De ce corporațiile cumpără de zor companii mici?

Cercetări recente evidenţiază faptul că soluţiile pentru probleme dificile sunt superioare când oamenii lucrează în grupuri mici, faţă de situaţiile când se muncește individual.

În 2006, the American Psychological Association (APA) relata faptul că grupuri de trei, patru sau cinci persoane soluţionează probleme foarte complexe mai bine și mai repede decât indivizii separat. Un studiu realizat pe 760 de studenţi de la University of Illinois din Urbana-Champaign a comparat diverse grupuri de dimensiuni diferite pentru a determina cât timp i-ar lua fiecărui grup pentru a formula răspunsuri corecte la o problemă. Rezultatul, valabil și în urma altor studii, a fost că în cazul grupurilor de două persoane sau al uneia singure se pare că nu există suficient spirit critic, iar în cazul grupurilor formate din mai mult de cinci persoane, adesea devine mult prea ineficient și greoi să fie soluţionate problemele complexe. (…)

Fragment din:

Dar probabil că niciunde în altă parte nu a jucat un rol mai mare dimensiunea grupului în determinarea succesului ca în afacerile moderne. Numărul de membri ai unui grup ar putea furniza cel mai important și unicul indiciu al motivului pentru care companiile aflate la început de drum depășesc în inovaţii și dejoacă planurile corporaţiilor-gigant, în ciuda faptului că acești giganţi au la dispoziţie mai multe resurse cu care și-ar putea zdrobi rivalii mai mici.

Cu toate acestea, corporaţiile fiind mai mari, sunt îngreunate de birocraţia lor, de protocoale, politică, proceduri, personal, tagme și concedieri masive, care deseori le fac la fel de inutile ca un exces de forţă depus în urmărirea unei muște. Dimpotrivă, companiile aflate la început de drum, de dimensiuni mici și gestionabile, înglobează mai multă creativitate, o dezvoltare mai rapidă și operaţiuni mai flexibile tocmai pentru că oamenii lucrează în fiecare moment al fiecărei zile în grupuri mici. Cu buzunarele mai goale, un echipament inferior și mai puțini experți, companiile mici aflate la început de drum ajung la performanțe la care marile companii nu pot ajunge, dovedind neîncetat că dimensiunea grupului triumfă asupra resurselor.

Din acest motiv, marile corporaţii au început mai nou să considere că achiziţia micilor companii este o strategie esenţială, de care au nevoie pentru a se dezvolta. Deși marile companii s-ar putea să nu poată fi capabile să se organizeze cu succes în grupuri mai mici, ele deţin mijloacele necesare pentru a cumpăra inovaţiile companiilor mai mici, după cum a demonstrat gigantul din lumea medicală Johnson & Johnson.

Pe gaura cheii. Psihologia cotrobăielii

Te-ai gândit vreodată cât de multe poţi afla despre firea unui om aruncând un ochi iscoditor prin biroul sau dormitorul său? Psihologul texan Sam Gosling te învaţă cum să „adulmeci” urmele lăsate de fiecare în spaţiile de lucru sau de odihnă.

Iată un fragment din cartea sa ”Pe gaura cheii”, în care psihologul-cotrobăitor tocmai a primit un pachet cu niște lucruri adunate dintr-o baie:

În sfârşit liber să îmi exercit pornirile pandoriene, am tăiat pachetul şi am deschis cutia.

- Înăuntru vei găsi nişte lucruri care aparţin unei singure persoane, spuse Gary. Toate sunt luate din baia acelei persoane. (Am observat că evitase să spună a ei sau a lui). Scoate obiectele unul câte unul, continuă acesta, şi zi-mi ce îţi spun ele despre proprietarul lor.

Pe măsură ce scoteam obiectele, le întorceam pe toate părţile. Era un tub mic cu cremă de piele, un CD uşor zgâriat de muzică dance, o perie de păr din plastic maro şi o fotografie instant a zonei chiuvetei proprietarului. Pe măsură ce inspectam fiecare obiect ca să găsesc indicii am început să-mi depăn firul gândurilor în faţa camerei de luat vederi.

- Ei bine, periuţa de dinţi este destul de mare, deci aparţine probabil unui bărbat.

Teoria mea era susţinută de fotografia instant care înfăţişa zona chiuvetei cu suprafeţele din jurul ei fără chestii care să miroasă dulceag, cu straturi de jeg şi într-o oarecare dezordine, care se asociază mai degrabă cu bărbaţii decât cu femeile. Am observat că firele de păr din perie erau scurte, drepte şi închise la culoare. Poate că persoana respectivă era de origine asiatică sau hispanică. Fotografia arăta că uşa de la măsuţa de toaletă din baie nu era bine închisă si firul de la foen atârna afară; tubul de cremă de piele fusese stors la mijloc, nu la capăt, iar pe margine exista o crustă de reziduu în jurul capacului. CD-ul era o compilaţie de muzică house, un gen de muzică asociat în mod stereotip cu cluburile gay. Dacă e să mai adăugăm şi faptul că existau dovezi potrivit cărora persoana respectivă era preocupată de propria înfăţişare (acum eram destul de sigur că proprietarul era bărbat), începea să se contureze o imagine coerentă.

După câteva minute, Gary mă întrebă:

- Deci, ce-mi poţi spune despre proprietarul acestor lucruri?

Pe baza a ceea ce văzusem, am spus că eram de părere că proprietarul era un bărbat de origine asiatică trecut de douăzeci de ani şi că se prea putea să fie homosexual. Îi subestimasem vârsta cu câţiva ani – acesta avea vreo treizeci de ani – dar avusesem dreptate în legătură cu restul. Gary părea mulţumit.

    

(Preview publicat anterior în suplimentul cultural al Ziarului Financiar) 

   

Vasile Dem. Zamfirescu psihanalizează naționala de fotbal

Imediat după meciul egal cu naţionala Bulgariei, pe care l-am resimţit ca pe o înfrângere, poate şi pentru că am condus cu 2–0 până în minutul 81, am fost foarte supărat, nervos.

Noaptea n-am dormit bine, iar a doua zi starea proastă s-a prelungit. Nu m-a nemulţumit motivul că rezultatul slab periclitează calificarea. Am simţit că este şi altceva, mult mai important. În cele din urmă, m-am oprit la ideea că echipa naţională îmi pune în faţă o oglindă în care trebuie să văd mentalitatea noastră de învinşi.

Fragment din:

De aceea motivele invocate de jucători, responsabilii FRF etc. mi s-au părut nesatisfăcătoare. Nici acuzarea arbitrului că a acordat o lovitură liberă gratuită adversarilor, nici invocarea ghinionului, greşelilor individuale sau a lipsei de concentrare nu m-au mulţumit, deşi fiecare din explicaţii are partea ei de adevăr. Faptul că am primit cu uşurinţă şi al doilea gol şi că n-am putut, în ultimele 10 minute, să întoarcem rezultatul în favoarea noastră, aşa cum au reuşit danezii în calificarea trecută, egalându-ne în ultimul minut de joc, are nevoie de alte motive. Neputinţa paralizantă de a menţine avantajul şi de a câştiga meciul pot proveni, în circumstanţe atât de favorabile, doar din mentalitatea de învinşi ascunsă în sufletul jucătorilor şi, poate, în sufletul nostru, al românilor.

Cum nimeni nu vrea să fie un loser, este de presupus că acela care are, totuşi, mentalitate de învins nu va fi de acord cu ea, o va reprima şi va încerca să se comporte ca un învingător. Dacă un stimul intern sau extern o reactivează, ea va începe să-şi croiască drum spre conştiinţă. Nu ar fi exclus ca începutul mai slab al tricolorilor să fi fost provocat de războiul psihologic iniţiat de bulgari, ceea ce va fi pus în mişcare mentalitatea noastră de învinşi. Apoi, până în minutul 80 a predominat mentalitatea de învingător, care a dus la cele două splendide goluri ale naţionalei noastre.

Ce s-a întâmplat însă în fatidicele minute 81 şi 82, când am primit cele două goluri egalizatoare? Pe fondul oboselii jucătorilor, mentalitatea de învinşi a început din nou să urce spre suprafaţa psihicului. Mai întâi s-a manifestat doar prin proiecţie. Din psihologia inconştientului ştim că psihicul poate apela la acest acest mijloc de apărare când unul dintre conţinuturile sale neacceptate caută să pună stăpânire pe conştiinţă. Conflictul se rezolvă atribuindu-l persoanelor din exterior. Fotbaliştii români au atribuit bulgarilor mentalitatea lor de învinşi, presupunând că aceştia, la scorul de 0–2, se vor resemna cu înfrângerea. Că a fost doar o iluzie a dovedit-o tenacitatea adversarilor noştri, capabili să puncteze la primele noastre semne de slăbiciune.

Când am fost egalaţi, mentalitatea de învinşi ne-a copleşit: nu mai putem face nimic, timpul e prea scurt, nu avem cum să câştigăm. Şi într-adevăr, până la sfârşit nu am mai reuşit nimic. Dacă ipoteza mea are măcar un sâmbure de adevăr, atunci angajaţi un psiholog la echipa naţională de fotbal a României pentru a exorciza mentalitatea de învinşi!

    

Traderul Jérôme Kerviel acuză: banca i-a pus în cârcă pierderi de aproape 5 miliarde, deși recuperase o treime

Fostul trader francez Jérôme Kerviel e din nou în atenția presei din Hexagon. Condamnat în 2010 la cinci ani de închisoare pentru abuz de încredere și fals, dar și pentru că ar fi adus daune de 4,9 miliarde de euro băncii Société Générale, Kerviel acuză acum banca de escrocherie în timpul procesului.  Concret, avocații băncii ar fi ascuns că din enorma pierdere ar fi recuperat, prin anumite mecanisme fiscale, 1,7 miliarde de euro, informa Libération la sfârșitul săptămânii trecute.

Iată și un fragment din ”Angrenajul. Memoriile unui trader” care reflectă stupoarea lui Kerviel la arestarea sa, în calitate, susține el, de țap ispășitor pentru niște speculații bursiere hazardate de care banca ar fi știut, dar a închis ochii, în speranța unor profituri ulterioare.

Am urmărit rechizitoriul parchetului care îmi cerea arestarea sprijinindu-se pe o motivaţie aiuritoare: „Cinci miliarde! Vă daţi seama ce înseamnă? Preţul a cinci centrale nucleare!” Deşi ancheta abia începea, eram desemnat ca vinovat exclusiv, eram judecat înainte de a fi putut explica amănunţit faptele. Procurorul a continuat pe aceeaşi cale: „După care a ascuns pierderi de două miliarde, în iunie 2007, fără ştirea băncii.” Simţeam că mă sufoc. Fiinţa asta chiar îşi dădea seama ce spunea? Cum de îi venea să creadă că o bancă, oricare să fi fost ea, dar cu atât mai mult Société Générale, ar fi putut pierde două miliarde de euro fără a-şi da seama, când orice persoană particulară care are o datorie de o sută de euro este sunată pe loc de zeci de ori pentru a veni să o plătească?

Apoi i-am ascultat pe cei trei avocaţi de la Société Générale cu impresia că ajunsesem un fel de inamic public numărul unu, un individ a cărui păstrare în libertate aproape că ar fi pus sub semnul întrebării însăşi ordinea socială. Veneau unii după alţii. Era de parcă s-ar fi referit la altă persoană într-atât le erau de violente cuvintele în ceea ce mă privea, într-atât erau de departe de adevăr. De mai multe ori m-am surprins zâmbind, atât le erau de fanteziste afirmaţiile. Unul dintre avocaţi a împins lucrurile dincolo de orice limită, ridicând problema sumelor la care se ridicau facturile mele telefonice! Dacă erau în asemenea măsură ridicate, însemna că aveam mai mulţi complici… 

În sfârşit, maître Meyer a luat cuvântul. A pledat singură în faţa celor trei avocaţi de la Société Générale şi a procurorului, cu întreg talentul şi convingerea de care dădea dovadă în mod strălucit. A spus încă o dată că, departe de a fi vrut să scap de justiţie, îmi recunoscusem toate greşelile şi răspunsesem la toate întrebările, fără să fi fugit vreun moment de responsabilitate. Procesele verbale din timpul arestului preventiv stăteau mărturie.

Când preşedintele mi-a dat cuvântul, am declarat ferm că alegaţiile celor de la Société Générale erau false, că răspunsesem tuturor convocărilor şi nu căutasem să mă sustrag instruirii procesului. Curtea s-a retras pentru deliberare. Era şi timpul, meciul trebuia să înceapă, după cum i-am spus glumeţ unui jandarm.

Trei sferturi de oră mai târziu, judecătorii s-au întors în fotoliile lor, iar verdictul a căzut ca o lamă de cuţit. Eram atât de convins că hotărârea va fi luată în favoarea mea încât, în momentul în care a fost anunţată, nici măcar nu am auzit-o. După care mi-a fost greu să o înţeleg, într-atât eram de uluit. Parcă-mi căzuse cerul în cap. Formula „mandat de arestare” nu am priceput-o decât întorcându-mă şi descoperind figura descompusă a Élisabethei Meyer. M-am ridicat ca de pe altă lume, de parcă aş fi încasat un upercut groaznic, pentru a-l asculta pe preşedinte comunicându-mi ordinul de a-l urma pe jandarm şi adăugând pe un ton care mi s-a părut uşor înveselit: „La drept vorbind, am uitat să vă spun că este vorba despre închisoarea La Santé.”

De ce aselenizarea nu este un trucaj NASA: Drapelul fluturând și stelele care nu se văd

”Conspirațiile NASA este o dezamăgire pentru iubitorii teoriei conspirației. Cartea inventariază, într-adevăr toate argumentele că aselenizările au fost filmate în studiouri secrete de pe Pământ, dar o face numai pentru a le demonta cu obiectivitate științifică” – T.C. Zarojanu, TVR

S-a făcut mare tevatură despre faptul că, în multe dintre fotografiile despre care NASA insistă că au fost făcute pe Lună de astronauţii săi, cerul de deasupra arată că stelele erau acolo unde trebuiau să se afle. Sau, mai corect spus, stelele nu sunt în realitate acolo, niciuna dintre ele. Negativiştii sugerează că NASA nu ar fi avut abilităţile necesare şi nici capacitatea de a estima locul exact al stelelor pentru fiecare dintre misiunile Apollo, aşa că au ales soluţia mai uşoară pentru a rezolva această problemă spinoasă: au decis să scoată complet stelele şi planetele din fotografiile relevante.

Însă NASA are un răspuns pentru a contracara această acuzaţie. Atunci când au fost făcute fotografiile şi au fost înregistrate filmele, strălucirea puternică a soarelui într-un mediu fără atmosferă, combinată cu setările pentru lumina zilei ale aparatelor, au făcut ca stelele de deasupra să nu fie vizibile.

Adepţii teoriei conspiraţiei clatină din cap, cu scepticism.

Şi cum rămâne cu faimosul drapel fluturând, care l-a incitat şi l-a înfuriat atât de mult pe Bill Kaysing? Nu se poate nega că steagul american pare, într-adevăr, să fluture, după ce a fost plasat în suprafaţa lunară de astronauţii de pe Apollo 11– ceva ce nu se putea întâmpla în vid. Deşi această problemă a fost promovată, poate mai mult decât oricare alta, de cei care cred că NASA s-a angajat deliberat într-o escrocherie şi înşelăciune masivă, adevărul este că drapelul flutură numai câteva clipe foarte scurte şi numai atunci când este manevrat de astronauţi. În rest, nu se mişcă câtuşi de puţin, adică exact ce era de aşteptat să se vadă într-un mediu vidat, cum este cel de pe Lună.

(Fragment din Conspirațiile NASA de Nick Redfern)

  

   

2 cărți de Paști: Ierusalim + Ultimul om bun

Directorul editorial de la Trei, Magdalena Mărculescu, a vorbit recent la TVR despre cum merge piața editorială în vreme de criză, despre cărțile care-au format-o, dar a recomandat și două titluri proaspete numai bune de citit/dăruit în perioada sărbătorilor pascale (recomandările sunt de la minutul 4’40” încolo).

Este vorba despre:

Ultimul om bun al lui A.J. Kazinski, thriller care pleacă de la legenda Vechiului Testament, după care pe Pământ trăiesc 36 de oameni buni care ne păzesc (dar ce se întâmplă când aceștia încep să fie exterminați programatic?)

Ierusalim. Biografia unui oraș de Simon Sebag Montefiore, o istorie captivantă a sanctuarului celor trei religii, o frescă bogată care merge de la regele David la Barack Obama, de la nașterea iudaismului, creștinismului și islamismului la actualul conflict palestiniano-israelian.

  

   

Răceala, capra și antibioticul

Multe boli au ceea ce se cheamă „istoric natural“: dor tare, apoi te faci bine. Cum spunea Voltaire: „Arta medicinei constă în a amuza pacientul în vreme ce natura vindecă boala“.

Să spunem că aţi răcit. O să vă simţiţi mai bine după câteva zile, dar pe moment vă simţiţi oribil. E cât se poate de firesc ca, atunci când simptomele sunt mai neplăcute, să încercaţi să vă îmbunătăţiţi starea. Aţi putea lua un remediu homeopatic. Aţi putea sacrifica o capră şi să vă atârnaţi măruntaiele ei de gât. Aţi putea să vă siliţi medicul de familie să vă prescrie antibiotice. (Am enumerat cele de mai sus în ordinea crescătoare a ridicolului). 

Apoi, când vă simţiţi mai bine — şi vă veţi reveni cu siguranţă dintr-o răceală — veţi presupune în mod firesc că orice aţi făcut când simptomele erau mai rele reprezintă motivul însănătoşirii. Post hoc ergo propter hoc, şi aşa mai departe.

De fiecare dată când o să răciţi o să daţi buzna la medicul dumneavoastră, hărţuindu-l să vă dea antibiotice, şi când medicul vă va spune: „Ştiţi, nu cred că i o idee prea bună“ veţi insista, fiindcă data trecută a ”funcţionat”, iar rezistenţa comunităţii la antibiotice va creşte şi, în cele din urmă, din cauza acestui tip de iraţionalitate, nişte doamne în vârstă vor muri de la nişte vaccinuri împotriva gripei aviare, dar asta e altă poveste. (Fragment din Pseudoştiinţa de Ben Goldacre)

   

      

Cum arată adevăratul Batman

Una dintre cele mai bizare dintre numeroasele şi variatele fiinţe stranii care bântuie legendele Texasului este cea care a devenit cunoscută, deşi pentru foarte scurt timp, sub numele de Omul Liliac (Batman) din Houston.

Întâlnirea esenţială cu bestia a avut loc în primele ore ale dimineţii de 18 iunie 1953. Dar fiind că fusese o noapte fierbinte şi agitată, tânăra soţie de 23 de ani, Hilda Walker, şi vecinii ei, Judy Meyer, de 14 ani, şi inspectorul de echipamente Howard Phillips, de 33 de ani, stăteau pe veranda casei lui Walker, la numărul 118, pe East Third Street, în oraşul Houston.

Walker a povestit ce s-a întâmplat:

…am văzut la 8 m depărtare o umbră uriaşă pe peluză. Am crezut mai întâi că era reflecţia mărită a unei molii mari, prinsă de lumina felinarului din apropiere. Apoi, umbra a părut să sară în sus, într-un nuc. Am ridicat cu toţii privirea. Şi l-am văzut.

A descris fiinţa ca având aproximativ forma de om, cu o pereche de aripi ca de liliac, îmbrăcat într-un echipament negru, strâns pe corp, şi înconjurat de o aură misterioasă, strălucitoare. Toţi trei au confirmat că silueta monstruoasă avea 2 m înălţime şi au fost de acord şi asupra faptului că lumina ciudată care îl înconjura era galbenă. Omul Liliac a dispărut când lumina s-a stins treptat, aproape exact în aceeaşi clipă în care Meyer a scos un ţipăt asurzitor.

Doamna Walker şi-a mai amintit:

Imediat după aceea, am auzit un şuierat puternic deasupra acoperişurilor din partea cealaltă a străzii. Era ca fulgerul alb al unui obiect în formă de torpilă… Auzisem atât de multe poveşti despre farfurii zburătoare şi îmi ziceam că oamenii care le spuneau erau nebuni, dar acum nu ştiu ce să mai cred. Poate că şi eu sunt nebună, dar l-am văzut, orice ar fi fost… Am rămas pe loc, stupefiată. Eram uluită.

Meyer a adăugat pentru ziar: “L-am văzut, şi nimeni nu poate susţine contrariul”. 

   

Fragment din volumul Conspirațiile NASA

    

Desenul familiei: ”Toată lumea privește parașutistul”

Personajul adăugat în desenul familiei poate fi un subiect mai mare sau chiar un adult.

Iată, de exemplu, cazul unui băiat de 11 ani, Raphael, care ne este adus la consult din cauza eșecurilor sale școlare continue. Își înfăţișează familia: tatăl, mama, o soră mai mare, de 23 de ani, un frate mai mare, de 18 ani. Dar pe el nu s-a plasat nicăieri. Dimpotrivă, dintr-un avion care trece, vedem coborând un parașutist. Raphael spune în comentariul său că „toată lumea privește parașutistul“.

Or, știm că acest băiat, în situaţia sa actuală, nu este fericit, pentru că este pedepsit adesea pentru notele sale proaste. Detestă școala și ar vrea să scape de ea. Se înţelege că, fiind devalorizat în ochii tuturor, nu s-a reprezentat în desenul său. Invitat să se identifice, a declarat că vrea să fie fratele de 18 ani, declarat de el ca fiind cel mai fericit pentru că are o motoretă nou-nouţă.

Cât despre parașutist, nu este cunoscut; nu este din familie. Dar faptul că este ţinta tuturor privirilor ne indică importanţa lui pentru Raphael. De altfel, băiatul nu se lasă rugat să spună că ar vrea să fie în locul acestuia „pentru că are parașută“. Într-adevăr, acest personaj adăugat este cel care simbolizează dorinţele de emancipare ale băiatului, dorinţe mai mult sau mai puţin afectate de interdicţie și care, din acest motiv, nu se pot exprima decât sub o deghizare.

Fragment din cartea:

Cât de diluată este homeopatia

Înainte să avansăm într-ale homeopatiei și să cercetăm dacă funcționează sau nu cu adevărat, mai avem o problemă esențială pe care trebuie s-o rezolvăm.

Cei mai mulți oameni știu că remediile homeopatice sunt diluate într-o asemenea măsură, încât nu mai rămân deloc molecule în doza pe care o primesc. S-ar putea însă să nu știți întocmai cât de diluate sunt leacurile cu pricina. Diluarea homeopată obișnuită este de 30C: asta înseamnă că substanța originală a fost diluată, pornindu-se de la concentrația de o picătură la o sută, de alte treizeci de ori. În secțiunea „Ce este homeopatia?“ de pe site-ul Societăţii Homeopaților, cea mai cuprinzătoare organizaţie a homeopaţilor din Regatul Unit, vă va spune că „30C conține mai puţin de o parte la un milion din substanța originală“.

„Mai puțin de o parte la un milion“ e, aș zice, o afirmație modestă: o preparare homeopatică 30C înseamnă diluarea unei unităţi în 100 la puterea 30 ori, mai degrabă, 10 la puterea 60, adică unu urmat de șaizeci de zerouri. Ca să evităm orice neînțelegeri, înseamnă diluarea unei unități de substanță în 1.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000 sau, folosind „termenii“ Societăţii Homeopaţilor, „o parte la un milion milion milion milion milion milion milion milion milion milion“. Este, într-adevăr, „mai puţin de o parte la un milion din substanţa originală“.

Spre comparație, într-un bazin de înot olimpic există doar 100.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. de molecule de apă. Imaginați-vă o sferă de apă cu un diametru de 150 de milioane de kilometri (distanța de la Pământ la Soare). Luminii îi ia opt minute ca s-o străbată. Închipuiţi-vă o sferă de apă de mărimea asta, cu o moleculă de substanţă în ea: aceasta e diluarea 30C.