapea.

— Îmi pare rău că sunt aşa tont. Probabil că nu‑i uşor s‑o ai pe mama prin casă, nu?

     

     

Îşi simţi buza inferioară tremurând. Se săturase de plâns. Avea senzaţia că nu făcuse nimic altceva în ultimele luni. De‑ar fi fost măcar pregătită pentru cum aveau să stea lucrurile! Contrastul era într‑atât de mare faţă de bucuria pe care crezuse dintotdeauna că o va simţi la naştere. În clipele ei cele mai întunecate, aproape că îl ura pe Patrik fiindcă nu se simţea la fel ca ea. Latura ei raţională era uşurată, fiindcă cineva trebuia să menţină familia pe picioare. Însă îşi dorea ca Patrik să se poată pune în situaţia ei pentru o secundă şi să înţeleagă ceea ce simţea.

De parcă i‑ar fi citit gândurile, acesta spuse:

— Aş vrea să pot face schimb de locuri cu tine, sincer. Dar nu pot, aşa că va trebui să nu mai fii așa de înverșunată şi să‑mi spui ce se petrece cu tine. Poate că ar trebui să stai de vorbă şi cu altcineva, cu un specialist. Probabil că ne‑ar putea ajuta cei de la centrul pentru îngrijirea copilului.

Erica dădu din cap. Depresia avea cu siguranţă să treacă de una singură. Trebuia. În plus, existau femei cu stări mult mai rele decât ale ei.

— Charlotte a trecut azi pe‑aici, spuse ea.

— Cum se simte? rosti încet Patrik.

— Mai bine… ce‑o fi însemnând asta…

Făcu o pauză.

— Voi ajungeţi undeva cu ancheta?

Citește și:   

Cum scrii un roman polițist: în bucătărie, cu căștile pe urechi

Camilla Lackberg, specialista pistelor false și deplasării indiciilor

Patrik se lăsă pe spate, pe canapea, şi privi spre tavan. Oftă adânc şi spuse:

— Nu, din păcate. Abia dacă ştim de unde să începem. În plus, mama cea ţicnită a lui Charlotte pare interesată mai mult de‑a găsi muniţie pentru conflictul cu vecinul ei, decât de‑a ne ajuta pe noi cu ancheta. Nu ne‑a uşurat deloc munca.

— Despre ce e vorba? întrebă cu interes Erica.

Patrik îi făcu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din ziua respectivă.

— Chiar crezi că vreo persoană din familia Sarei putea să fi fost implicată într‑un fel în moartea acesteia? întrebă Erica.

— Nu, îmi vine greu să cred asta, spuse Patrik. Cu toţii au alibiuri credibile cu privire la unde se aflau în dimineaţa aceea.

— Zău? rosti Erica, pe un ton straniu.

Patrik era pe punctul de a întreba ce anume vroia să spună, când auziră uşa deschizându‑se, iar Kristina intră, cu Maia în braţe.

— Nu ştiu ce i‑ai făcut copilului ăstuia, zise ea iritată. A urlat în căruţ tot drumul la întoarcere şi a refuzat să se potolească. Asta se întâmplă dacă o tot iei în braţe, doar pentru că se agită un pic. O răsfeţi. Tu şi sora ta n‑aţi plâns niciodată aşa mult…

Patrik îi întrerupse tirada, mergând spre ea şi luând‑o pe Maia. Erica îşi dădu seama după ţipetele Maiei că fetiţei îi era foame şi, oftând, se aşeză în fotoliu, îşi desfăcu sutienul pentru alăptat şi culese de‑acolo o căptuşeală fără formă, îmbibată cu lapte. Sosise din nou timpul…

  

Fragment din romanul Cioplitorul în piatră de Camilla Läckberg

  

Macaroane-n păr

Păi, dacă tot e 8 martie, ce-ați spune de o poveste cu o eroină-detectiv… Erica Falk, soție de polițai, scriitoare și mamă în devenire, ajunsese cu chiu cu vai pe la jumătatea sarcinii. Și ca și cum asta n-ar fi fost de-ajuns, trebuia să mai suporte și o vizită prelungită a familiei verișorului ei…

*** 

Bomba pică la prânz. Cu picioarele chinuind‑o şi cu o durere de şale, stătuse timp de o oră în faţa aragazului, pregătind un prânz care să astâmpere atât foamea de lup a lui Conny, cât şi mofturile copiilor, iar din punctul ei de vedere, se descurcase relativ bine. Cârnaţi Falun au gratin cu macaroane erau o alegere care spera că avea să‑i mulţumească pe toţi. Curând însă avea să afle că se înşelase amarnic.

— Câh, urăsc cârnaţii Falun! Scârbos!

Lisa împinse ostentativ farfuria la o parte şi îşi încrucişă braţele, cu o mină ursuză.

— Mare păcat, pentru că asta vom mânca.

Vocea Ericăi era hotărâtă.

— Dar mi‑e foa‑a‑a‑ame! Vreau altceva.

— Nu avem altceva. Dacă nu‑ţi plac cârnaţii Falun, poţi mânca macaroanele cu ketchup.

  

 

  

Erica făcea eforturi de a‑şi păsta tonul vocii calm, cu toate că, înăuntrul său, fierbea.

— Macaroanele sunt scârboase. Vreau altceva. Ma‑ma‑a‑a‑a!

— I‑ai putea da altceva?

Britta atinse obrazul micuţei sale răzgâiate şi fu răsplătită cu un zâmbet. Sigură pe victoria sa, Lisa căpătă în obraji flacăra triumfului, în timp ce‑i aruncă Ericăi o privire sfidătoare. Dar se întrecuse măsura. În clipa aceea, era război.

— Nu mai e nimic altceva. Ori mănânci ce‑ai în faţă, ori faci foamea.

— Dar, dragă Erica, nu cred că eşti rezonabilă, spuse Britta. Conny, explică‑i tu cum facem lucrurile acasă, care este politica noastră cu privire la creşterea copiilor.

Dar nu se mai obosi să aştepte un răspuns.

— Noi nu ne obligăm copiii să facă nimic. Asta le‑ar opri dezvoltarea. Dacă Lisa mea vrea ceva diferit, noi credem că e dreptul ei să‑l capete. Vreau să zic, este o persoană care are dreptul de a se exprima în aceeaşi măsură ca şi noi, ceilalţi. Tu ce-ai spune dacă cineva te‑ar forţa să mănânci ceva ce nu‑ţi place? Nu cred că ai accepta.

Britta îi ţinu predica pe tonul cel mai profesional de care era în stare, iar Erica ştiu dintr-odată că aceea fusese ultima picătură. Cu sânge rece, ea luă farfuria fetiţei, o ridică deasupra capului Brittei, apoi o răsturnă. Când macaroanele îi alunecară în păr şi pe bluză, Britta, profund şocată, se opri în mijlocul unei propoziţii.

Zece minute mai târziu, erau duşi. Şi mai mult ca sigur că nu aveau să se mai întoarcă vreodată. Era foarte probabil ca din momentul respectiv ea să fie trecută pe lista neagră de către acea parte a familiei, însă indiferent cât de mult ar fi încercat, Erica nu putea spune că avea vreun regret. Nici ruşine nu îi era, deşi comportamentul ei putea fi numit, în cel mai bun caz, copilăresc. Fusese grozav să găsească o supapă pentru toată agresiunea acumulată de‑a lungul vizitei de două zile şi nu avea nicio intenţie de a‑şi cere scuze.

Plănui să-şi petreacă restul zilei pe divanul de pe verandă, cu o carte bună şi cu prima ei ceaşcă de ceai din vara aceea. Dintr-odată, viaţa părea mult mai senină.

  

Fragment din romanul

Predicatorul

de Camilla Lackberg

  

O descoperire matinală în Hăul Iadului

”Fiori de plăcere, dar şi de spaimă”, rezumă The Sun atmosfera din romanul Predicatorul, scris de concurenta suedeză a lui Stieg Larsson, Camilla Läckberg.

    

”Predicatorul”, din care am selectat mai jos chiar rândurile de început, este cel de-al doilea titlu dintr-o celebră serie de șapte romane (Seria Fjällbacka). Dacă vreți să aflați ce s-a întâmplat în primul volum, Prințesa ghețurilor, îl puteți cumpăra cu numărul de miercuri (2 februarie) al Gazetei Sporturilor (ziarul + cartea = 13,99 lei).

  

  

  

Ziua începu promiţător. Se trezi devreme, înaintea restului familiei, îşi trase pe el hainele cât mai silenţios cu putinţă şi reuşi să se strecoare afară neobservat. Luă cu el coiful de cavaler şi sabia de lemn, pe care o agită vesel, în vreme ce străbătu alergând suta de metri dintre casă şi Prăpastia Craiului. Se opri o clipă şi privi copleşit în cavitatea abruptă dintre pereţii stâncoşi. Laturile rocii se aflau la unu‑doi metri distanţă una faţă de cealaltă, iar structura se înălţa mai mult de zece metri spre cerul pe care soarele văratic tocmai îşi începuse ascensiunea. Trei blocuri imense de piatră erau înţepenite pentru vecie în mijlocul despicăturii, iar priveliştea era impunătoare. Aşezarea avea o atracţie magică pentru un copil de şase ani. Iar faptul că era un teritoriu interzis o făcea cu atât mai ispititoare.

Locul fusese numit aşa odată cu vizita în Fjällbacka a Regelui Oscar al II‑lea, la sfârşitul secolului al XIX‑lea, însă el habar n-avea de această poveste şi nici nu‑i păsa, în vreme ce se furişa încet spre adâncitura întunecată, cu sabia pregătită de atac. Tatăl său îi spusese că scenele de la Hăul Iadului din filmul Ronja Rövardotter fuseseră filmate în Prăpastia Craiului. Când văzuse, simţise un mic vârtej în stomac la scena în care Mattis, căpetenia tâlharilor, trecea călare prin acele locuri.

Uneori se juca acolo de‑a hoţii la drumul mare, însă în ziua aceea era cavaler. Un Cavaler al Mesei Rotunde, ca în cartea mare şi viu colorată pe care i‑o dăruise bunica de ziua lui.

    

Citiți și:

GSP şi Trei lansează SERIA NEAGRĂ. Primul volum: “Prinţesa gheţurilor”

Cum scrii un roman polițist: în bucătărie, cu căștile pe urechi

Camilla Lackberg, specialista pistelor false și deplasării indiciilor

    

Se săltă deasupra bolovanilor ce acopereau pământul şi, plin de neînfricare, se pregăti să‑l atace cu paloşul său pe grozavul balaur care scuipa flăcări. Razele soarelui nu ajungeau până în deschizătură, făcând‑o să pară întunecată şi rece. Numai bună pentru balauri. În curând, avea să‑i facă sângele să ţâşnească din grumaz, iar după chinuri îndelungi, dihania urma să‑i cadă răpusă la picioare.

Cu coada ochiului, văzu ceva care‑i atrase atenţia. Era o bucată de pânză roşie aflată în spatele unui pietroi, iar curiozitatea puse stăpânire pe el. Balaurul putea să aştepte; poate că acolo se ascundea o comoară. Îşi luă avânt şi sări pe bolovan, privind în cealaltă parte. Preţ de un moment, aproape căzu îndărăt, însă până la urmă, clătinându-se şi agitându-şi braţele, îşi regăsi echilibrul. Ulterior nu avea să admită că se temuse, însă niciodată, în toţi cei şase ani ai vieţii sale, nu fusese mai îngrozit ca în clipa aceea. O femeie stătea întinsă, aşteptându‑l. Zăcea pe spate, privind ţintă în sus, cu ochii larg deschişi. Primul său imbold fu să o ia la goană înainte ca ea să îl prindă jucându‑se acolo unde nu avea voie. Poate că îl va obliga să‑i spună unde locuia, iar apoi îl va târî după sine acasă la mama şi tata. Aceştia vor fi foarte mânioşi şi cu siguranţă îl vor întreba: “De câte ori ţi‑am spus că nu ai voie să mergi la Prăpastia Craiului fără un adult?”

Însă lucrul ciudat era că femeia nu mişca. Şi nici nu avea vreo haină pe ea, iar preţ de o clipă, băiatul se simţi stânjenit fiindcă stătea acolo, privind o doamnă goală. Ceea ce văzuse el nu era o bucată de pânză de culoare roşie, ci o geantă aflată chiar lângă ea, iar hainele nu i le putea zări nicăieri. Ciudat lucru, să zacă acolo, goală. Mai ales că era aşa de frig.

Apoi ceva imposibil îi trecu prin minte. Dacă doamna era moartă?

Fragment din volumul

Predicatorul

de Camilla Läckberg

  

GSP şi Trei lansează SERIA NEAGRĂ. Primul volum: “Prinţesa gheţurilor”

  

 ”Casa era pustie si goala. Racoarea patrundea in toate ungherele. O pojghita de gheata se formase in cada. Pielea femeii incepuse sa capete o nuanta usor vinetie. I se parea ca o printesa, asa cum era intinsa acolo. O printesa de gheata. Podeaua pe care statea era rece ca gheata, dar frigul nu il deranja. Intinse mina si o atinse. Singele de pe incheieturile ei se inchegase de mult…”

Tocmai ati patruns in atmosfera din “Printesa gheturilor”, romanul Camillei Lackberg, scriitoarea suedeza care isi disputa in nordul Europei suprematia in privinta vinzarilor cu Stieg Larsson, autorul volumului “Barbati care urasc femeile”.

Carti de top la pret mic
Camilla Lackberg va deschide “Seria neagra”, 10 carti politiste care se citesc pe nerasuflate, pe care Gazeta o lanseaza in colaborare cu Editura Trei, la inceputul lunii februarie. E vorba de 10 carti ale unor autori nordici care sint in topurile de vinzari peste tot in Europa, volume captivante, pline de mister si suspans. Mai mult, sase titluri vor fi lansate in premiera in Romania cu Gazeta sporturilor, marele avantaj al cititorilor fiind pretul mult mai mic decit cel din librarii!

“O carte care iti da fiori pe sira spinarii, lucida, glaciala, ca si mediul pe care il descrie”, scria The Literary Review despre “Printesa gheturilor”. In serie vor urma Liza Marklund cu “Explozii la Stockholm” si Anne Holt, fost ministru al Justitiei in Norvegia, cu “Eroare judiciara”, “roman care investigheaza motivatiile psihologice ce conduc la crime atroce”, cum scria Publishers Weekly. Nu va lipsi din Seria Neagra Mons Kallentoff, considerat in prezent “Regele cartii politiste suedeze”!

Si americanii cer carti scandinave
In vara, New York Times a publicat un articol despre interesul foarte mare al editorilor americani pentru lansarea cartilor scandinave ca urmare a succesului pe care l-a avut pe piata din SUA Stieg Larsson. In articol se afirma ca un important lant de librarii din Portland a creat o zona speciala pentru cartile nordice, iar un editor de la Pegasus Books e citat afirmind ca i-a oferit Camillei Lackberg “unul dintre cele mai mari avansuri pe care le-am platit vreodata”, pentru a-i putea lansa volumele in SUA. Una din concluziile autoarei articolului, Julie Bosman, este ca dupa ce l-au descoperit pe Stieg Larsson “multi cititori vor sa mai citeasca volume similare”.

Sursă: Gazeta Sporturilor

Cum scrii un roman polițist: în bucătărie, cu căștile pe urechi

A fost numită Agatha Christie a Suediei. A reuşit să clatine un colos al vânzărilor de carte din ultimii ani, Stieg Larsson, autorul fenomenului „Millennium”, devenind aproape la fel de popular ca acesta, nu doar în ţările scandinave, ci în întreaga lume. După „Prinţesa gheţurilor”, tradusă de Ed. Trei, cititorii români pot citi acum al doilea roman din „Seria Fjällbacka”, „Predicatorul” (Editura Trei, 2010). Cu această oca­­zie, Camilla Läckberg a acordat un interviu ziarului Jurnalul Național. Citiți mai jos câteva fragmente:

  

    

  

 
Pentru că „Predicatorul” este abia a doua dvs. carte tradusă în limba română,  v-aş ruga să ne spuneţi câteva lucruri despre începuturile dumneavoastră ca scriitor.

Cred că spun poveşti de pe vremea când eram copil. Am scris prima mea „carte” la vârsta de 4 ani: era o poveste sân­ge­roa­să de patru pagini care-ţi făcea pielea de găină. Deşi ambiţiile de scri­itor nu m-au părăsit niciodată, am studiat economia în facultate şi apoi chiar am lucrat câţiva ani ca economist. Abia când am primit cadou de Crăciun un curs de creative writing visul meu de a deveni scriitoare s-a redeşteptat subit. Cursul a fost absolut grozav! Eram 12 înscrişi – numai femei! De fapt, acel curs a fost conceput special pentru femei tocmai pentru a mări numărul de scriitoare de romane poliţiste. Până la urmă, două dintre noi am ajuns să fim şi publicate.

 

Cum aţi început să scrieţi această serie?

„Seria Fjällbacka” a început cu o idee care mi se vântura prin cap de vreo câţiva ani, de când am urmărit o poveste la ştiri. Era un reportaj des­pre limitarea perioadei pentru prinderea unui criminal  în Suedia la 25 de ani. Apoi asta a devenit ideea de bază a primului roman din serie, „Prin­ţesa gheţurilor”. Erica a fost primul meu personaj. Ştiam că n-o să scriu din nou un roman care să aibă în centru un poliţist (mă rog, am fost cât pe-aci să…), ştiam că protagonistul romanelor mele va fi o femeie, o scriitoare. Dar, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că n-a fost tocmai uşor să pun o persoană privată, un nespecialist, adică, să rezolve cri­me, şi astfel şi-a făcut intrarea în scenă şi Patrik. În jurul lui am adunat restul personajelor de la secţia de poliţie.

     

În 2009, Camilla Läckberg a ocupat locul 6 ca vânzări în Europa, după Stieg Larsson, Stephenie Meyer, Dan Brown, Paolo Giordano şi Carlos Ruiz Zafón.

    

Cum scrieţi? Aveţi un program sau scrieţi ori de câte ori aveţi chef? Cum se împacă meseria de scriitor de carieră cu aceea de mamă?

Nu poţi să stai şi să aştepţi clipele de linişte ca să scrii, la fel cum nu poţi să aştepţi să te lovească inspiraţia. Am mai spus-o şi o repet: tot ce poţi face e să te aşezi pe un scaun. Nimic altceva nu funcţionează. Nu e ca şi cum o linişte, ca în budismul zen, s-ar pogorî deodată peste tine, după care ar începe să curgă şi cuvintele… Ritualul meu e destul de simplu: mă foiesc prin jurul computerului ca o găină clocitoare, găsindu-mi tot felul de scuze şi motive să mă aşez pe scaun şi să lucrez. Dar întotdeauna am grijă, de exemplu, să am un ibric de cafea proaspătă aproape şi o cană plină lângă mine, când mă apuc efectiv de scris. Şi de regulă scriu în living, în faţa televizorului, sau în bucătărie cu căştile în urechi, ascultând muzică. Nu-mi place să lucrez în linişte. Totuşi, trebuie să fiu sinceră şi să recunosc că ajută foarte mult şi să ai un partener de viaţă care să te sprijine. Şi fostul meu soţ, la fel ca actualul meu partener de viaţă, a fost alături de mine şi a avut grijă de copii de fiecare dată când eram absorbită în procesul creaţiei.

  

  

Aveţi un scriitor preferat? V-a influenţat acest scriitor în maniera de a scrie?

Sunt un pic obsedată de romane poliţiste, recunosc. Cam 80% din ceea ce citesc e literatură de acest gen. Printre scriitorii mei preferaţi se numără Peter Robinson, Reginald Hill, Andrew Taylor, Mari Jungstedt, Hakan Nesser şi Asa Larsson. Când eram copil am citit şi toată seria Agatha Christie şi preferatele mele erau poveştile cu Miss Marple.

   

“Îmi place ideea de cosmopolitism literar”

Revista Time Out a vorbit cu Magdalena Mărculescu, director editorial al grupului Trei, despre soarta cărţii confruntată cu noile tehnologii electronice, despre nișele romanului erotic și ale policierului nordic, dar și despre autorii ei preferați. Iată câteva fragmente din discuție:

Ai pornit de la Pandora M (apropo, de unde numele ăsta?), din Târgovişte, şi ai ajuns în buricul târgului, pe care l-ai şi cucerit. Ce-ţi mai propui de-acum de-acum înainte?

Iniţial, Pandora a fost o firmă de distribuţie de presă iniţiată de tatăl meu în Târgovişte. Toată lumea consideră că presa este o adevărată cutie a Pandorei din care curg permanent răutăţile. De aici numele. Între timp a devenit o editură, iniţiala M plecând de la Mărculescu. Ulterior, Pandora M a fost preluată şi face astăzi parte din grupul editorial Trei. Ce îmi propun de acum încolo? Să descopăr şi să lansez autori noi, care nu au mai fost publicaţi până acum.

Spionii voştri vin din frig (John le Carré dixit). De ce nu din Franţa, Italia ori Anglia?

Te referi la cărţile poliţiste, ai perfectă dreptate. Numai că noi am descoperit în ţările scandinave “spioni” de valoare certă, autori ca Stieg Larsson, Camilla Lackberg, Anne Holt, Liza Marklund. I-am publicat deja în colecţia Fiction Connection, s-a dovedit a fi o întreprindere cu mare priză la public. Trilogia Millennium a devenit un fenomen, are nenumăraţi fani, se vinde foarte bine şi la noi, dar şi în străinătate (s-au vândut peste 44 de milioane de exemplare, a devenit unul dintre marile bestselleruri ale tuturor timpurilor. Iar cartea este în plină vogă!). Asta nu m-a împiedicat să public autori din Anglia, Franţa, Germania etc. şi chiar din Japonia, Cuba, Argentina. Îmi place mult ideea de cosmopolitism literar.

“Despre erotism, spunea Georges Bataille, e posibil să spunem că reprezintă o aprobare a vieţii, până şi în moarte”. Sade, anunţa şi mai limpede: “Nu există metodă mai bună de a se familiariza cu moartea, decât punând-o în alianţă cu ideea libertină”. Voi, când publicaţi literatură erotică, chiar vă gândiţi la lucruri serioase?

Să fim serioşi, ar fi comic să publici erotism şi să te gândeşti doar la lucruri tragice. Asta în primul rând. În al doilea rând, marea provocare pentru cei care teoretizează erotismul ţine de recunoaşterea dimensiunii ambivalente a acestuia: erotismul este extaz, dar trimite şi la latura întunecată a omului. Dar, ca să revin la literatură, atunci când am iniţiat Eroscop în editura noastră, ne-am gândit pur şi simplu la faptul că nu există o colecţie elegantă de literatură libertină în România. Or, în marile literaturi există.

Ne-am gândit că limbajul erotic în limba română continua să trăiască sub semnul cenzurii, sau al ruşinii, sau al crispării. Pentru cultura unui popor şi limba lui este vital să poţi şi să-ţi permiţi să fi “deşănţat” în mod elegant. Pentru psihologia lui, este esenţial să nu fi ipocrit. Consider că limbajul pulsiunilor erotice nu trebuie să aparţină doar mediilor vulgare sau să rămână blocat “la colţul străzii”. Ci trebuie să acceadă la virtuţi literare. Nicio legătură între pornografic şi literatura erotică!

Care sunt autorii de suflet ai editoarei Magda Mărculescu? Ai reuşit să-i publici sau doar îi iubeşti în tăcere?

Sufletul e mare, autorii sunt mulţi. Iată câţiva, de-a lungul timpului: Dostoievski, Marin Preda, Platon, Heidegger, Neagu Djuvara, Jacques le Goff… M-am îndrăgostit de ei pentru că i-am găsit deja publicaţi, pe unii i-am citit înainte de a fi editor. Din portofoliul meu editorial, câteva romane: Stieg Larsson (Trilogia Millennium), Camilla Lackberg (“Prinţesa gheţurilor”), Emmanuel Carrere (“Un roman rus”), Youssef Ziedan (“Azazel, îngerul răului”), Ariel Magnus (“Un chinez pe bicicletă”) etc. Mult timp am avut autori pe care i-am “iubit în tăcere” şi nu i-am putut publica. Sunt pe punctul de a depăşi această traumă. Pentru asta trebuie să ai “în spate” o editură puternică.

Citește întregul interviu realizat de Daniel Nicolescu în ediția online a revistei ”Time Out”

Dan C. Mihăilescu, fascinat de ”aluatul psihologic” al lui Lisbeth Salander

 

“Gazeta Sporturilor” va ieși joi cu cea de-a doua jumătate din volumul “Bărbaţi care urăsc femeile”, cel care deschide trilogia Millenium și care poate fi și vizionat pe marile ecrane românești într-o adaptare suedeză excelentă.

O bună ocazie pentru GSP de a-i cere expertiza unuia dintre fanii noului roman polițist nordic, Dan C. Mihăilescu.

Iată câteva bucăți din interviu:

       

  

Ce aduce nou “Bărbaţi care urăsc femeile” în literatura poliţistă?
Doamne fereşte, dar cine aşteaptă cu adevărat ceva nou în detectivism?!? Aici nu este ca-n “haute couture”, să se extazieze lumea văzând reverele montate peste fese ori şliţul pe post de papion. În romanul poliţist, care lucrează exclusiv în cultul tradiţiei, pe tipare vechi şi îndelung verificate, nu de noutate e nevoie, ci de forţa de continuitate şi inventivitate a talentului. Dacă vii cu intriga picantă şi labirintica detectivistă din Conan Doyle, cu suspansul sufocant pe urmele Agathei Christie, cu substanţă psihologică mustoasă ca-n Maigret-ul lui Simenon şi cu pitorescul monologal din Chandler sau Chase, ai dat gata piaţa. Exact acesta-i cazul lui Stieg Larsson.    

        

Prin urmare, romanul lui are din toate câte ceva?
Da, noutatea lui aiuritoare şi teribila forţă de impact rezidă tocmai în contopirea marilor reuşite din canonul genului. Trilogia Millennium, pe care vă felicit că o publicaţi, este un amestec halucinant de reflexivitate şi tuşe horror, de psihologism alambicat (inclusiv psihanaliză), tensiune, macabru, violenţă atroce, sociologie şi ţicneală postmodernă.

         

  

        

În Suedia, romanul lui Stieg Larsson se vinde mai bine ca Biblia. “Ce-i drept, conţine mai multe orori decât Biblia”, comentau cronicarii americani. După părerea dvs., care e punctul forte al cărţii lui Larsson?
Aluatul psihologic. Fascinaţia exercitată de Lisbeth Salander, un personaj  demenţial, amestec de suferinţă, resemnare, foc răzbunător şi cruzime, de monomanie, solitudine debusolată, genialitate de hacker, forţă şi vulnerabilitate, senzualism derutant şi infantilism înduioşător. Împreună cu înţeleapta, protectoarea virilitate, de amant semipatern şi profesionist desăvârşit, a cuceritorului Mikael Blomkvist, ea compune un cuplu absolut ataşant. Cui i-a plăcut serialul “Nikita”, cu Peta Wilson, mă va înţelege numaidecât.

      

Acest roman este un fenomen izolat în lumea literară, sau are “rude” şi va produce “urmaşi” pe piaţa de carte?

Ce ştiu e că la editura Trei, după trilogia lui Larsson, au apărut deja câteva romane de Anne Holt şi Camilla Läckberg, deci Suedia şi Norvegia, ceea ce indică o serioasă schimbare de geografie literară în domeniu, de pe axa anglo-americană şi franceză către Nordul înfrigurat, plin de fiorduri, singurătăţi pustiite şi pulsiuni incontrolabile. Iar dacă ne gândim cât de mult au însemnat romanele lui Umberto Eco, “Numele trandafirului” şi “Pendulul lui Foucault” pentru re-înnobilarea literară a intrigii poliţiste, cred că ne putem aştepta la surprize dintre cele mai plăcute.