Chris Simion: India este o lectie majora de viata pentru mine

Piesele puse in scena de Chris Simion se joaca, de ani buni, cu casa inchisa, iar proiectele ei i-au adus laolalta, de nenumarate ori, pe actorii nostri cei mai mari. Dar Chris Simion nu s-a oprit la teatru: a regizat si spectacole si a scris carti de succes. Suficiente motive pentru un interviu-portret realizat de revista Marea Dragoste/Tango. Regizoarea a vorbit despre profesia ei, despre teatrul independent – D’AYA – pe care l-a fondat alaturi de scriitorul Pascal Bruckner, despre sotul ei, actorul Gabriel Fatu, despre dragoste si iubiri, dar și despre cea mai recentă carte, apărută la Trei. Citiți întregul interviu. Merită!

Iată și trei dintre răspunsuri:

Marea Dragoste/Tango: Ai publicat sapte carti pana acum. Pe care dintre ele o consideri cea mai reusita si de ce?

Chris Simion: CE NE SPUNEM CAND NU NE VORBIM, am scris-o in opt ani, a fost publicata de Editura Trei. Cea mai recenta este intotdeauna cea mai reusita.

Marea Dragoste/Tango: In perioada aceasta, ce mai scrii? Si ce mai pui la cale la teatru? Povesteste-mi, te rog, si despre calatoria ta in India si despre cum te-a influentat asta cand ai pus in scena Maitreyi…

Chris Simion: Am inceput un nou roman si ma joc din cand in cand scriind povesti. Proiecte pe rol sunt spectacolele din club, din Godot de exemplu: “Dragostea dureaza 3 ani”, “Te iubesc! Te iubesc?” si “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”, iar in teatru am “Maitreyi” dupa Mircea Eliade, “Oscar si Tanti Roz” la Teatrul “L.S.Bulandra” si “Omul Pescarus” sau “Drumul spre Frumos”, la Grand Cinema Digiplex in Mall Baneasa. Este primul spectacol de teatru acrobatic facut in Romania, inspirat de Cirque du Soleil si realizat dupa nuvela “Pescarusul Jonathan Livingstone”.
India este o iubire din liceu, am avut o bursa la Sanskriti Kendra in New Delhi, am fost de doua ori in turneu in 8 orase. India este o lectie majora de viata pentru mine.

(…)

Marea Dragoste/Tango: Cum v-ati cunoscut, tu si Gabriel Fatu? De cati ani sunteti casatoriti?

Chris Simion: Ne cunoastem de 14 ani, din facultate, de cand eram studenti, de cand umblam cu troleul, stateam in camin si imparteam un iaurt sau un colt de paine. El imi scria scrisori de dragoste si mi le lasa la portar, eu ii raspundeam… Si, dupa cateva luni de zile in care s-a plictisit de cat m-a curtat, ne-am dat intalnire, pe banca, in parcul de la Unirea, si ne-am logodit cu cerceii pe care ii aveam eu in ureche.

Citește și: To: zmeul_albastru@yahoo.com

    

TÎRGUL INTERNATIONAL DE CARTE LIBREX – IAŞI, 29 februarie – 4 martie

Editura TREI va participa în perioada 29 februarie – 4 martie la cea de-a XX-a ediţie a TÎRGULUI INTERNATIONAL DE CARTE LIBREX – Primăvara cărţilor la Iaşi.

Grupul editorial TREI vă asteaptă cu noutăţi şi reduceri de până la 30% !

Dacă îţi place să citeşti, vino între 29 februarie şi 4 martie la Sala Polivalentă din Iaşi! Dacă ai nevoie de cărţi, aici e locul unde vei găsi tot ce cauţi!

Program de vizitare:
Miercuri – Vineri: 10:00 – 19:30
Sâmbătă: 10:00 – 20:30
Duminică: 10:00 – 17:00

Accesul vizitatorilor este gratuit.

Cele mai teribile spaime ale Camillei Läckberg

 

  

  

Da, Stephen King este vinovatul! Din cauza sa, scriitoarea noastră nordică nu poate adormi decât, bănuiesc, la lumina veoizei sau… a aurorei boreale

Vă propun mai departe un citat în ton cu tema, care confirmă, zic eu, că prințesa policierului suedez n-a mințit deloc. Pasajul este din penultimul roman tradus la Trei, Cioplitorul în piatră (cel mai recent, Piază rea, a fost distribuit la finele lui septembrie cu ”Gazeta Sporturilor” în cunoscuta ”Serie neagră”):

***

Buna sa dispoziţie se menţinu chiar şi atunci când, la ora opt seara, Patrik încă nu venise acasă. Erica nu avusese energia de a merge să aprindă toate lămpile, astfel încât, odată cu transformarea amurgului în noapte, casa devenise din ce în ce mai întunecată. Singura lumină provenea, în momentul acela, de la ecranul televizorului. În vreme ce o hrănea din nou pe Maia, ea se uita leneşă la unul din multele reality show‑uri ce rulau seara. Spre ruşinea ei, trebuia să recunoască faptul că era dependentă de mult prea multe emisiuni de acel gen, iar Patrik ajunsese să bombăne fiindcă era asaltat de intrigi meschine şi oameni lacomi să capete atenţie media. Timpul lui de vizionare a programelor sportive fusese redus în mod considerabil, însă atâta vreme cât nu trebuia să stea el s‑o dădăcească pe Maia întreaga seară, consimţise a‑i ceda Ericăi şefia asupra telecomenzii. Femeia dădu volumul mai tare, uimită cum o groază de fete drăguţe erau dispuse să ţopăie şi să se ferchezuiască doar de dragul unui tânăr vanitos şi ridicol, care încerca să le convingă de faptul că era numai bun de însurat. Tuturor telespectatorilor le era limpede că băiatul considera participarea la emisiune drept un mod de a‑şi spori şansele la agăţat prin cluburile ultramoderne din Stockholm. De fapt, Erica îi dădea dreptate lui Patrik — emisiunea nu avea pic de inteligenţă — însă odată ce pornise a o urmări, ea nu se putu abţine.

Un sunet dinspre uşa de la intrare o făcu să dea volumul încet. Vechea sa teamă de întuneric puse stăpânire pe ea timp de o secundă, dar apoi femeia îşi veni în fire şi realiză că probabil era Patrik, care se întorcea în sfârşit acasă.

— Ce mai întuneric aici, zise acesta, aprinzând câteva lămpi, înainte de a merge la Erica şi la Maia.

Se aplecă şi‑i dădu Ericăi o sărutare pe obraz, îi mângâie cu blândeţe căpşorul Maiei, după care se aruncă pe canapea.

— Îmi pare foarte rău că am ajuns atât de târziu.

În ciuda sentimentelor sale copilăreşti de puţin mai devreme, sentimentul de iritare al  Ericăi o părăsi de‑îndată.

— Nu contează. Ne‑am descurcat bine, noi două.

Beckett îţi îngheaţă sângele în vine… nu Samuel, ci Simon.

Dacă aţi crezut că aţi citit toate cărţile (poliţiste) şi carnea înca nu (vă) e tristă (adică pielea nu s-a făcut ca de găină), vă invit să descoperiţi un romancier cu forţă, englez sadea, cel mai bine vândut autor brit de gen din 2009. Ironic sau nu, îl cheamă Beckett. Nu Samuel, ci Simon. A scris un roman intitulat CHIMIA MORŢII care va intra în librării în câteva zile. Nu-l rataţi, e un page turner garantat.

În timp ce-mi colectam mostrele, bâzâitul monoton al muștelor asigura zgomotul de fundal. Când m-am ridicat, aveam articulațiile și mușchii înțepeniți de cât stătusem ghemuit.

— Ați terminat?

— Cam așa ceva.

M-am dat înapoi. Următoarea etapă nu era niciodată plăcută. Tot ceea ce se putea face fără ca trupul să fie mișcat se făcuse deja; se făcuseră fotografii și măsurători. Acum, urma să vedem ce zăcea dedesubt. Ofițerii de la locul crimei au început să răsucească trupul. Perturbate, muștele și-au amplificat zumzetul.

— Oh, Dumnezeule!

Nu știu cine a vorbit. Toată lumea de acolo avea experiență în meseria asta, dar nu cred că vreunul dintre noi mai văzuse așa ceva înainte. Plăcerea mutilării fusese rezervată pentru piept. Abdomenul fusese despicat și câteva obiecte au căzut din rana deschisă, în timp ce cadavrul era răsturnat cu fața în sus. Unul dintre ofițeri s-a îndepărtat rapid, vomitând. O clipă, nimeni nu s-a mișcat. Apoi, atitudinea profesionistă a revenit pe fețele tuturor.

— Ce naiba sunt astea? a întrebat Mackenzie, cu o voce pierită, șocată.

Fața lui, de obicei roșie de la soare, se albise. M-am uitat la ele, dar tot nu mă puteam pronunța. Era ceva ce-mi depășea experiența.

Primul care și-a dat seama a fost unul dintre ofițerii de la locul crimei.

— Sunt iepuri, a spus el. Pui de iepuri.

Fragment din romanul “Chimia morţii” de Simon Beckett, Editura Trei, Colecţia Fiction Connection, 2011

Cum să sari gardul cimitirului la 100 de ani

CAPITOLUL 1 – Luni, 2 mai 2005

Te-ai fi aşteptat să ia hotărârea asta din timp şi să le-o împărtăşească şi celorlalţi, ca un bărbat adevărat. Dar Allan Karlsson nu era omul care să stea prea mult să cugete. Aşadar, ideea abia apucă să i se înfiripe în minte, că el şi deschise fereastra camerei unde locuia, la etajul întâi al căminului de bătrâni din Malmköping, şi sări în stratul de flori.

Manevra fu anevoioasă, dar nici nu era de mirare, fiindcă, exact în ziua aceea, Allan împlinea o sută de ani. Peste mai puţin de o oră, începea în camera de zi a căminului petrecerea organizată în onoarea zilei lui de naştere. Venea până şi şeful consiliului comunal. Şi cineva de la ziarul local. Şi toţi ceilalţi
bătrâni. Şi tot personalul, în frunte cu Alice, sora cea răutăcioasă. Doar sărbătoritul n-avea de gând să-şi facă apariţia.

   

CAPITOLUL 2 – Luni, 2 mai 2005

Allan Karlsson a rămas şovăind în stratul de pansele care mărginea una dintre laturile principale ale căminului. Purta un sacou maro, pantaloni asortaţi şi, în picioare, nişte papuci în aceeaşi nuanţă. Nu-l interesa moda, era prea bătrân pentru asta. Allan se pregătea să evadeze de la propria lui petrecere, ceea ce se întâmplă foarte rar la vârsta lui, mai ales fiindcă sunt puţine cazurile în care cineva ajunge la o asemenea vârstă.

Oare să mai facă efortul să se caţăre înapoi în cameră să-şi ia pălăria şi pantofii? Când a simţit că portofelul era la locul lui, în buzunarul dinăuntrul hainei, s-a declarat mulţumit. Mai ales că sora Alice dovedise în repetate rânduri că era înzestrată cu un al şaselea simţ — oriunde îşi ascundea Allan şnapsul, ea tot îl dibuia — şi cine ştie dacă acum nu alerga de colo-colo prin clădire, mirosind că se-ntâmplase ceva necurat.

Allan şi-a spus că cel mai bine era s-o întindă cât mai era timp, drept pentru care, cu paşi mari şi genunchi nesiguri, a ieşit din stratul de flori. După câte-şi amintea el, avea în portofel economii de vreo câteva sute de coroane, ceea ce era foarte bine, pentru că nu putea să se ascundă de lume pe gratis.

A aruncat o privire spre căminul de bătrâni, despre care, până mai adineaori, crezuse c-o să fie ultimul lui domiciliu pe acest pământ. Îşi spuse că va trebui să moară altă dată, altundeva.

  

  

   

Centagenarul a pornit la drum în papişi (se numesc aşa, fiindcă bărbaţii foarte înaintaţi în vârstă rareori depăşesc marginea pantofilor când îşi uşurează vezica). A luat-o mai întâi printr-un parc şi apoi de-a lungul unui câmp întins — uneori acolo se ţinea câte-un târg, în acel orăşel, în rest era foarte liniştit. După câteva sute de metri, Allan a trecut prin spatele falnicei biserici medievale din zonă şi s-a aşezat pe o bancă lângă nişte pietre funerare ca să-şi mai odihnească genunchii. Allan, care ştia cum o ducea lumea de prin părţile locului cu mersul la biserică, ştia că putea să zăbovească acolo în linişte şi pace. A băgat de seamă — culmea ironiei! — că era de-un leat cu un oarecare Henning Algotsson, care se odihnea chiar sub piatra din faţa locului unde stătea el acum. Diferenţa era, printre altele, că Henning îşi dăduse sufletul cu şaizeci şi unu de ani în urmă.

Acum,dacă Allan ar fi fost un altfel de om, poate că s-ar fi întrebat de ce oare o fi murit acel Henning la numai treizeci şi nouă de ani. Dar Allan nu-şi băga nasul în treburile altora, mai ales dacă putea să le ocolească şi, de cele mai multe ori, putea.

Se gândea în schimb că nu făcuse bine să-şi dorească moartea acolo, la căminul de bătrâni, doar ca să scape de toţi şi de toate. Fiindcă, oricât îl încercau pe el junghiurile, tot mai interesantă şi mai instructivă era viaţa de evadat şi fără sora Alice, decât să zacă nemişcat la doi metri sub pământ.

Apoi sărbătoritul s-a ridicat, înfruntând durerea din genunchi, şi şi-a luat rămas-bun de la Henning Algotsson. După care, şi-a continuat fuga atât de prost planificată.

A luat-o spre sud, de-a curmezişul cimitirului, până ce a dat de un gard din piatră. Nu era mai înalt de un metru, dar Allan era un bătrânel de o sută de ani, nu săritor în înălţime. De partea cealaltă, se afla centrul de turism din Malmköping, iar el tocmai pricepuse că exact acolo îl duceau bietele lui picioare. Odată, cu mulţi ani în urmă, traversase Himalaya. Acolo fusese cu adevărat greu! Aşa se gândea Allan în faţa ultimului obstacol care-l despărţea de centrul de turism. Şi gândul îi era atât de viu şi de puternic, încât zidul pe care-l avea în faţa ochilor se făcea tot mai mic. Şi când s-a făcut mic de tot, Allan s-a căţărat pe el şi a trecut dincolo, în ciuda vârstei şi a genunchilor.

Fragment din romanul

Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut

de Jonas Jonasson

   

“Sub hipnoză”, în topul cărţilor verii din SUA

“Sub hipnoză”, thrillerul scriitorilor suedezi Alexander Ahndoril şi Alexandra Coelho Ahndoril (cuplul semnează cu pseudonimul Lars Kepler), apare în topul cărţilor de vară propus de postul public de radio din SUA.

Cartea lui Kepler este considerată cel puţin la fel de bună ca celebra serie “Millenium”.

“Romanul e un fel de Stieg Larsson, dar ceva mai bine finisat”, spune criticul Laura Miller, citată de National Public Radio.

“Sub hipnoză” este recomandat pentru că e mai bine scris decât trilogia lui Larsson, are o intrigă interesantă, dar şi o structură mai literară.

“Este povestea unui hipnotizator căzut în dizgraţie şi care îşi jură că nu va mai practica niciodată hipnoza. Totuşi, atunci când este rugat să ajute la soluţionarea unei crime groaznice, ajunge în cele din urmă să hiponotizeze un tânăr care este singurul supravieţuitor al evenimentului. Acestă decizie îl va pune în pericol atât pe hiponotizator, cât şi pe familia acestuia”, rezumă NPR.

Potrivit criticului consultat de postul de radio,

“cartea este plină de surprize şi conţine suficiente schimbări de situaţie, pentru a te face să n-o laşi din mână până târziu în noapte”.

Citeşte şi:

Costi Rogozanu, mesmerizat de Kepler

Cum (va) beti cafeaua? O intrebare pentru Lars Kepler…

     

”S‑a înecat, dar nu în mare”

— Ce faceţi aici? întrebă Charlotte într‑o voce încă răguşită după câteva zile petrecute alternând între ţipete şi tăcere.

Îl privi pe Niclas, care dădu din umeri pentru a indica faptul că nici el nu ştia.

— Am vrut să te aşteptăm înainte să…

Căutând un mod optim de a expune ce avea de zis, Patrik îşi găsea cu greu cuvintele. Din fericire, Ernst tăcu din gură şi‑l lăsă pe el să trateze cu situaţia respectivă.

— Am primit noi informaţii cu privire la decesul Sarei.

— Aţi mai aflat ceva legat de accident? Ce anume? spuse nerăbdătoare Lilian.

— Se pare că nu a fost un accident.

— Ce vreţi să spuneţi? De ce n‑ar părea accident? zise Niclas, cu o frustrare evidentă.

— N‑a fost deloc accident. Sara a fost ucisă.

— Ucisă? Cum adică? Doar s‑a înecat, nu‑i aşa?

Charlotte păru confuză şi Erica o apucă de mână. Maia încă dormea în braţele Ericăi, fără a fi conştientă de ce se petrecea în jurul ei.

— S‑a înecat, dar nu în mare. Medicul legist nu i‑a găsit apă sărată în plămâni, după cum s‑ar fi aşteptat. Era apă de baie, pare‑se că dintr‑o cadă.

  

  

  

Tăcerea din jurul mesei părea explozivă. Patrik o privi cu îngrijorare pe Charlotte, iar Erica, vădit alarmată, îşi fixă ochii mari asupra chipului soţului său.

Patrik realiză că familia era în stare de şoc şi începu să pună cu precauţie întrebări, pentru a‑i aduce înapoi la  realitate. Consideră că reprezenta abordarea cea mai bună în momentul respectiv. Sau, cel puţin, aşa spera. În orice caz, aceea era meseria lui, şi atât de dragul Sarei, cât şi al familei sale, trebuia să meargă mai departe cu interviul.

(…)

— Vă vine în minte cineva care credeţi că ar fi vrut să‑i facă rău Sarei?

Charlotte îi aruncă o privire neîncrezătoare şi spuse într‑un glas răguşit:

— Cine să vrea să‑i facă rău Sarei? Avea doar şapte ani.

Vocea i se frânse, însă făcu un efort vădit de a se controla.

— Aşadar, nimănui nu îi trece prin minte vreun motiv? Nimeni care să vă vrea răul, nimic de genul acesta?

Ultima întrebare o determină pe Lilian să ia cuvântul. Petele roşii de mânie pe care le avea pe faţă la venirea lor răbufniră din nou.

— Cineva care să ne vrea răul? Ba bine că nu. Există o singură persoană care se potriveşte acestei descrieri, vecinul nostru, Kaj. Ne urăşte familia şi a făcut tot posibilul să ne facă viaţa un calvar timp de ani întregi!

— Nu fi absurdă, mamă, spuse Charlotte. Tu şi Kaj vă certaţi între voi de ani întregi, şi de ce‑ar vrea să‑i facă rău Sarei?

— Omul ăla e în stare de orice. E un psihopat, ţin să vă spun. Şi aruncaţi o privire mai atentă la fiul lui, Morgan. Nu e întreg la cap, iar oamenii de genul ăla sunt capabili de orice. Uitaţi‑vă doar la toţi nebunii cărora li s‑a dat drumul pe străzi, uitaţi‑vă ce‑au făcut. Dacă cineva ar avea cât de cât minte, băiatul ăla s‑ar afla după gratii!

Niclas îi atinse braţul, spre a o calma, însă nu avu nici un efect. Albin scânci, la auzul tonului lor.

— Kaj mă urăşte, din simplul motiv că a găsit într‑un final pe cineva care îndrăzneşte să‑l contrazică. Se crede mare şmecher doar pentru că a fost managerul unei companii şi a avut bani grămadă. De‑aia el şi nevastă‑sa se pot muta aici şi toţi oamenii din oraş îi tratează ca pe nişte capete încoronate. E complet nesăbuit, aşa că nu aş exclude nimic.

— Potoleşte‑te, mamă!

Vocea lui Charlotte căpătă o severitate nouă, iar femeia îşi privi sfidător mama.

— Nu te da în stambă.

Izbucnirea fiicei sale o făcu pe Lilian să se oprească din vorbit. Îşi încleştă, mânioasă, fălcile, însă nu îndrăzni să o contrazică.

— Aşadar — ezită Patrik, puţin şocat de remarcile vehemente ale lui Lilian — în afară de vecinul dumneavoastră, nu vă vine în minte nimeni care să aibă ceva împotriva familiei?

Dădură cu toţii din cap. Patrik îşi închise carneţelul.

Fragment din romanul

Cioplitorul în piatră

al treilea volum din seria Camillei Läckberg

Lecturi pentru claustrofobi

Identificată de mulţi ca una din modalităţile preferate de abatere a atenţiei de la senzaţia de claustrofobie, lectura are marele avantaj de a un mijloc portabil şi la îndemână pentru ieşirea din situaţia închisă din prezent şi intrarea într-un alt timp, spaţiu şi experienţă. Când suntem absorbiţi în cărţile, revistele sau ziarele noastre, senzaţia de anxietate ni se poate transforma în confort şi relaxare. Călătoriile, aşteptarea unei întrevederi sau orice situaţie în care trebuie să rămâneţi o perioadă prelungită – trecerea printr-o spălătorie de maşini sau statul la cozi, de pildă – toate vă oferă timp şi spaţiu pentru lectură.

Vizualizaţi-vă în acea situaţie, relaxat, dând paginile romanului dumneavoastră preferat, lăsându-vă captivat de o poveste din ziar sau rezolvând un careu dificil de cuvinte încrucişate şi ajungând chiar să vă pară rău că vă apropiaţi de destinaţie sau că a sosit momentul întrevederii, ori că programul de spălare a maşinii s-a terminat!

   

   

   

Asemenea imagini au un efect contrar scenariilor catastrofice pe care le putem crea cu
toţii atât de uşor, când ne imaginăm rămaşi blocaţi într-un spaţiu închis. Prin aceste imagini oferim creierului nostru o posibilitate alternativă, asociind o situaţie potenţial generatoare de anxietate cu un alt sentiment, mai constructiv.

Cărţile au conotaţii pozitive pentru mulţi oameni şi avem acces la aceste asociaţii chiar dacă nu deschidem cartea. Simplul fapt de a şti că aveţi ceva de citit cu dumneavoastră poate ajuta, mai ales dacă vă gândiţi la o nouă provocare, poate să reveniţi la metrou după o lungă absenţă sau să mergeţi cu liftul. Cărţile şi ziarele pot reprezenta micro-paşi în îndepărtarea dumneavoastră de dependenţa de „proptele”, pentru a intra sau rămâne în spaţiul închis de care vă temeţi.

Prin urmare, lectura ca mijloc de siguranţă oferă multe posibilităţi! Şi asta, în afară de interesul real pe care-l suscită conţinutul. Şi bineînţeles că putem găsi cărţi care să ne facă să râdem, beneficiind astfel şi de toate avantajele pe care le aduce râsul.

Fragment din Claustrofobia, carte de psihologie practică semnată de psihoterapeutul integrativ Andrea Perry

   

Cum scapi de arsurile de la plajă? Leacuri chinezești cu gălbenele, păpădie și miere

În medicina chinezească, arsurile solare sunt considerate o invazie a căldurii de vară.

  

Boala este asemănătoare cu o răceală comună, având în plus doar simptomele pruritului. Pe măsură ce căldura soarelui intră în corp, aceasta se blochează în meridianele de energie şi în piele. Această căldură captivă este adeseori combinată cu umezeală, ceea ce generează simptomele tipice.

   

Iată câteva tratamente bune de încercat acasă şi recomandări pentru îngrijirea arsurilor solare.

   

TRATAMENTE PENTRU ACASĂ

Beţi un amestec din 350 de mililitri de suc de ananas, respectiv de cireşe, pentru a contribui la reducerea inflamaţiei şi a căldurii. Beţi trei căni pe zi.

Aplicaţi un strat subţire de iaurt simplu pe locul arsurii pentru a răcori şi a calma iritaţia.

Gelul de aloe vera aplicat local este un remediu încercat şi cu adevărat util pentru arsurile epidermei.

Pentru a preveni arsurile solare, limitaţi perioadele de expunere la soare, în special pe cele cuprinse între ora 10 şi 15. Folosiţi cremă de plajă împotriva razelor ultraviolete de tip A (UVA) cu factor de protecţie solară între 30 şi 50. Purtaţi cămăşi cu mâneci lungi, pantaloni lungi şi pălării cu boruri largi.

 

TERAPIA CU PLANTE

Ceaiul verde şi crema de gălbenele pot diminua distrugerea celulelor de către arsurile solare. Pot fi administrate intern ca ceai sau local ca spălături.

Striviţi câteva tulpini de păpădie şi puneţi-le pe zona afectată, sub formă de cataplasmă. De asemenea, puteţi pune o cană de tulpini de păpădie într-un robot de bucătărie, amestecându-le cu o jumătate de cană de aloe vera şi o lingură de miere pentru a obţine o cataplasmă mai onctuoasă. Repetaţi tratamentul de patru-şase ori pe zi pentru efecte optime.

Printre remediile chinezeşti tradiţionale folosite pentru tratarea sindromului „căldurii” de vară se numără fasolea mung, frunzele de lotus, mălinul, fructele de Momordica charantua, soia fermentată, Eupatorium perfoliatum şi Elsholtzia ciliata.

Fragment din volumul

Secretele autovindecării.

Sute de remedii naturiste inspirate de înţelepciunea orientală

de Dr. Maoshing Ni

“Simţurile noastre sunt cele mai impresionante instrumente de investigaţie” – Interviu cu Lisa Sanders

-Cum aţi ajuns să lucraţi pentru serialul „Dr. House”?
Serialul „Dr. House” are la bază o rubrică pe care eu încă o scriu pentru revista „New York Times Magazine”. Unul dintre creatorii acestui serial şi-a dorit să ofere publicului un serial despre mistere medicale în care aflarea diagnosticului corect era miezul intrigii, la fel ca în rubrica mea. El m-a citit, i-a plăcut ce scriu şi mi-a propus să colaborăm, şi aşa am ajuns în echipa serialului.

-Cum vă explicaţi faptul paradoxal că progresul ştiinţific şi tehnologic a atras după sine o slăbire a legăturii dintre pacient şi doctorul său?
Relaţia terapeutică directă dintre doctor şi pacient a fost cam tot ceea ce am putut noi, ca medici, să le oferim pacienţilor în cea mai mare parte a istoriei medicinii. Poate că am reuşit să punem un diagnostic corect, poate că am fost capabili să formulăm un prognostic legat de un caz, dar capacitatea noastră de a recomanda exact sau de a aplica un tratament care să funcţioneze cu adevărat era destul de limitată în trecut. Dat fiind că acesta era contextul în preistoria medicinii, tot ce puteam oferi era grija şi atenţia noastră, lucruri care aduceau şi aduc încă alinare. Acum avem în aparenţă mult mai mult de oferit şi, cu toate că relaţia directă medic-pacient e foarte importantă pentru ambele părţi, acesta nu mai este unicul nostru instrument de lucru.

………………………………………………………………………………………………………………..

- Pledaţi în cartea dvs. pentru examinarea fizică. De ce e atât de important să „vezi” pacientul?
Păi cum să-ţi dai seama ce se întâmplă cu un pacient dacă nu te uiţi la el, şi nu-l atingi şi nu-l simţi fizic? Simţurile noastre sunt cele mai impresionante instrumente de investigaţie. T

ehnologia se străduieşte prin mijloacele ei specifice să prelucreze datele la fel de repede şi de eficient cum o facem noi, oamenii, dar, de fapt, nu reuşesc pe deplin… cel puţin, până acum nu au reuşit. Medicii (şi, probabil, şi pacienţii) continuă să spere că aparatele şi testele ne vor face în întregime treaba. Şi probabil că, într-o zi, acest lucru se va întâmpla.

Dar până atunci, cea mai eficientă cale pentru a aduna date despre un pacient care ajunge la doctor cu o problemă e aceea de asculta povestea lui, de a pune întrebări şi de a-l examina propriu-zis. 90% dintre diagnostice sunt formulate exclusiv pe baza acestor date.

-Am observat că fanii serialului „Dr. House” sunt interesaţi de bolile rare pe care doctorul mizantrop reuşeşte să le diagnosticheze. Cum vă explicaţi acest interes subit al publicului larg pentru un domeniu, în fond, destul de specializat?
Să ai informaţii despre corpul tău şi despre punctele lui slabe e destul de important şi nu mi se pare deloc deplasat sau nepotrivit ca oamenii să se documenteze despre bolile şi simptomele acestora – pe internet sau din alte surse.

Fragment dintr-un interviu cu Lisa Sanders, publicat in editia din 31 mai 2011 a cotidianului Romania libera. Cititi interviul integral aici.

 

Lisa Sanders este lector la Şcoala de Medicină, Universitatea Yale, şi profesor în programul Yale’s Primary Care Internal Medicine Residency. Deţine o rubrică foarte populară în The New York Times Magazine, care a stat la baza celebrului serial de televiziune Dr. House.

La Editura TREI, in Colectia “Acum pentru viitor” a aparut volumul Lisei Sanders, Fiecare pacient spune o poveste. Enigme medicale si arta de a formula diagnostice