Top 15: noutăți la Bookfest 2012

Va așteptăm la Bookfestul de săptămâna viitoare (30 mai – 3 iunie, la Romexpo) cu cel mai râvnit bestseller erotic al momentului, cu o nouă colecție de SF & Fantasy, cu o carte esențială pentru mediatori, dar și cu sfaturi de homeopatie sau de psihologie practică (pentru frații certăreți).

     

          

15. Odiseea zeilor,

în care mitologia grecilor (cu centauri, zeițe și Atlantide) este rescrisă de paleoastrologul Erich von Däniken, pentru care războiul dintre zeități reprezintă, de fapt, urmele contactului cu civilizații extratrestre.

14. Ghid homeopatic pentru familie:

ce boli poți vindeca de unul singur?, care este profilul tău homeopatic? și cum funcționează medicamentele homeopatice? – găsești răspunsuri clare în cartea doctorului francez Alain Horvilleur, secretar general al Organizației Medicale Homeopatice Internaționale.

13. Copilul german,

un nou policier din Seria Neagră, în care suedeza Camilla Läckberg duce mai departe aventurile Ericăi Falck – femeia tocmai descoperă niște schelete naziste prin dulăpiorul familiei…

12. Nevroză balcanică:

de ce ne înjurăm în trafic?, de ce murim de ciudă pe capra vecinului?, avem nevoie oare de un Minister la Stimei de Sine? Aflați răspunsurile din colecția de microeseuri psihanalitice ale profesorului Vasile Dem. Zamfirescu.

11. Pământul oamenilor liberi

începe cu un tânăr copist de texte sacre dintr-un sat moldovenesc – cum vă sună povestea? Încercați romanul îmbibat de magie și politic al Lilianei Lazăr, autoare care trăiește în Franța și a fost premiată pentru acest roman în 2009 de Organizația Internațională a Francofoniei.

    

   

10. Simplu, Daria

este tot o poveste autohtonă, de data aceasta cât se poate de reală și de tragică, scrisă sub formă de jurnal de o tânără învinsă de cancer anul trecut, la doar 21 de ani – memoriile de față vin după un premiu pentru jurnal din 2008 oferit de Uniunea Scriitorilor.

9. Floarea vârstei:

un alt fel de vorbi despre viața la 60 de ani – Jane Fonda își spune povestea maturizării, asezonând grăunțele de înțelepciune și anecdotele biografe cu exerciții fizice, dietetice și de meditație.

  

Citește catalogul tuturor noutăților de la târg: Grupul editorial TREI – BOOKFEST 2012

   

8. Dragul meu dușman, prietenul meu periculos:

psiholoaga londoneză Dorothy Rowe folosește datele neuroștiințelor și psihoterapiei pentru a face pace între frații certați de-o viață.

7. Pe aici au trecut cuțitarii

este un roman special care tocmai a căpătat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune (pe 2011) – o povestea tăioasă și inteligentă despre scurgerea timpului, showbiz și supraviețuire. Jennifer Egan vă va surprinde prin prospețimea scrisului!

6. Trăiește senzațional!

află care sunt hainele, slujba și partenerul care ți se potrivesc cel mai bine, plecând de la profilul tău senzorial. Ghidul în călătoria de autodescoperire va fi specialista în neuroștiințe și psihologie educațională Winnie Dunn.

   

   

5. Muntele de la miezul nopții:

sorbonardul Jean-Marie Balas de Roblès (l-ați citit deja cu fascinantul ”Acolo unde tigrii sunt la ei acasă”) revine cu o nouă istorie, țesută sub formă de mandală – cea a unui paznic de liceu iezuit care apucă pe drumul către Shambala.

4. Psihologia mediatorului,

o carte esențială pentru un job tot mai la modă – cum să îți dezvolți abilitățile de pacificator, de persoană în stare să stingă conflicte și dispute ajunse în pragul tribunalului?

3. Fizica viitorului:

pe ludicul fizician Michio Kaku îl știți probabil din Fizica imposibilului. În noua traducere faceți cunoștință, pe calea interviurilor, cu zeci de savanți în energie, inteligență artificială sau medicină care ”inventează” viitorul în laboratoarele lor.

2. Cronoliții

neașteptat pentru mulți, Editura Trei debutează cu o colecție de SF și Fantasy, botezată Epsilon. Primele două cărți din această vară: antologia Nebula 2011 și romanul canadianului Robert Charles Wilson, o poveste despre niște gigantice statui ițite peste noapte pe tot Pământul ca să profețească… hm, o să vedeți ce…

1. Cele 50 de vicii ale domnului Grey

Fostă producătoare TV, E.L. James și-a filtrat toate fanteziile erotice într-un bestseller mult-așteptat și la noi, o carte (prima parte dintr-o trilogie) devenită hit mai întâi ca e-book, vândut într-un an în 250.000 de exemplare.

   

Inchizitorul și tehnicile sale de dezvoltare personală

— Matthew, a zis Geiger, închide ochii.

Matthew s-a încruntat, dar a făcut ce i s-a cerut.

— Iar acum, imaginează-ți că ai căzut într-o fântână goală. În jurul tău e întuneric. Nu vezi nimic. Nu auzi decât șuieratul propriei tale respirații. Simți dureri în tot trupul. Poate că ți-ai rupt o gleznă sau o încheietură.

Geiger a tăcut preț de câteva secunde, ca și când ar fi vrut să se asigure că Matthew chiar se aude respirând în bezna închisorii lui.

— Din pricina durerii, începi să vezi tot felul de luminițe în spatele pleoapelor, a continuat el. Simți gust de sânge. Pereții sunt reci și umezi. Și netezi. Nicio crăpătură sau scobitură de care să te agăți. Îți imaginezi cum ar fi să te afli pe fundul acelei fântâni?

Fragment din:

Clientul a simțit un fior rece pe ceafă — el, unul, deja și-l închipuia acolo pe Matthew.

— Încerci să rămâi calm. începi să strigi după ajutor. „Sigur o să mă audă cineva“, îți spui în sinea ta. Dar, după o vreme, îți dai seama că probabil o să mori acolo. Și, în clipa în care conștientizezi lucrul ăsta, ceva din tine începe să moară. Nu ceva din trupul tău, ci chiar sufletul tău. Înțelegi ce spun, Matthew?

— Ți-am zis de nu știu câte ori: habar n-am ce vrei de la mine!

— Matthew, ți-am explicat că n-ai voie să vorbești. N-ai voie decât să încuviințezi sau să negi dând din cap. Îți amintești că ți-am zis asta?

Matthew a încuviințat din cap, uitându-se în ochii lui ficși, iar Geiger s-a dus în spatele scaunului de frizerie și a luat un microfon fără fir și o pereche de căști, pe care i le-a potrivit în urechi.

— Sennheiser 650, a zis el. Îmi plac mai mult decât cele marca AKG, pentru că-ți oferă o experiență auditivă mai complexă. Închide ochii, Matthew.

Matthew a scos un oftat hârâit și s-a conformat, globii oculari mișcându-i-se repede sub pleoape. Geiger a dus microfonul la gură și a început să se plimbe prin cameră, vorbind pe un ton blând, care i-a amintit clientului de unul dintre acei guru ai dezvoltării personale care apăreau la televiziunea publică — atâta doar că audiența lui era alcătuită dintr-o singură persoană.

— Mă auzi limpede? l-a întrebat Geiger.

Matthew a încuviințat din cap.

— Bine. Iar acum, înapoi în fântână, Matthew. Ești acolo?

Matthew a înghițit în sec — mărul lui Adam i s-a mișcat vizibil în sus și-n jos —, apoi a încuviințat iarăși din cap.

— Bine, a zis Geiger, iar cuvântul acesta i-a sunat clientului ca o rugăciunea blândă. E important să crezi că te afli în fântână, Matthew, pentru că nu e vorba de un joc mental. Ești pe fundul fântânii, iar eu sunt singurul tău mijloc de-a ieși de acolo. Eu sunt funia care îți poate fi aruncată de la gura fântânii și mâinile care te pot scoate afară.

A pus mâna ușor pe umărul lui, iar Matthew s-a crispat.

— Și singurul lucru care poate face ca funia să coboare este adevărul.

”Înainte să adorm”: o ecranizare cu Nicole Kidman, produsă de Ridley Scott

Christine Lucas, eroina celebrului roman Inainte sa adorm de S.J. Watson, si-a gasit chipul holywoodian - Nicole Kidman.

Bestsellerul international, publicat de Editura Trei in colectia Fiction Connection, va ajunge pe marile ecrane la inceputul anului viitor. Mai multe staruri de la Holywood, intre care Kate Winslet, Cate Blanchett, Helen Hunt sau Meg Ryan, si-au dorit sa joace rolul Christinei, dar producatorii filmului au desemnat-o pe Nicole Kidman pentru aceasta interpretare.

   

   

   

Romanul va fi regizat de Rowan Joffe, cunoscut publicului mai ales ca scenarist al filmelor The American (cu George Cloony in rolul principal) si 28 Weeks Later (cu Jeremy Renner, Rose Byrne si Robert Carlyle). Productia filmului este semnata de Ridley Scott (American Gangster, Gladiator, Kingdom of Heaven). Filmarile vor incepe spre sfarsitul acestui an.

De curand, cartea Inainte sa adorm a fost nominalizata pentru Premiul Desmond Elliott, care se acorda romanelor de debut in Marea Britanie. Castigatorul va fi anuntat pe 28 iunie.

Intriga romanului suna cam asa:

Are 47 de ani si e scriitoare. Se trezeste in fiecare dimineata nestiind unde se afla. O forma rara de amnezie o impiedica sa retina informatii mai mult de 24 de ore. Crede ca are cu 20 de ani putin, ca este singura si ca are intreaga viata inainte. Dar descopera ca locuieste cu sotul ei, Ben si ca majoritatea deciziilor importante din viata sa au fost deja luate. Doctorul ei o sfatuieste sa tina un jurnal care o ajuta sa-si recompuna amintirile de la o zi la alta. Dar intr-o zi deschide jurnalul si citeste: “Sa nu ai niciodata incredere in Ben”.
Oare ce tip de accident a adus-o in aceasta stare?
In cine sa aiba incredere?
De ce ar minti-o Ben?
O cheama Christine. Jurnalul vietii ei se numeste Inainte sa adorm.
Ai intrat deja in viata ei.

In 2008, S.J. Watson era un ORL-ist de 30 si ceva de ani, care lucra cu copiii surzi. El s-a inscris la un curs de sase luni organizat de Faber Academy destinat celor care doresc sa invete sa scrie romane. Trei ani mai tarziu, Watson face senzatie pe scena literara internationala cu romanul Inainte sa adorm. Autorul a inceput si a abandonat, rand pe rand, alte 20 de romane inainte de a gasi ideea acestui roman

Ești scriitor! De ce nu scrii despre poveștile noastre?

  

Cartea este o ,,biografie fictivă”, naratorul pare a fi însuşi autorul, în text apărȃnd numele romanelor sale precedente. Totodată, acest narator se analizează pe sine, se maturizează prin poveştile auzite, prin receptarea unei alte lumi, a unei alte vieţi decȃt a sa. Astfel, romanul începe cu gȃndurile lui legate de posibila despărţire de soţia sa, fiind apoi martorul durerii cuplului ce şi-a pierdut fetiţa. Primele pagini sunt scrise de un narator neexperimentat, imatur, gelos, fără empatie pentru ceilalţi. Apoi, treptat, celelalte vieţi iau locul propriei persoane, întȃmplările, ţelurile şi înfrângerile lor fiind descrise mai vivid şi cu mult mai multă compasiune. Plecȃnd astfel de la poveştile celorlalţi, naratorul îşi analizează viaţa, descoperind în ea o fericire pȃnă atunci ascunsă de ochii lui. (fragment din cronica bookblog.ro)

    

   

La Paris. Într-o cuşcă suspendată

— Avem două urgenţe, începe Camille să explice echipei sale. Mai întâi, să alcătuim portretul lui Trarieux, înţelegându i viaţa. Acolo vom da de urma fetei şi, poate, îi vom afla şi identitatea. Fiindcă prima problemă e că nu ştim nimic despre ea, nici cine este şi nici, mai ales, de ce a fost răpită. Ceea ce ne aduce la al doilea punct: singurul fir de care dispunem şi de care am putea trage sunt contactele cunoscute ale lui Trarieux care apar în telefonul lui şi pe computerul fiului, de care s a folosit şi el. Deja lucruri vechi de mai multe săptămâni, dacă e să ne luăm după arheologi, dar asta e tot ce avem.

Puţin, adică. Unicele certitudini din acest moment sunt alarmante. Nimeni nu poate spune ce avea Trarieux de gând să-i facă fetei după ce a închis o în cuşca suspendată, dar, din moment ce e mort, fără îndoială ostatica nu mai are mult de trăit. Nimeni nu le spune pe nume pericolelor care o pândesc, dar ştiu cu toţii că ele se cheamă deshidratare, inaniţie, moarte lentă. Ca să nu mai pună la socoteală şi şobolanii. Marsan intervine cel dintâi. E specialistul care va juca rolul de intermediar între brigada Verhœven şi echipele tehnice care lucrează la dosar.

— Chiar dacă o găsim vie, spune acesta, deshidratarea va lăsa sechele neurologice ireversibile. Riscaţi să găsiţi o legumă.

Fragment din:

A zis-o fără mănuşi. Şi are dreptate, se gândeşte Camille. Eu n-aş fi îndrăznit, fiindcă mi s ar fi făcut frică şi dacă mi-e frică n-o pot găsi pe fata asta. Se scutură.

— Ce e cu camioneta? întreabă.

— A fost periată la milimetru astă noapte, răspunde Marsan, consultându-și notițele. S-au găsit fire de păr și sânge, dispunem prin urmare de ADN-ul victimei, dar, cum nu e în fișierele noastre, nu i-am aflat idenitatea. 

— Portretul-robot?

Trarieux avea în buzunarul interior al hainei o fotografie a fiului său, făcută la un bâlci. Lângă acesta se află o fată pe care o ţinea de gât, dar fotografia s-a îmbibat de sânge şi, oricum, nu era făcută de foarte aproape. Cum fata era cam grasă, nu putea fi sigur că era vorba despre aceeaşi persoană. Imaginile din telefon sunt mai grăitoare.

— Ar trebui să obţinem un rezultat convenabil, explică Marsan. Telefonul e de proastă calitate, dar se distinge bine figura, din mai multe unghiuri, adică în mare e tot ce ne trebuia. Îl veţi avea după-amiază.

Şi analiza locului îşi va avea importanţa sa. Atâta doar că fotografiile sunt luate de aproape, de foarte aproape, şi se văd puţine detalii legate de locul în care a fost închisă tânăra. Cei de la Criminalistică le-au scanat, au făcut măsurători, analize, proiecţii, cercetări…

— Natura clădirii încă rămâne necunoscută, comentează Marsan. În funcţie de ora la care au fost făcute fotografiile şi de calitatea luminii, avem certitudinea că orientarea e către nord-est. Lucru foarte obişnuit. Imaginile nu oferă nicio perspectivă, nicio profunzime, prin urmare este imposibil să evaluăm dimensiunile încăperii. Întrucât lumina cade de sus, putem estima înălţimea tavanului la circa patru metri. Poate ceva mai mult, nu avem de unde să ştim. Pardoseala e din beton şi, cu siguranţă, sunt scurgeri de apă. Cum toate fotografiile sunt făcute în lumină naturală, poate că nu există alimentare cu energie electrică. În privinţa materialelor utilizate de răpitor, ţinând cont de cât de puţine lucruri se văd, nimic notabil. Lada este din lemn nefasonat, obişnuit, scândurile sunt prinse cu şuruburi simple, inelul de inox de care e agăţată e unul standard, ca şi frânghia care se poate observa, din cânepă, fără nimic special. Cum şobolanii nu sunt animale de crescătorie, cred că este vorba, mai degrabă, despre o clădire dezafectată, goală.

— Data şi ora la care au fost făcute fotografiile dovedesc că Trarieux se ducea pe acolo de cel puţin două ori pe zi, adaugă Camille. Perimetrul se limitează, deci, la suburbii.

Cei din jur îl aprobă din cap. Camille îşi dă seama că toată lumea ştia deja ceea ce tocmai a spus. O clipă, se imaginează acasă, cu Doudouche, şi nu mai are niciun chef să rămână aici. Ar fi trebuit să accepte să i treacă lui Morel cazul când acesta s-a întors din deplasare. Închide ochii. Îşi revine.

Louis propune ca Armand să întocmească o descriere a locului pe baza elementelor de care dispun şi să o difuzeze peste tot în Île de France, insistând asupra caracterului urgent. Camille se arată de acord, da, desigur. Dar să nu îşi facă iluzii. Informaţiile sunt atât de succinte încât ar putea corespunde cu trei imobile din cinci — după informaţiile obţinute de Armand de la prefecturi, în regiunea pariziană, există şaizeci şi patru clasificate deja drept “terenuri virane cu scop industrial”, fără a pune la socoteală alte câteva sute de imobile şi clădiri dezafectate.

— Nimic pentru presă? întreabă Camille, uitându se la Le Guen.

— Faci mişto?

Cum arată adevăratul Batman

Una dintre cele mai bizare dintre numeroasele şi variatele fiinţe stranii care bântuie legendele Texasului este cea care a devenit cunoscută, deşi pentru foarte scurt timp, sub numele de Omul Liliac (Batman) din Houston.

Întâlnirea esenţială cu bestia a avut loc în primele ore ale dimineţii de 18 iunie 1953. Dar fiind că fusese o noapte fierbinte şi agitată, tânăra soţie de 23 de ani, Hilda Walker, şi vecinii ei, Judy Meyer, de 14 ani, şi inspectorul de echipamente Howard Phillips, de 33 de ani, stăteau pe veranda casei lui Walker, la numărul 118, pe East Third Street, în oraşul Houston.

Walker a povestit ce s-a întâmplat:

…am văzut la 8 m depărtare o umbră uriaşă pe peluză. Am crezut mai întâi că era reflecţia mărită a unei molii mari, prinsă de lumina felinarului din apropiere. Apoi, umbra a părut să sară în sus, într-un nuc. Am ridicat cu toţii privirea. Şi l-am văzut.

A descris fiinţa ca având aproximativ forma de om, cu o pereche de aripi ca de liliac, îmbrăcat într-un echipament negru, strâns pe corp, şi înconjurat de o aură misterioasă, strălucitoare. Toţi trei au confirmat că silueta monstruoasă avea 2 m înălţime şi au fost de acord şi asupra faptului că lumina ciudată care îl înconjura era galbenă. Omul Liliac a dispărut când lumina s-a stins treptat, aproape exact în aceeaşi clipă în care Meyer a scos un ţipăt asurzitor.

Doamna Walker şi-a mai amintit:

Imediat după aceea, am auzit un şuierat puternic deasupra acoperişurilor din partea cealaltă a străzii. Era ca fulgerul alb al unui obiect în formă de torpilă… Auzisem atât de multe poveşti despre farfurii zburătoare şi îmi ziceam că oamenii care le spuneau erau nebuni, dar acum nu ştiu ce să mai cred. Poate că şi eu sunt nebună, dar l-am văzut, orice ar fi fost… Am rămas pe loc, stupefiată. Eram uluită.

Meyer a adăugat pentru ziar: “L-am văzut, şi nimeni nu poate susţine contrariul”. 

   

Fragment din volumul Conspirațiile NASA

    

”Psihologia superstiției”: Doi bloggeri-terapeuți vorbesc despre carte

Abia lansată pe piață, Psihologia superstiției, cea mai proaspătă carte din colecția ”Psihologia pentru toți”, a avut deja parte de ecouri pozitive din partea a doi practicieni ai psihoterapiei. Autorul cărții, profesor de psihologie la universitatea din Connecticut, este Stuart Vyse, fan declarat al muzicii lui Regina Spektor și Sufjan Stevens.

Și acum, despre carte:

Adrian Nuță mărturisește pe blogul său că, de la o vreme, se întâlnește frecvent cu pisica neagră. Nu știm de unde i se trage; poate o fi supărat cine știe ce spirite de-ale locului . Una peste alta, el vă recomandă:

Citește cartea lui Stuart Vyse și te vei lumina încă puțin înțelegând altfel o serie de atitudini și comportamente neobișnuite, sau chiar bizare, ale celor din jur. E posibil chiar să dai jos clopoțeii Feng Shui, așa cum am facut și eu cu câțiva ani în urmă. Nu se va întampla nimic și o vreme îți vor lipsi clinchetele simpatice. Apoi vei uita totul, așa cum l-ai uitat și pe monstrul care se ascundea sub pat, dar nu era niciodată acolo când mama sau tata verificau oarecum neîncrezători.

    

 

   

Mai departe, Dorin Victor Vasile ne anunță din capul locului în clipul postat pe Psihoterapie.net că n-are probleme cu pisica neagră, etajul 13, coșari și alte credințe ciudate. Dar nu se miră că acestea există, de vreme ce inconștientul ține cu tot dinadinsul să pună ordine în lucruri (citez două fraze din clipul de mai jos):

Mintea noastră inconștientă este o mașină de căutat regularități și unele dintre acestea pot lua foarte ușor forma unei superstiții. Dacă se întâmplă să ne scrântim piciorul de 10 ori în preajma unei pisici negre, s-ar putea ca mintea noastră inconștientă să ajungă la concluzia că pisica neagră este aducătoare de ghinion.

  

2 nominalizări la Premiile ”Observator cultural”

Doi dintre autorii publicați anul trecut la Ed. Trei se regăsesc printre nominalizații la premiile ”Observatorului cultural” pentru literatură, critică și eseu.

  

 

     

1. La secțiunea de proză, îl avem pe îndrăgostitul de interbelic Stelian Tănase, inventatorul lui Gogu Vrabete, personajul ieșit direct din mahalaua bucureșteană de altă dată. Dar Gogu pare să fie mai mult decât un dansator de tango. Pornind de la romanul Moartea unui dansator de tango, Dana Țabrea scria într-o recenzie proaspăt apărută pe site-ul HyperLiteratura:

Cu nostalgie și ca-ntr-o mereu reînnoită căutare, Stelian Tănase încearcă să surprindă spiritul valah, sufocat de istorie, țintuit de ocupația străină, bîntuit de cadavre, vizitat de îngeri. Pierdut și recuperat de tot atîtea ori de cîte personajul simbolic Gogu Vrabete moare și reînvie. Reprezentantul unei lumi pe cale de dispariție, acest pesonaj este supranumit Tango, un posibil sens al primei metafore a romanului fiind chiar Valahia cu specificul său. În timp ce moartea dansatorului de tango ar putea semnifica tribulațiile și tormentul pătimite de ”Valahia sfîntă și curvă”.

2. La secțiunea de poezie, ”Observatorul” l-a nominalizat pe Sorin Gherguț, cu șarja sa ludică de ”punk ontologic și hip-hop metafizic” (T.O. Bobe). Atmosfera volumului său Orice. Uverturi & Reziduuri poate fi respirată în booktralierul de mai jos:

   

  

”Februarie, ger. Zilele sunt tot mai lungi, însă frigul e ca pumnul încleştat al lui Dumnezeu.”

Februarie, ger. Zilele sunt tot mai lungi, însă frigul e ca pumnul încleştat al lui Dumnezeu. De neclintit.

Soarele e doar un desen pe cer, aerul e dur ca sticla. Şoarecii îşi croiesc calea sub o pătură groasă, albă. Rumegătoarele rod pojghiţa de gheaţă a copacilor. Slăbesc şi tânjesc după primăvară.

Patruzeci de grade cu minus şi viscole care trag încet după ele, într‑un val alb nimicitor, întregul peisaj — haitei de lupi nu‑i pasă. Dimpotrivă. Pentru lupi e vremea ideală. Organizează picnicuri în zăpadă, cu toate delicatesele posibile. Au suficientă hrană. Au un teritoriu bun şi un teren de vânătoare bun. Căldura nu le dă de furcă. Nu sunt insecte, care să le sugă sângele.

Zilele lui Picioare galbene sunt numărate. Colţii scânteietori ai lupoaicei şefe îi spun că s‑a terminat. Curând. Curând. Acum. Picioare galbene a făcut tot ce i‑a stat în putinţă. S‑a târât în genunchi, pentru a i se permite să rămână. În dimineaţa aceasta de februarie a sosit momentul. Nu are voie să se apropie de familie. Lupoaica haitei o atacă. Maxilarele ei toacă aerul.

Orele trec. Picioare galbene nu pleacă imediat. Rămâne la ceva distanţă de haită. Speră într‑un semn care‑i va da voie să se întoarcă. Însă lupoaica şefă e necruţătoare. Sare mereu în patru labe şi o alungă.

Unul dintre lupi, fratele lui Picioare galbene, se fereşte de ea. Botul ei vrea să se afunde în blana lui, capul să se culce pe burta lui.

Căţelandrii se holbează la ea cu cozile plecate. Vor să‑şi dezmorţească picioarele galbene alergând printre brazii bătrâni, să se zbenguie în tufişuri, să sară pe perniţele labelor şi să fie vânaţi prin zăpadă.

Iar puii vor împlini curând un an, sunt aventuroşi, curajoşi, nesăbuiţi, dar încă pui. Pricep suficient de bine ce se întâmplă, pentru a rămâne calmi şi nemişcaţi. Mârâie nesiguri. Picioare galbene ar vrea să le arunce sub nas un iepure rănit, să vadă cum hăituiesc plini de zel animalul, cum sar exaltaţi unii peste alţii.

  

  

Mai face o ultimă încercare. Un pas întrebător. De data aceasta, lupoaica haitei o goneşte până la liziera pădurii. Pe sub crengile cenuşii, fără ace, ale brazilor bătrâni. Picioare galbene rămâne acolo, cu privirea îndreptată spre haită şi spre lupoaica şefă, care se întoarce acum netulburată la ceilalţi.

De acum înainte va dormi singură. Până acum s‑a odihnit pe fundalul zgomotelor făcute de lupi în somn. Al mârâielilor şi zvâcnirilor lor, când vânează în vis. Al scrâşnetelor, oftaturilor, vânturilor lor. Acum va trebui să doarmă cu urechile ciulite un somn neliniştit.

Mirosuri străine îi vor umple nările. Vor alunga amintirea celor de aici, a fraţilor şi surorilor ei, a rudelor, a puilor şi a bătrânilor.

Porneşte la pas. Drumul o poartă într‑o direcţie. Dorul în cealaltă. Aici a trăit. Acolo va supravieţui.

   

Fragment din Noapte albă de Åsa Larsson

  

Un tip de treabă, acest Vivaldi… Din gândurile unui detectiv

Muzica lui Vivaldi se înfăşura în jurul lui, punând în mişcare zeci de gânduri care se rostogoleau confuze. Vederea lui Camille cântând la violă îl mişca mai mult decât ar fi vrut, însă aici nu era vorba decât de o oră furată şi de o emoţie incognito care nu ducea la nimic.

Din deformare profesională, simţea firul muzical încordându-se ca o enigmă insolubilă, aproape scrâşnind de neputinţă, apoi topindu-se într-o armonie neaşteptată şi fluidă, alternând complexităţi şi soluţii, întrebări şi răspunsuri.

Într-unul din acele momente în care coardele pregăteau un “răspuns”, gândurile lui se întoarseră săgeată la plecarea precipitată a Tridentului de la acel Schloss din Haguenau. Urmări pista, în timp ce supraveghea arcuşul lui Camille. Îl făcuse pe judecător să fugă mereu din faţa lui, singura amărâtă de putere pe care o dobândise asupra magistratului. Sosise la Schiltigheim miercuri, iar a doua zi, Trabelmann îşi vărsase năduful. Ceea ce lăsase suficient timp evenimentului ca să se fofileze şi să apară vineri la ştirile locale. Chiar în acea zi, Maxime Leclerc scotea la vânzare şi golea locuinţa. Dacă aşa stăteau lucrurile, erau acum doi. Adamsberg îl hăituia din nou pe răposat, dar răposatul ştia că vânătorul lui reapăruse. Şi în acest caz, Adamsberg îşi pierdea unicul avantaj, iar puterea mortului îi putea bara drumul oricând. Un om prevenit face cât zece, dar celălalt făcea cât o mie. Când se va întoarce la Paris, va trebui să-şi adapteze strategia la această ameninţare nouă, să scape de dulăii care vor încerca să-i smulgă picioarele. Ia avans, tinere. Număr până la patru. Şi fugi, Adamsberg, fugi.

Dacă nu cumva se înşela. Se gândi un moment la Vivaldi care, de dincolo de secole, îl avertiza asupra unei primejdii. Un tip de treabă, acest Vivaldi, un foarte bun prieten slujit de un cvintet de excepţie. Maşina sa nu l-ar fi adus până acolo în zadar. Pentru a fura o oră din viaţa lui Camille şi pentru a privi avertismentul preţios al muzicianului. Dacă tot începuse să audă morţii, putea să asculte şi şoaptele lui Antonio Vivaldi şi era sigur că acel om era de foarte bună calitate. Un tip care creează o asemenea muzică nu poate să-ţi şoptească decât sfaturi bune.

Abia la sfârşitul concertului Adamsberg îl reperă pe Danglard, cu ochii fixaţi asupra protejatei sale. Această privelişte anihilă în el orice plăcere. De ce se amesteca tipul ăla? În toate? În viaţa lui? Perfect informat despre concerte, se afla acolo, fidel la post, cumsecadele, credinciosul, ireproşabilul Danglard. La naiba, Camille nu-i aparţinea, drăcia dracului. Ce încerca să obţină căpitanul supraveghindu-l îndeaproape? Să intre în existenţa lui? Îl apucă furia împotriva adjunctului său. Binefăcătorul cu păr cărunt care se strecura prin uşa pe care mâhnirea lui Camille o lăsa întredeschisă.

Rapiditatea cu care Danglard se evaporă îl surprinse pe Adamsberg. Căpitanul ocolise biserica şi aştepta la ieşirea muzicienilor. Pentru felicitări, fără îndoială. Însă Danglard încărcă materialul într-o maşină şi se aşeză la volan, luând-o pe Camille cu el. Adamsberg demară în urma lor, dornic să ştie până unde îşi întindea adjunctul său tainica-i atitudine prevenitoare. După o oprire şi alte zece minute de mers, căpitanul parcă maşina şi-i deschise portiera lui Camille care îi întinse un pachet înfăşurat într-o cuvertură. Cuvertura şi faptul că pachetul scoase un ţipăt îl făcură să înţeleagă cu o tresărire gravitatea situaţiei.

Un copil, un bebeluş. Iar după mărime şi glas, un minuscul bebeluş în vârstă de o lună. Nemişcat, privi uşa casei închizânduse în urma cuplului. Danglard, ticălos infam, hoţ josnic.  Hoţ care ieşi rapid, salutând-o pe Camille printr-un gest amical, şi dispăru într-un taxi.

Doamne sfinte, un copil, îşi tot repeta Adamsberg pe drumul care îl aducea înapoi spre Hull. Acum când Danglard îşi părăsise rolul de seducător ca să redevină bunul şi binevoitorul căpitan — ceea ce nu-i atenua deloc resentimentul faţă de el -, gândurile lui se concentrau toate asupra tinerei femei. Prin ce truc inimaginabil de prestidigitaţie o regăsea pe Camille cu un copil? Un truc care impunea, îşi dădu el seama atunci, trecerea neruşinată a unui bărbat. Un bebeluş de o lună, calculă el. Plus nouă înseamnă zece. Camille nu aşteptase aşadar mai mult de zece săptămâni după plecarea lui ca să-i găsească un succesor.

Fragment din thrillerul Tridentul lui Neptun de Fred Vargas