2 cărți de Paști: Ierusalim + Ultimul om bun

Directorul editorial de la Trei, Magdalena Mărculescu, a vorbit recent la TVR despre cum merge piața editorială în vreme de criză, despre cărțile care-au format-o, dar a recomandat și două titluri proaspete numai bune de citit/dăruit în perioada sărbătorilor pascale (recomandările sunt de la minutul 4’40” încolo).

Este vorba despre:

Ultimul om bun al lui A.J. Kazinski, thriller care pleacă de la legenda Vechiului Testament, după care pe Pământ trăiesc 36 de oameni buni care ne păzesc (dar ce se întâmplă când aceștia încep să fie exterminați programatic?)

Ierusalim. Biografia unui oraș de Simon Sebag Montefiore, o istorie captivantă a sanctuarului celor trei religii, o frescă bogată care merge de la regele David la Barack Obama, de la nașterea iudaismului, creștinismului și islamismului la actualul conflict palestiniano-israelian.

  

   

Ron Currie: ”Cu toții suntem posesorii unei imaginații apocaliptice”

Revista ”Dilemateca” tocmai a publicat în ediția din aprilie un interviu cu nonconformistul romancier american Ron Currie Jr., sub titlul ”Cu toții suntem posesorii unei imaginații apocaliptice”.

Considerat ”noul Vonnegut”, autorul romanului ”Totul contează!”, vorbește despre scrisul său și despre sursele sale de inspirație. Iată câteva din gândurile sale: 

    

    

• Chiar dacă a lucrat ca bucătar pentru a-și câștiga existența, nu este tentat de discursul gastronomic: ”Abordarea mea, dacă aș încerca vreodată așa ceva, ar fi probabil similară cu aceea lui Anthony Bourdain și nu-mi imaginez că aș putea adăuga ceva în plus la acel gen gastronomic bizar și sexy pe care el l-a creat”
• Așa apocaliptic cum e, romanul este de un ”optimism destul de contraintuitiv”. Mesajul ar fi: ”ascultă, viața e înfricoșător de scurtă, așa ca n-are rost să pierzi vremea, să amâni lucrurile sau să pierzi vreo gură de aer. Oamenilor nu le place să li se amintească acest lucru, pentru că li se face frică, și și pentru că, mai ales în America, ni se spune că dacă ne străduim suficient de mult, vom rămâne tineri pentru totdeauna”
• ”Mă pot bloca într-un anume punct al poveștii (…) și atunci un vers, un acord muzical, o notă tânguitoare de corn mă pot debloca” (Motoul cărții este dintr-o piesă a trupei The Flaming Lips: Ce e dragostea şi ce e ura / Şi ce însemnătate ar avea dac-am şti? – „In the Morning of the Magicians“).
• ”Cu toții suntem posesorii unei imaginații apocaliptice – există ceva primar în fiecare dintre noi care nu numai că e interesat de distrugerea tuturor lucrurilor, dar chiar întâmpina această anihilare cu bucurie”.

“Dacă dragostea ar putea gîndi”, al 3-lea volum cu GSP: “Partenera să-şi găsească o activitate în afara cuplului!”

Alon Gratch (credit-Michele Sacks)

Astăzi, Gazeta Sporturilor îţi oferă o nouă carte de psihologie practică publicată împreună cu Editura Trei: “Dacă dragostea ar putea gîndi”. Psihologul american Alon Gratch vorbeşte într-un interviu GSP despre vulnerabilitate şi ură în relaţia de iubire, precum şi despre şansele unei relaţii amoroase pe internet.

***

Domnule Gratch, spuneţi în carte că iubind, ne expunem şi partea vulnerabilă, ceea ce uneori ne face să-l urîm pe celălalt.

Ceea ce noi urîm nu este cealaltă persoană, cît faptul că sîntem dependenţi de ea. Multe dintre certurile care apar în cadrul relaţiei şi multe din momentele în care ajungem să întrerupem legătura intimă vin din faptul că vrem să ne protejăm faţă de dependenţă şi vulnerabilitate. Relaţia are şanse de supravieţuire dacă va fi tratată cu maturitate, ca o interdependenţă în care ambele persoane îşi păstrează şi dreptul la viaţa lor privată. Faptul că ai pasiunile tale şi prietenii tăi te ajută să nu depinzi atît de mult de perechea ta. 

Bărbatul îşi poate “trăda” partenera nu doar cu o amantă, dar şi cu internetul sau cu televizorul, uitîndu-se, de exemplu, tot timpul la fotbal. Ce e de făcut?

Dacă aceste tipuri de “infidelităţi” nu sînt exagerate, atunci cel mai bun lucru este ca şi partenera să-şi găsească o activitate în afara cuplului. Dacă nu va face decît să se plîngă şi să arunce vina asupra lui, va reuşi doar să-l îndepărteze şi mai mult, să-l facă să se simtă vinovat şi îndatorat, ceea ce ucide dorinţa şi legătura afectivă. Dacă aceste tipuri de preocupări egoiste sînt exagerate, ea va trebui să-i spună verde în faţă că i se par inacceptabile şi eventual să consulte împreună un psiholog. Dacă nici aşa nu merge, nu-i rămîne decît să se distanţeze, la rîndul ei, şi să-şi găsească propriile pasiuni în afara relaţiei. Dacă el întoarce spatele, şi ea va face acelaşi lucru.

Relaţiile amoroase pe internet sînt extrem de frecvente azi. Ce şanse de reuşită au?

Ştiu cupluri care s-au întîlnit mai întîi online şi apoi s-au văzut în carne şi oase şi au continuat cu relaţii sau căsătorii reuşite. Cheia este să foloseşti internetul pentru a-ţi extinde numărul de cunoştinţe, şi nu pentru a repeta acelaşi gen de relaţii sortite din start eşecului. Oricum, dacă apelezi la internet, e bine să fii vigilent şi să nu-l foloseşti decît atunci cînd îţi vine foarte greu să întîlneşti “offline” alţi oameni de vîrsta ta. Aşadar, există şi iubiri virtuale care nu reprezintă, din start, un fiasco, deşi multe, dacă nu majoritatea, sînt sortite eşecului.

Citește continuarea interviului în Gazeta Sporturilor.

“Un «macho» nu este cel care iese cu prietenii, ci acela care dispreţuieşte femeile”

Ieri, Gazeta Sporturilor a lansat al doilea volum dintr-o nouă seria de cărți de Psihologie Practică: ”Bărbatul de azi explicat femeilor”. Sexologul francez Gérard Leleu, autorul cărţii, arată într-un interviu pt. GSP în ce fel partenerele pot scoate la lumină latura tandră şi grijulie a perechii lor. Iată un fragment din interviu:

Cum rămâne cu bărbaţii ”macho”, cei care preferă să ”iasă cu băieţii” în loc să-şi plimbe soţia? 

Un ”macho” nu este cel care iese cu prietenii, ci acela care dispreţuieşte femeile, încearcă să le domine crezându-se superior, le clasifică în funcţie de relaţiile sexuale şi care îşi refuză partea sa feminină. Faptul că ieşi cu băieţii face parte din autonomia care trebuie să existe pentru fiecare parte din cuplu. Viaţa în doi are două aspecte: unul comun (cei doi locuiesc împreună, fac dragoste, au copii de care se ocupă, au proiecte comune) şi unul individual (fiecare îşi urmează programul şi proiectele personale, sociale, artistice, spirituale). Fiecare fiinţă are dreptul la colţişorul său privat. Doar astfel se va simţi dator să evolueze şi se va îmbogăţi, cu ce va aduce din afară, cuplul şi conversaţiile din interiorul acestuia, prevenind plictiseala şi uzura.

În ce fel partenerele îşi pot ”îmblânzi” bărbaţii?

Nu e deloc simplu să schimbi un bărbat, dar nici imposibil. Trebuie ca femeia să-şi dezvolte ”animus”-ul, adică să aibă iniţiativă, creativitate, autoritate. În acest fel, va deveni şi ea o fiinţă completă. Va refuza să se lase dominată. Va fi independentă, prin faptul că are un venit constant şi un permis auto. Pe lângă aceşti piloni de siguranţă, va încerca să-şi pună în practică puterea de convingere: îi va spune bărbatului că e un semn de progres dacă va fi mai atent la ea şi la copii, că puţină compasiune faţă de ceilalţi poate face lumea mai plăcută, că dacă-şi va stăpâni agresivitatea, va evita suferinţa şi stresul inutile, că valorile feminine permit îmbunătăţirea condiţiei umane.

Cartea dumneavoastră include şi multe sfaturi de sexologie. Pentru un bărbat, care sunt cele mai iritante gesturi pe care partenera le poate face în cadrul relaţiei intime? 

Cum femeile sunt receptive şi intuitive, nu prea se întâmplă să facă lucruri enervante când fac dragoste. Dar este adevărat că fiecare dintre sexe nu cunoaşte decât ceea ce simte în interiorul corpului său, nu şi ce trăieşte celălalt. Printre lucrurile care pot fi deranjante pentru un bărbat, aş aminti: a sări pe penisul său, a-l masturba prea energic, a-i provoca dureri trăgând prea tare de frâul prepuţului, a-i atinge prea brusc mameloanele. Bărbaţii macho se simt agasaţi dacă sunt sărutaţi prea mult sau primesc mângâieri în exces. Dar aceştia se înşeală, pentru că săruturile şi mângâierile hrănesc cuplul, la felul cum soarele este sursa vieţii.

”Gazeta Sporturilor” vine cu o nouă serie de cărți de psihologie practică. Interviu cu Vasile Dem. Zamfirescu

Psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, coordonatorul seriei de cărţi de psihologie practică oferită de Gazeta Sporturilor şi Editura Trei, dezvăluie cum poţi descoperi soluţii la probleme la care, uneori, nu găseşti răspunsulde unul singur.

- Domnule Vasile Dem. Zamfirescu, cât de mult poţi învăţa din cărţile de psihologie practică? Pot ele înlocui experienţe trăite pe propria piele?

- Orice carte conţine o experienţă de viaţă. Cărţile de psihologie practică au în plus, faţă de romane de exemplu, mărturia unor experimentaţi psihologi sau psihoterapeuţi, adică multă competenţă. Informaţia pe care o conţin este complementară experienţei fiecăruia dintre noi. Ele ne ajută să ne privim propria experienţă dintr-un nou punct de vedere, să-i găsim sensuri nebănuite şi, mai ales, ne oferă soluţii la probleme pentru care, uneori, nu găsim răspunsuri.

- Spuneaţi într-un interviu că “psihanaliza e oglinda cu care îţi vezi spatele”. Cărţile te ajută să modifici “spatele” sau să-l vezi într-o altă lumină?

- Partea ascunsă a personalităţii noastre, pe care ne-o arată psihologia, poate fi modificată doar dacă este cunoscută. De multe ori suntem nemulţumiţi de noi şi am dori să ne schimbăm, dar nu ştim cum. Psihologia practică ne dă sugestii şi pentru acest scop.

   

Cele 7 carti esențiale cu Gazeta Sporturilor:

• 25 ianuarie: “Cum sa fii o mama buna pentru fiul tau” – Autor: Alain Braconnier
• 1 februarie: “Barbatul de azi explicat femeilor” – Autor: Gerard Leleu
• 8 februarie: “Daca dragostea ar putea gandi” – Autor: Alon Gratch
• 15 februarie: “Cartea gesturilor europene” – Autor: Peter Collett
• 22 februarie: “Intalnirea cu visele” – Autor: Ruth Berry
• 29 februarie: “Criza adolescentei” – Autor: Stephane Clerget
• 7 martie: “Recomandari psihanalitice pentru mame” – Autor: Wilhelm Stekel

   

- Cui se adresează aceste cărţi de psihologie practică?

- Tuturor persoanelor care acceptă ideea că omul are şi psihic, nu numai corp şi minte, şi care vor să se cunoască mai bine pentru a trăi mai plăcut, mai eficient cât mai aproape de maximul posibilităţilor lor.

- În ce fel “acţionează” cartea asupra celui care o citeşte?

- Cine caută soluţii la probleme importante de viaţă, de exemplu la întrebarea cum să-ţi creşti mai bine copilul, le poate găsi, ca şi cum ar sta de vorbă cu un foarte competent psiholog, pedagog, psihiatru. Cine doreşte cunoştinţe despre o perioadă a vieţii, cum este adolescenţa, de asemenea le găseşte, oferite de specialiştii care şi-au consacrat viaţa studierii acestei probleme. Fără ocolişuri inutile, ajungi direct la ţintă.

- De ce femeile sunt mai deschise faţă de acest gen de literatură?

- Ca psihoterapeut vă pot spune că femeile au mai mult curaj în a-şi asuma atât dificultăţile vieţii psihice, cât şi căutarea de rezolvări.

Citește continuarea interviului în Gazeta Sporturilor.   

   

Printre fustele mamei: cum relaționezi cu băiatul tău (vol. 1 din noua serie cu GSP)

Psihanalistul francez Alain Braconnier, autorul cărții ”Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău”, explică de ce ”băiatul mamei” trebuie încurajat să devină un bărbat matur și independent.

  

Miercuri, 25 ianuarie, Gazeta Sporturilor şi Editura Trei au lansat pe piață ”Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău”, primul volum dintr-o nouă serie de 7 titluri de psihologie practică scrise de specialiști de talie internațională. Medicul și profesorul universitar parizian Alain Braconnier le vorbește mamelor despre pericolele cocoloșirii băieților, dar și despre cum pot relaționa adolescenții lor și cu viitoarele nurori.

- O mamă care-și cocoloșește băiatul se spune că-l va transforma într-un bărbat pasiv și efeminat. Cum poate fi evitat acest lucru?

- Iubirea unei mame pentru fiul ei nu poate fi niciodată prea mare. Dar dragostea ei nu trebuie să ajungă să fie nici ”devoratoare”, nici atât de pasională încât să devină posesivă, împiedicând copilul să devină independent. Ea trebuie să permită și altor persoane, în speță tatălui, să-și arate dragostea față de băiețel. Mama trebuie să-i arate întreaga iubire pe care i-o poartă, pentru ca el să fie cât mai fericit cu putință, și nu doar pentru propria ei stare de bine. În acest ultim caz, dragostea maternă devine o închisoare pentru fiul ei.

- De obicei, băiatul preferă activitățile dinamice – să joace fotbal, să se lupte cu alți copii etc. Cum mai poate mama să fie alături de fiul ei?

- Pentru ea, este foarte important să se știe cum să participe alături de băiatul ei la acele jocuri care le fac plăcere ambilor. Altfel, mai ales în cazul jocurilor de întrecere sau a celor sportive mai masculine, băiatul își va căuta alți parteneri de joacă: tatăl, frații, prietenii.

- Vine și anotimpul adolescenței. Cine se ocupă acum de educația sexuală a băiatului?

- Educația sexuală a băieților va fi în principal treaba aceluia dintre părinți căruia îi vine cel mai ușor să vorbească despre sexualitate cu copilul său. Indiferent că e vorba de mamă sau de tată, cel care preia inițiativa va trebui să știe să răspundă cât mai simplu întrebărilor adolescentului, să-i explice unele lucruri care apar în programele de la televizor sau să-i ofere o carte utilă, de la care pot porni viitoare discuții. Mamele pot, de pildă, să le vorbească băieților despre respectul pe care fetele îl așteaptă din partea lor. De asemenea, părinții îi pot vorbi și împreună copilului lor.

- Mai departe, vine vârsta la care ”băiatul mamei” este ”furat” de o altă femeie. Ce atitudine va adopta mama față de viitoarea noră?

- Relația dintre noră și soacră este un subiect delicat. Mama are adesea sentimentul că fiul ei ”i-a scăpat din mână”. Pe de altă parte, unora dintre băieți le vine greu să se despartă de mamă, ceea ce le enervează pe viitoarele lor consoarte. Cel mai important este ca băiatul devenit matur să știe clar care este locul fiecăreia și să le-o spună în mod direct amândurora, chiar dacă, uneori, femeile din viața sa nu vor accepta prea ușor aceste lucruri. Multe dintre certurile care apar în proaspetele cupluri vin tocmai din faptul că băieții deveniți bărbați nu au știut să-și delimiteze mai clar locul lor în cadrul acestor relații.

CV

Alain Braconnier, psihanalist și psihiatru francez, este specializat în psihologia copiilor și adolescenților și este preocupat de ”resursele interioare necesare pentru a-i înțelege mai bine pe ceilalți”, după cum afirmă pe blogul său personal. A mai fost tradus în română cu volumul ”Cum să fii un tată bun pentru fiica ta” (Ed. Trei, 2008).

Interviu apărut inițial pe blogul Gazetei Sporturilor drhappy.ro

Peter Collett: despre limbajul corporal al politicienilor

Roma arde, iar Berlusconi joacă bunga-bunga. Profesorul Peter Collett vorbește despre limbajul semnelor în politică.

Autorul “Cărţii gesturilor” şi al “Cărţii gesturilor europene” (Ed. Trei) a revenit în România după cinci ani. Expert în psihologie socială şi profesor la Universitatea Oxford, Collett a susținut la Bucureşti conferinţa “Limbajul non-verbal şi cele mai bune practici în business”, organizată de Twelve Corporate.

Cu această ocazie Jurnalul Național l-a luat la întrebări Redau mai jos câteva dintre răspunsuri.

  

***

● În Europa e criză şi liderii europeni se întrec în tot felul de declaraţii, iar în ultima vreme au cam exagerat. Să luăm, de exemplu, declaraţia lui Berlusconi despre Angela Merkel. Ce credeţi că se ascunde în spatele acestor declaraţii?

● Sigur, aveţi dreptate – Europa e în criză. Sunt tentat să cred că Europa e în criză de sute de ani, dar trebuie să recunoaştem că natura actualei crize economice este mult mai serioasă decât orice altceva am trăit în ultima vreme. Remarca atribuită lui Berlusconi la adresa cancelarului german – cum că e grasă şi neatrăgătoare – e exact ce ne aşteptam să declare cineva ca Berlusconi, dincolo de faptul că e teribil de jenantă pentru poporul italian. Dar ce mă preocupă pe mine mai mult decât remarca în sine este felul în care bufoneriile narcisiste ale lui Berlusconi au ajuns să-i distragă pe oameni de la treburile serioase legate de rezolvarea problemelor economiei italiene.Dar, evident, asta fac mulţi politicieni cu putere – se folosesc de poziţia lor nu neapărat pentru câştiguri personale, cât pentru a se asigura că ei sunt în centrul atenţiei tuturor. În cazul politicii italiene, uneori, se pare că nimic nu s-a schimbat – în timp ce Roma arde, Berlusconi dansează/joacă bunga-bunga!
     

● Cât de important e limbajul non-verbal într-o campanie politică?

● Nu e de ajuns ca politicienii să spună lucruri bune sau să vorbească convingător despre politicile lor – trebuie ca aceştia să stâpânească şi arta limbajului corpului pentru a demonstra că ei au ce le trebuie pentru a fi nişte lideri adevăraţi, că sunt aproape de oameni şi că le pasă de soarta lor. Pentru a fi nişte politicieni eficienţi trebuie şi să fie capabili să controleze acele aspecte ale comportamentului lor care e posibil să-i trădeze. Trebuie să se asigure, de exemplu, că oamenii nu-şi pot da seama când ei sunt neliniştiţi sau nesiguri pe propria lor persoană. Când John F. Kennedy l-a întâlnit pe Richard Nixon în prima dezbatere prezidenţială televizată din 1960, ni s-a spus că oamenii care au ascultat dezbaterea la radio au fost mai impresionaţi de Nixon, în vreme ce aceia care au urmărit-o la televizor ar fi votat mai degrabă cu Kennedy. Pe sticlă Kennedy era calm, în vreme ce Nixon arăta transpirat şi neliniştit. şi rezultatul dezbaterii nu a stat în ce a spus fiecare dintre candidaţi, ci felul în care s-au prezentat în timpul ei – cu alte cuvinte, limbajul corpului lor. Dar calităţile vizibile de lider pe care le-a arătat Kennedy nu sunt importante doar în politică, ci şi la serviciu. Șeful, de exemplu, trebuie să proiecteze o imagine a autorităţii fără să pară prea distant şi una dintre cele mai eficiente metode pentru a face acest lucru este prin limbajul corpului.
    

   

   

● Îmi aduc aminte de un film cu Rowan Atkinson, “Bean – The Ultimate Disaster Movie”, în care personajul jucat de el călătoreşte în America şi provoacă tot felul de încurcături prin gesturile lui…. De ce în două state care vorbesc aceeaşi limbă gesturile sunt atît de diferite, chiar opuse? ● Nu-mi aduc aminte de filmul pe care-l menţionaţi, dar aveţi dreptate – oameni care vorbesc aceeaşi limbă pot avea comportamente diferite. Scriitorul englez George Bernard Shaw a rămas faimos pentru faptul că a descrs englezii şi americani drept două naţiuni “separate de o limbă comună”. Se întâmplă deseori ca două ţări despre care se crede că sunt asemănătoare, să fie, în realitate, mai diferite decât credeau. În privinţa gesturilor, există numeroase exemple despre cum acelaşi gest înseamnă lucruri foarte diferite pentru naţiuni care se învecinează una cu cealaltă, nu mai spun că o astfel de confuzie poate apărea şi în interiorul graniţelor unei ţări. Mă gândesc, de pildă, la felul în care oamenii îşi mişcă capul când vor să spună “nu”. În nordul Italiei, de exemplu, oamenii îşi mişcă capul dintr-o parte în alta, în vreme ce în sudul Italiei îşi dau capul pe spate – două acţiuni diferite, care au însă acelaşi înţeles.

  

Citește întregul interviu în Jurnalul Național

  

Peter Collett: conferință despre limbajul nonverbal în afaceri

Autorul Cărții gesturilor și Cărții gesturilor europene, Peter Collett, revine în România după cinci ani. Expertul în psihologie  socială de la Oxford va susține vineri la București conferința “Limbajul nonverbal și cele mai bune practici aplicabile în business”, organizată de Twelve Corporate, cu susținerea Editurii Trei. (Evenimentul are loc pe 11 noiembrie 2011, la Hotel Ramada Bucharest North).

Ca prilejul reîntoarcerii în România, Collett a oferit un interviu pentru România Liberă. Psihologul povestește, printre altele, despre semnele nespuse ale flirtului și despre cum s-a dat de gol Clinton, când a mințit în fața Senatului american.

  

  

   

Avem o femeie într-un bar care fumează teatral, arătându-şi încheietura mâinii, îşi priveşte în ochi partenerul, îşi atinge buza superioară cu mâna şi-şi verifică foarte des telefonul mobil. O puteţi „citi”?

Nu sunt foarte edificat în privinţa telefonului mobil, dar toate celelalte gesturi pe care le enumeraţi sunt, de obicei, legate de flirt. Când o femeie îşi expune încheietura mâinii fumând, acest lucru arată că, inconştient, ea vrea să le spună celorlalţi că nu reprezintă o ameninţare şi că e o femeie atrăgătoare. În acest context, privitul fix în ochii celuilalt e un semn că eşti complet atras sau absorbit de cealaltă persoană şi a-ţi atinge buza cu mâna e, deseori, o invitaţie mascată la sărut. Dar trebuie să fim foarte atenţi înainte de a trage o concluzie, pentru că multe femei au obiceiul de a afişa semnale de flirt chiar şi atunci când, de fapt, nu au această intenţie faţă de bărbatul cu care stau de vorbă.

Cum aţi ajuns să fiţi pasionat de limbajul şi cultura corpului?

M-a interesat psihologia de la o vârstă foarte fragedă şi, curând după aceea, am devenit fascinat de felul în care oamenii se comportă în compania celorlalţi – cum îşi strâng mâinile, cum comunică prin gesturile mâinilor, cum îşi folosesc ochii şi cum se exprimă la nivelul mimicii feţei. În facultate am observat că mulţi dintre colegii mei studiau procesele mentale sau făceau diverse experimente în laborator. Eu eram mult mai interesat de cum se comportau oamenii în baruri, restaurante, la locul de muncă şi acasă. Bănuiesc, totuşi, că fascinaţia pentru cultura şi limbajul corpului e destul de mult legată de faptul că am copilărit în Africa, unde există o mare varietate de comunităţi şi culturi.

Oamenii sunt interesaţi să descifreze limbajul unui politician. Dacă acel politician minte, ce gesturi ar putea să afişeze?

Există o sumedenie de comportamente care sunt legate de minciună. Când ne gândim la politicieni care mint, primul exemplu care-mi vine în minte este Bill Clinton şi faimoasa lui apariţie în faţa membrilor Senatului. Am studiat cu atenţie înregistrările respectivului moment şi am observat mai multe gesturi care sugerează minciuna: gura uscată, linsul buzelor, pusul mâinii peste pumnul strâns, arătatul cu degetul înspre cel care pune întrebările şi încercarea de a-şi acoperi gura cu mâna. Dar trebuie întotdeauna să fim prudenţi în a trage concluzii legate de minţit, pentru că multe dintre aceste detalii sunt valabile şi ca simptome ale anxietăţii. Prin urmare, poţi foarte lesne să spui că cineva minte când, de fapt, respectivul e doar îngrijorat sau anxios.

Citiți întregul interviu în România Liberă.

   

V. Dem Zamfirescu: ghid de lectură a ”Cărții roșii”

Editura TREI si Institutul Cultural Roman va invita marti, 8 noiembrie, ora 18.00, la o dezbatere pornind de la Cartea Rosie de C.G. Jung, discutie la care vor participa Andrei Plesu, Mihaela Minulescu si Vasile Dem. Zamfirescu, moderati de Horia Roman Patapievici. (Evenimentul are loc la sediul ICR din Aleea Alexandru nr. 38, iar accesul publicului va fi liber.)

Pentru a intelege mizele acestei carti speciale, va propun un fragment dintr-un interviu recent acordat de editorul si psihanalistul V. Dem Zamfirescu pentru revista Psychologies in marginea ”Carții rosii”, acest ”Sfant Graal al Inconstientului”, cum l-a botezat ”The New York Times Magazine”:

      

  

  

Care sunt mijloacele de sondare a propriului Sine pe care Jung le foloseste in Liber Novus? Arunca aceasta carte o lumina noua asupra psihanalizei jungiene si a psihanalizei clasice in general? „Autoanaliza“ intreprinsa de Jung cu prilejul scrierii acestei carti este ea un model terapeutic?

V.D.Z.: La prima vedere, Jung, prin utilizarea masiva a analizei viselor, se situeaza in continuare in matca psihanalizei freudiene. Insa visele care-l preocupa si, trebuie s-o spunem, il inspaimanta pe Jung, sunt vise care vin din inconstientul colectiv si pe care intemeietorul psihologiei analitice le numeste „vise mari“. In mod evident, noua este analiza produselor spontane ale imaginatiei (viziuni), care va da continut metodei specific jungiene, numita „imaginatie activa“. Dificultatea metodei consta in a controla rezistentele care se opun fluxului produselor imaginatiei alimentate de inconstient, ceea ce Jung reuseste din plin, nu fara dificultate si emotii negative. Apelul la imaginatia activa a devenit o metoda curenta in psihanaliza jungiana.

Ce portret (inedit) al autorului se contureaza prin publicarea acestei lucrari? Vedem acum un „alt“ Jung?

V.D.Z.: Daca, pana la Jung, psihanaliza freudiana ne obisnuise cu sondarea inconstientului personal, a acelui inconstient care se formeaza in ontogeneza, inconstient de care este legata nevroza, psihologia analitica ne deschide poarta spre tenebrele inconstientului colectiv, acel inconstient care, dupa Jung, alimenteaza psihozele atunci cand coplesesc eul. Ca deschizator de noi drumuri de acces la inconstient, Jung isi ilustreaza forta psihica deosebita de a se lupta cu psihoza. „Confruntarea cu inconstientul“, despre care vorbeste Jung in Amintiri, vise, reflectii „este de fapt o confruntare titanica cu forte interioare de necontrolat pentru oamenii obisnuiti.“

Desenele, mitologia personala, mandalele lui Jung par, la prima vedere, niste manifestari dispersate ale personalitatii sale inconstiente. Se poate decela un Eu coerent, nou, superior, dincolo de toate aceste fragmente?

V.D.Z.: Fragmentele pe care Jung le „dezgroapa“ prin autoanaliza de mare profunzime sunt menite integrarii in Eu, intr-un proces care urmareste sa-l extinda si sa-l apropie de Sine (Selbst) — arhetipul totalitatii psihice integrate. Daca Eul pierde contactul cu Sinele, atunci apar sentimente de instrainare, de lipsa de sens, chiar depresii, ceea ce ar caracteriza, dupa Jung, viata omului contemporan. Cand Eul si Sinele au o relatie de comunicare optima, se realizeaza ceea ce Jung numeste „individuatie“, adica dobandirea realitatii si sentimentului unicitatii indivizibile in conexiune cu experienta mai larga a umanitatii. Tendinta autorealizarii in sensul de mai sus este inerenta psihicului uman, iar scopul ultim al analizei este tocmai de a facilita acest proces.
  

Citește întregul interviu în ediția online a revistei Psychologies

  

Simon Beckett: „Am început să scriu prefăcându-mă că sunt Ernest Hemingway“

În timp ce am scris primele patru romane, lucram ca jurnalist freelancer pentru o serie de publicaţii din Marea Britanie. În 2002, am fost însărcinat de cotidianul „Daily Telegraph” să scriu un articol despre un program de instrucţie care li se face ofiţerilor de poliţie americani, într-un spaţiu care simulează perfect locul crimei şi toate detaliile aferente. Vreme de o săptămână am participat, împreună cu ei, la mai multe activităţi, desfăşurate la Body Farm, în Knoxville, Tennessee. Numele oficial este, de fapt, Institutul de Cercetare Antropologică al Universităţii din Tennessee şi, la vremea aceea, era singurul loc din lume care folosea cadavre umane pentru cercetări legate de procesul de descompunere.

A fost înfiinţat în anii ’80 de un faimos antropolog medico-legist pe nume William Bass care şi-a dat seama că, studiind modul în care se descompun cadavrele umane, poţi afla lucruri esenţiale într-o investigaţie, cum ar fi cauza morţii sau felul în care victima a murit. Această „instituţie” se întinde pe o suprafaţă de peste patru kilometri, cu dealuri împădurite şi, la orice oră din zi sau din noapte, poţi găsi acolo mai multe cadavre umane, aflate în diverse grade de descompunere, gata să fie descoperite şi analizate.

Când am ajuns eu acolo, câteva cadavre fuseseră îngropate cu şase luni în urmă special pentru acest program de instruire. Poliţiştii trebuiau să descopere mormintele şi să recupereze rămăşiţele ca şi cum s-ar fi aflat cu la adevăratul loc al unor crime. A fost o experienţă hiperrealistă şi destul de înspăimântătoare. Dar şi extrem de fascinantă. Şi din ea s-a născut primul roman al seriei care-l are ca protagonist pe David Hunter, intitulat „Chimia morţii”.

Fragment din interviul acordat de Simon Beckett cotidianului Romania liberă. Citește întregul interviu aici: