Doi ostatici. Un singur glonţ. Doar unul va supravieţui.

O aducem pe scena literaturii din Romania pe spectaculoasa Helen Grace prin publicarea romanului lui M.J. Arlige,  Eeny Meeny (Ghici cine moare primul). M. J. Arlidge a reusit sa creeze o eroină cu adevarat memorabilă: inspectoarea Helen Grace, care se bucura de un succes deja international. Continuarea lui Eeny Meeny, Pop Goes the Weasel, este si ea în curs de publicare la Editura Trei.

„Ghici cine maore primul” spune o poveste captivantă şi în acelaşi timp înfricoşătoare, a doua suflete-pereche, ce vor să-şi petreacă restul vieţii împreună. Însă când se trezesc singuri şi dezorientaţi într-un subsol părăsit, groaza îi copleşeşte. Nu au la dispoziţie decât o armă încărcată cu un singur glonţ şi însoţită de următorul mesaj: „Când unul dintre voi îl va ucide pe celălalt, supravieţuitorul va fi liber”. Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, în care victimele înseşi comit crima? Torturaţi de spaimă, disperare, sete şi inaniţie, pentru ostatici nu există decât o singură cale de a pune capăt acestui supliciu: unul dintre ei trebuie să moară.

„Mi se pare mie sau îmbrăţişările noastre nu ne mai prea încălzesc? Şi nu ne mai apără? De când s-a întâmplat, ne-am agăţat zi şi noapte unul de altul, dorind să supravieţuim amândoi, disperaţi să nu rămânem singuri în locul acesta cumplit. Am jucat tot felul de jocuri ca să treacă timpul, imaginându-ne ce vom face după ce va sosi cavaleria — ce-o să mâncăm, ce-o să le spunem rudelor, ce-o să primim de Crăciun. Însă aceste jocuri s-au terminat treptat, pe măsură ce am înţeles că am fost aduşi aici cu un scop şi că nu va exista un sfârşit fericit.”

M. J. Arlidge lucrează de 15 ani în televiziune, fiind specializat în producţiile dramatice. Arlidge a fost producătorul unor seriale poliţiste de prime time pentru ITV, printre care Torn, The Little House şi, cel mai recent, Undeniable. În prezent scrie pentru publicaţia Silent Witness şi produce filme pentru reţele TV din Marea Britanie şi SUA.

Demonii ascunși ai lui Christian Grey

Vol. 1 are o copertă actualizată, ce include afişul filmului.

Cincizeci de umbre ale lui Grey este unul dintre romanele fenomen ale ultimilor patru ani.

Încă de la lansarea ca e-book, cartea a stârnit o adevărată vâlvă în rândul publicului, mai ales printre cititoare. Având în vedere succesul cărţii în format electronic, aceasta a fost şi tipărită, iar vânzările au depăşit până şi cele mai optimiste aşteptări.
 Cartea, a cărei autoare este E.L. James, a fost tipărită în trei volume (Cincizeci de umbre ale lui Grey, Cincizeci de umbre întunecate, al doilea volum şi ultimul, Cincizeci de umbre descătuşate) şi urmăreşte povestea dintre tânăra absolventă Anastasia Steele şi tânărul om de afaceri Christian Grey.

Studentă la filologie, Anastasia îi ia un interviu lui Christian Grey, pe care îl găseşte foarte atractiv şi de-a dreptul intimidant. Retrasă şi interiorizată, Ana este şocată să constate că, pentru prima dată în viaţă, este atrasă puternic de cineva. Christian o avertizează că trebuie să stea departe de el, iar ea nu face decât să-l dorească şi mai tare. Mânată de această evident atracţie fizică, dar şi de curiozitatea specifică vârstei, Anastasia acceptă să intre în lumea misterioasă a lui Christian.

Dar când descoperă gusturile erotice speciale ale acestuia, începe să ezite: dincolo de şarmul şi succesul de care se bucură, Christian Grey este un bărbat tulburat de demoni ascunşi şi ghidat de o excesivă nevoie de a-i controla pe ceilalţi. Oare va putea Ana să accepte sclavia sentimentală impusă de Christian? Şi dacă da, va mai putea oare iubi ceea ce descoperă? 
(…)

A fi împreună este o provocare plină de neprevăzut. Într-un fel sau altul, Ana trebuie să înveţe să împărtăşească stilul de viaţă opulent al lui Christian fără să-şi sacrifice propria identitate. La rândul său, Christian trebuie să-şi înfrângă dorinţa nestăpânită de control în timp ce se luptă cu demonii din trecutul său chinuitor. Tocmai când se pare că forţa iubirii lor va eclipsa orice obstacol, soarta conspiră pentru a face ca temerile cele mai adânci ale Anei să devină realitate.

Romanul se remarcă prin scenele explicite de erotism, în combinaţie cu elementele practicii sexuale care implică robie/ disciplină, dominare/ supunere şi sadism/ masochism, dar în acelaşi timp este şi un roman de dragoste care demonstrează încă o dată că polii opuşi se atrag şi că puterea iubirii poate vindeca un suflet bolnav şi mutilat, făcându-l să simtă că trăieşte din nou. Romantică, amuzantă şi încărcată de erotism, această carte cucereşte, captivează şi domină.

(Fragmente din cronica revistei CULTURA)

***

Adaptarea cinematografică a cărţii a fost lansată pe 13 februarie (în distribuţie: Dakota Johnson şi Jamie Dornan). Pelicula Fifty Shades of Grey a stabilit un nou record de box-office în SUA, cu încasări de 81.7 milioane de dolari în doar trei zile de la apariție, și a devenit al doilea cel mai profitabil film lansat in luna februarie, fiind depășit doar de Patimile lui Hristos (sursă: ProTv):

  

 

Sânge pe pereți

    

Ar fi trebuit să facă duș ca de obicei, la subsol, dar voia să rămână aproape de copii. Avea deci să folosească baia lui Naoko, de la etaj. (…)

Passan se dezbrăcă, puse pistolul pe marginea chiuvetei și intră sub duș. Închise ochii la contactul cu apa. Pentru o clipă, se simți bine. Începuse chiar să fredoneze ceva cu voce scăzută. Dar zgomotul apei îl izola de restul casei — și asta nu‑i plăcea. Se săpuni energic, hotărî să termine repede cu spălatul și să se culce pe o saltea în fața camerei copiilor.

Avea să doarmă lângă Diego.

Doi câini de pază veghind somnul micuților.

Brusc deschise ochii. Se scălda într‑o baie roz. Pieptul îi era presărat cu picături roșii. La picioarele lui, o baltă de culoarea somonului făcea bule. Înălţă capul și văzu că plăcile de faianță erau mânjite cu dâre lungi de sânge.

Era rănit. Dumnezeule. Pișa sânge. Se palpă, se pipăi între picioare. Nimic. Totuși, acela era sânge, curgea pe pereți, îmbibând podeaua cu o spumă greţoasă.

Pe pipăite, opri apa, se izbi de ușa de sticlă și reuși să iasă. Tremura. Pieptul, vintrele îi erau roșii ca focul. Întinse brațele și se agăță de chiuvetă. Își luă pistolul și îl armă din reflex.

Copiii.

Se năpusti pe coridor, cu pistolul în mână. Deschise ușa cu grijă, în timp ce Diego se dădea somnoros la o parte, fără să înțeleagă ce se întâmplă.

Nimic neobișnuit. Shinji și Hiroki dormeau liniștiți.

Ud leoarcă de apă, se întoarse în baie, scoase glonțul de pe țeavă, apoi puse din nou piedica. În stare de șoc, își observă chipul în oglindă. Prin ceața roz, semăna cu o carcasă de vită, agățată de un cârlig.

Își căută mobilul. Sună la un număr, apoi se lăsă să alunece pe lângă perete și își strânse genunchii la piept. Sângele se coagula deja, strângându‑i pielea.

— Alo?

Passan vorbi cu o voce scăzută:

— Fifi? Eu sunt. Vino aici. Imediat.

— Dar ai zis…

— Sună și la Poliţia Judiciară. O vreau pe Zacchary în persoană. Cu toată echipa.

— Ce naiba se întâmplă?

— Mașini normale. Nu combinezoane, nu logo, nu girofar. Și mai ales fără sirenă. Ai înțeles?

Închise. Ghemuindu‑se lângă perete, își dădu seama că se legăna înainte și înapoi, ca un musulman care își recită surele. Se simțea inundat de valuri de teroare.

Aruncă o privire înspăimântată spre cabina de duș.

Părea o rană sângerândă.

Fragment din romanul KAIKEN de Jean-Christophe Grangé

 

 

Periplul balcanic al unui vînzător de ouă

Multe întîmplări, mult material narativ, bine articulat. Bun roman, apreciază Cristina Manole în Observatorul cultural: 

Povestea lui Hanna Yakub (Editura Pandora M, 2014, traducerea din arabă şi note de Dumitru Chican) este semnată de Rabee Jaber. Un scriitor şi ziarist libanez, născut (1972) la Beirut, cu o bogată activitate literară, publicînd peste 18 cărţi şi obţinînd, în 2012, Booker International Prize pentru literatură arabă. Prezentarea de pe coperta a-IV-a şi introducerea în lumea romanului îi aparţin lui Ştefan Agopian, prozatorul. Bună ideea editurii de a apela la prozatori care să prezinte cărţile colegilor de breaslă de pe alte meridiane.

Povestea lui Hanna Yakub, ajuns de pe ţărmurile Mediteranei în Balcanii aflaţi încă sub suzeranitate otomană, este credibilă şi plină de surprize. Gîlcevile dintre creştini şi musulmani, cu multe violenţe şi atrocităţi, nu sînt de dată recentă. Deportări – ceea ce, azi, numim ethnic cleansing –, ca şi masacre de tot felul au tot avut loc. Bref, eroul nostru, Hanna Yakub, neguţător de ouă, e prins în acest vîrtej, şi după multe păţanii şi întîmplări – din Beirut la Constantinopol şi pînă prin Bosnia, Herţegovina, Muntenegru, Kosovo, Serbia, Bulgaria, mai pe jos, mai cu ce se nimereşte, cu măgari, poştalioane şi vapoare. Eroul se mişcă într-o lume multiculturală şi plurietnică, s-ar zice, cu catolici şi suniţi, ortodocşi, evrei şi şiiţi, pomaci, druzi şi armeni, paşale, negustori şi cu hoţi de tot felul, levantini, lipseşte doar Zorba, care şi-ar fi găsit lesne locul printre eroii cărţii, şi se întoarce viu şi nevătămat acasă.

„Îşi strînse la piept nevasta şi fata. Plîngea. Suspină şi plămînii i se umplură de lacrimi.“ Acesta e finalul. Avem un altfel de Manualul întîmplărilor, mai puţin poetic şi fantast, dar mai extins şi bine condus sub raport epic. Multe întîmplări, mult material narativ, bine articulat. Bun roman.

 

       

– Făptaşul?… Ce dracu’ vrei să insinuezi?

— Nu cred că cineva pe lumea asta îşi poate imagina, şuieră Jon Mohr şi picături mici de salivă zburară peste masă. Nimeni nu‑şi poate imagina cum e să‑ţi pierzi singurul copil într-un accident stupid, îngrozitor, absolut oribil…

Rosti fiecare cuvânt răspicat. Se lăsă încet înapoi pe spate şi‑şi cuprinse faţa cu ambele mâini, până când încheieturile degetelor se albiră.

— În clipa asta e destul de tragic pentru mulţi alţii, spuse Henrik Holme fixând monitorul calculatorului. Diferenţa e că în cazul lor se cunoaşte făptaşul.

Jon Mohr îşi îndepărtă mâinile şi se uită la el neîncrezător, aproape dezgustat. Ochii i se îngustară pe chipul lui plâns. Henrik Holme scutură încet din cap, ridicându-şi încet mâinile într-un gest de împăcare.

— Linişte‑te, spuse el.

— Făptaşul? rânji Jon Mohr. Ce dracu’ vrei să spui cu făptaşul? Sander a căzut de pe o scară. De pe scara dublă pentru draperii din propria noastră cameră! Nu s‑a în­tâmplat nimic altceva! Ce dracu’ vrei să insinuezi?

— Nimic, răspunse Holme cât putea de calm.

Transpira abundent. Îşi drese glasul şi spuse:

— Am pornit de la premisa că moartea fiului tău intră în categoria deceselor accidentale. Asta nu înseamnă că…

Ridică din nou mâinile, de data asta pentru a‑l îm­piedica pe Jon Mohr să-l întrerupă. Bărbatul stătea ca pe ace. Chipul îi era roşu-aprins şi furios.

— Nu înseamnă că suspectăm pe cineva anume, spuse Home. Deocamdată! Vom elucida lucrurile. Îi vom interoga pe cei interesanţi de audiat, vom primi raportul medicului legist şi tehniciana va analiza în detaliu probele adunate în seara asta. Vom lua în calcul absolut toate datele pe care le avem la dispoziţie. La sfârşit, vom trage concluziile. OK?

Acum se simţea mai mulţumit de sine.

Bărbatul din fotoliul audiaţilor părea să se fi calmat puţin.

El, Henrik Holme, poliţist de douăzeci şi şase de ani, reuşise să calmeze un bărbat de vârstă mijlocie înainte ca omul să‑i scoată ochii.

Era bine.

Fragment din  

În spatele norilor întunecaţi

de Anne Holt

”Labirintul lui Pan”, descifrat psihanalitic

Călăuzită de un spiriduş, o vedem pe eroina din Labirintul lui Pan, pe Ofelia, cum intră în labirintul mintal, într‑un spaţiu şi timp unice ale imaginaţiei sale, pentru a evita umilinţele, suferinţa şi pierderile ireparabile ale existenţei sale zilnice.

Pe acest parcurs ea întâlneşte o mulţime de personaje fantastice care, după cum spune chiar del Toro, reprezintă forţele eliberatoare, ce au de‑a face cu imperfecţiunile cu care ar trebui să ne împăcăm în loc să aspirăm spre perfecţiune. Şi totuşi, Ofelia descoperă că această lume a fanteziei poate fi la fel de înspăimântătoare (sau chiar mai) decât cea de care a încercat să scape, aşa cum e ea populată de creaturi monstruoase care solicită o supunere absolută şi o provoacă să facă lucruri aproape imposibile.

Acest spaţiu imaginar poate să funcţioneze de asemenea ca un fel de teren de antrenament în care copiii pot învăţa cum să se maturizeze îndeplinind tot felul de misiuni complicate şi depăşind experienţe traumatizante ori chiar ca locul în care să poată regresa într‑un fel de cercetări personale — care, de obicei, presupun multă nelinişte, chiar dacă sunt şi palpitante în egală măsură — despre subiectele legate de sexualitate ori misterul felului în care sunt concepuţi copiii.

„În mod deliberat am imaginat ideea unei lumi fantastice ca fiind una extrem de uterină“, explică del Toro; „am folosit o paletă de culori falopiene, şi anume purpurii şi aurii, totul într‑un univers al fanteziei în care predomină rotunjimile, în vreme ce în lumea reală totul e rece şi drept. Asta se remarcă în intrarea nu foarte subtilă în copac. Când am făcut afişul filmului pentru Cannes, cineva a spus că ar fi trebuit să‑i zicem Pântece cu vedere. Ideea este că fetiţa îşi imaginează Raiul ca pe o reîntoarcere în burtica mămicii“ (del Toro în interviul acordat lui Mark Kermode, în 2006).

Un asemenea loc al fanteziei poate fi înţeles asemenea celor pe care le creează fetiţele ca Ofelia ca să poată deveni stăpâne pe deciziile lor, în vreme ce în lumea reală se simt excluse de atotputernicii adulţi: atât de cei care se comportă sadic asemenea Căpitanului Vidal, cât şi de cei care sunt personaje eroice ca Mercedes, fata în casă, sau bunul doctor Ferreiro.

Fragment din 

Imagini mişcătoare. Reflecţii psihanalitice asupra filmului,

de Andrea Sabbadini

Bombyx fu legat, pus pe farfurie și despicat.

— Bună.

Strike tresări și ridică privirea. Robin stătea în faţa lui, în haina ei de ploaie, roz la faţă, cu părul lung și desfăcut roșcat‑auriu, ciufulit și poleit de lumina soarelui de dimineaţă care intra pe fereastră. Abia atunci, lui Strike Robin i se păru foarte frumoasă.

— Mai vrei un ceai?

— Ar fi excelent, mersi, spuse el fără să‑și ridice ochii din manuscris. Lasă‑mi cinci minute, vreau să termin asta…

Și cu senzaţia că plonjează iar într‑o apă contaminată, se scufundă la loc în lumea grotescă a lui Bombyx Mori.

„O poveste despre ranchiună şi crimă

într-o lume literară toxică.

Pur şi simplu, nu te poţi opri din citit.”

– Sunday Times

În timp ce se holba prin fereastra castelului, pironit de priveliștea oribilă a lui Phallus Impudicus și a cadavrului, Bombyx se trezi capturat fără menajamente de o mulţime de creaturi cu glugă, târât în interiorul castelului și dezbrăcat complet în faţa lui Phallus Impudicus. La acest moment, burta lui Bombyx era enormă, iar el părea gata să nască. Phallus Impudicus le dădu ordine rău prevestitoare creaturilor lui, care îl lăsară pe Bombyx convins că avea să fie oaspetele de onoare la un festin. Când Bombyx ajunse în sală, descoperi că nu avea loc. Ceilalţi oaspeţi se ridicară în picioare, se apropiară de el cu frânghii și îl imobilizară. Bombyx fu legat, pus pe farfurie și despicat. Masa care crescuse în el se dovedi a fi o minge de lumină supranaturală, care fu smulsă și încuiată într‑o casetă de Pahllus Impudicus. Conţinutul urciorului fumegând se dovedi a fi vitriol, pe care cei șapte atacatori îl turnară veseli peste Bombyx, care încă trăia și urla. Când, în sfârșit, acesta amuţi, ei începură să‑l mănânce.

— Fir‑ar a dracu’, spuse Strike încet.

Ridică privirea. Robin așezase lângă el un ceai proaspăt, fără ca el să observe. Stătea pe canapea, așteptând în tăcere ca el să termine.

— E totul aici, spuse Strike. Ce i s‑a întâmplat lui Quine.

E aici.

— Ce vrei să spui?

— Eroul cărţii lui Quine moare exact în modul în care a murit el. Legat, cu măruntaiele scoase, cu o substanţă acidă turnată peste el. În carte îl mănâncă.

Robin îl privi fix.

— Farfuriile. Cuţitele și furculiţele…

— Exact. (…) Acum citește asta, spuse Strike, întinzându‑i paginile relevante.

Robin făcu întocmai în tăcere. După ce termină, ridică privirea spre el, cu niște ochi care păreau de două ori mai mari.

— Dumnezeule mare, spuse ea. Câţi oameni crezi că au văzut cartea asta?

— Ar putea fi foarte mulţi deja. Fisher a trimis prin e‑mail bucăţi din ea în tot orașul; între el și scrisorile avocaţilor, a devenit un bun căutat.

În timp ce vorbea, lui Strike îi trecu prin cap un gând straniu și accidental: Quine n‑ar fi putut să‑și creeze o publicitate mai bună nici dacă ar fi încercat…

Fragment din Viermele de mătase

de Robert Galbraith

 

 

Gillian Flynn: ”Ca scriitor, nu trebuie să aştepţi să te lovească inspiraţia”

Revista GLAMOUR a aflat reţeta creativităţii direct de la autoarea bestsellerului internaţional Gone Girl şi scenarista peliculei omonime, cu Ben Affleck şi Rosamund Pike în rolurile principale.

De la lansarea romanului Gone Girl (n. red. Fata dispărută, roman publicat de Editura Trei) în 2012, peste 7,7 milioane de exemplare au fost cumpărate, devorate şi dezbătute în întreaga lume. În timp ce fanii romanului umplu în continuare sălile de cinema, Flynn (43 de ani) are deja o listă întreagă de proiecte pentru viitor: primul ei roman, Sharp Objects, va fi adaptat pentru televiziune iar ea va fi producător executiv; va scrie scenariul pentru Utopia, un nou serial HBO, şi va termina cea de-a patra ei carte.

Sursa mea de inspiraţie: „Ca scriitor, nu cred că trebuie stai şi să aştepţi să te lovească inspiraţia. Trebuie să te aşezi în faţa calculatorului şi să te pui pe treabă. Eu scriu de la 9 dimineaţa la 5 seara pentru că trebuie să mă ocup şi de copii, dar dacă ar fi după mine aş scrie de la 9 seara la 4 dimineaţa. Aceea e perioada în care creierul meu este cel mai alert.“

Modul în care scap de îndoieli: „Atunci când am fost concediată de la jobul meu de critic TV pentru Entertainment Weekly, publicaţie pentru care am lucrat timp de 10 ani, m-am simţit ruşinată şi un pic inutilă. Am încercat în multe feluri să îmi găsesc încrederea în mine şi m-am apucat de mai multe proiecte. Câteodată, o pauză de câteva zile e de folos. Alteori, un pahar de bourbon ajută.“

O aptitudine secretă: „În timpul şcolii am învăţat să fac un foc de tabără. Noroc că am un şemineu în biroul meu.“

Un moment de neuitat: „Cel în care am văzut Gone Girl la cinema. E minunat sentimentul că am scris ceva pe care regizorul meu favorit, David Fincher, l-a considerat demn de a fi ecranizat.“

Fragmente din revista GLAMOUR

… dacă aş avea într‑adevăr curajul să trag în tine

— De ce San Francisco? întrebă Milly.

— Sunt aşteptată la cină la nişte prieteni, răspunse Agatha.

— Răbdători prietenii cu pricina! Avionul ar fi fost mai rapid.

Agatha îi arătă revolverul.

— Se pare că, în zilele noastre, e greu să te urci la bord cu aşa ceva în bagaje.

O maşină de la Highway Patrol le depăşi, poliţistul se ţinu o vreme în dreptul lor şi le privi cu dezaprobare. Agatha aruncă un ochi la vitezometru şi‑i ordonă lui Milly să încetinească imediat. Îi zîmbi larg poliţistului care le salută dînd din cap şi‑şi văzu de drum.

— Bănuiam eu că, de cînd m‑am poftit de una singură în maşina ta, pui la cale şi te gîndeşti la toate mijloacele cu putinţă ca să mă dai jos. Nu te învinovăţesc, la fel aş face şi eu în locul tău. Ba chiar te întrebi din cînd în cînd dacă aş avea într‑adevăr curajul să trag în tine. Pe cinstea mea, nu ştiu. Dar sunt sigură de ceva, şi anume că n‑aş ezita să‑mi golesc încărcătorul în frumosul tău bord, în portierele şi podeaua maşinii tale. Ai habar ce pagube face un asemenea revolver? Ei bine, am să‑ţi spun eu, face nişte găuri aşa de mari, că n‑o să mai ai nevoie să‑i dai capota la o parte ca să‑ţi fluture pletele în vînt. Nu cred că-i lucru uşor să faci rost de un interior complet de Oldsmobil, ba chiar mă îndoiesc că se mai găseşte. Şi cînd nu mai e original, nu mai are niciun farmec. Aşa că uită orice iniţiativă riscantă. Spune‑ţi că o să facem o plimbare de plăcere şi că peste cinci zile o să te întorci la Frank al tău, la doamna Berlingot şi la rutina ta confortabilă. Şi nu‑ţi face griji pentru bănuţii tăi, am să plătesc benzina. Bine?

Milly îşi desfăcu părul şi se uită la Agatha.

— Bine, îţi dau cinci zile, dar cu o singură condiţie.

— N‑am impresia că eşti în măsură să‑mi impui condiţii, dar te ascult.

— Îmi spui şi mie tot adevărul, ce faci aici şi ce cauţi la San Francisco cu revolverul ăsta. Pentru că, în cazul în care ţi‑ai pus în minte să împuşti pe cineva, ai tot interesul să mă convingi că e cel mai mare ticălos de pe lume, dacă vrei să te duc pînă la el.

Agatha o privi, uluită.

— Cred că noi două o să ne înţelegem de minune! spuse ea pufnind într‑un enorm hohot de rîs.

Fragment din UN ALT FEL DE FERICIRE de Marc Lévy

 

Într-o noapte de iarnă: dragoste și delațiuni la vârf în vremea lui Stalin

Simon Sebag Montefiore este un istoric britanic de renume. La noi i-au apărut un studiu, masiv: Ierusalim. Biografia unui oraş, Editura Trei, şi o amplă monografie: Stalin. Curtea ţarului roşu, Editura Polirom.

 

Care acum ne oferă romanul de (semi)ficţiune – bazat pe o temeinică documentaţie, bine strunită sub raportul invenţiei epice – Într-o noapte de iarnă (traducerea din engleză de Lucian Niculescu). Peste 500 de pagini – limita impusă de Nicolae Breban cărţilor serioase şi care pot fi, eventual, şi evaluate artistic – despre nişte întîmplări moscovite, cu personaje sus-puse în plină realitate sovietică de după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Avem o poveste de dragoste cu multe ingrediente de thriller, ce se consumă printre şi cu aportul protipendadei din jurul lui Stalin. Temeri, suspiciuni, acuze, morţi, anchete, delaţiuni, arestări, părinţi şi copii, servicii secrete, violenţă, dar şi momente lirice, citate din Puşkin şi Cehov, o lume pe care o ştim din filme, dar şi din citite, din romane, cărţi de istorie, iar acum acest amestec straniu şi nu prea despre ruşii ăştia care, deşi am vrea să-i ignorăm, există („O amintire din război“ este fraza finală a romanului). După care urmează un mic text – „Istorie. Fapte şi ficţiune“ –, în care Montefiore explică la obiect şi subiect amestecul personajelor fictive cu realitatea epocii istorice.

Evident că volumul se citeşte cu mare interes, chiar şi de către cei mai puţin familiarizaţi cu personajele – odioase! – din nomenclatura PCUS. Vrem, nu vrem, acceptăm tot ce s-a întîmplat, chiar şi în ficţiunea, absolut credibilă, a lui Montefiore. Trecutul se poate ascunde, mistifica, deturna, dar nu se poate schimba. Pînă la urmă, adevărul iese la iveală. Prestigioasa carieră academică a lui Montefiore este punctată şi de acest autor cu notorietate profesională şi completată de popularitatea cîştigată prin desele sale aparaţii televizate.

Cronică de Cristina Manole apărută în OBSERVATORUL CULTURAL