Puştii emo contra lumina soarelui – Dumnezeu contra Allah – Chicken Joe’s contra KFC

Jordan:

— E super-ascuţit, ia uite.

A scrijelit cu cuţitul pe perete. A scris p— cu el de parcă era pix, literele se vedeau ca-n palmă.

Jordan:

— Ar trebui să-ţi iei şi tu unul, ai nevoie. Îţi iau eu, maică-mea are o groază.

Eu:

— Nu, mersi. De fapt, n-am nevoie.

Jordan:

— Sigur că ai, toată lumea are nevoie de-aşa ceva. Încearcă să faci rost de unu’ ca al meu, aşa o să fi m fraţi de război, este? Care-i treaba, nu vrei să fim fraţi?

”O poveste pe care ajungi s-o citești de drag” – Dilema Veche

Fragment din:

Ţinea cuţitul sub nasul meu. Învârtea lama prin aer de parcă încerca să deschidă o încuietoare cu ea. Aveam impresia că eu eram încuietoarea aia. Totul se mişca în reluare până a lăsat iar cuţitul în jos.

Jordan:

— Căcat, să fi văzut ce moacă ai făcut, omule! Te căcai pe tine de frică!

Eu:

– Ba nu! Nici măcar n-ai haz!

*

Toată lumea zice că e război, dar eu n-am văzut aşa ceva încă. Sunt o groază de războaie care se petrec în acelaşi timp:

  

Războaie

Copii contra profi

Liceul Northwell Manor contra Liceul Leabridge

Gaşca de la Dell Farm contra Gaşca de la Lewsey Hill

Puştii emo contra lumina soarelui

Turcia contra Rusia

Arsenal contra Chelsea

Negru contra alb

Poliţie contra puşti

Dumnezeu contra Allah

Chicken Joe’s contra KFC

Pisici contra câini

Alieni contra predatori

   

Eu n-am văzut niciunul. Dac-ar fi război, ai şti, pentru că toate ferestrele ar fi sparte, iar elicopterele ar avea mitraliere montate. Elicopterele nici măcar n-au mitraliere, doar reflectoare. Nici nu cred că e vreun război. Eu nu l-am văzut. Nici măcar nu ştiu de partea cui sunt. Încă nu mi-a zis nimeni. Contra înseamnă împotriva.

Când mama era la duş, am luat cuţitul de roşii din suport. A fost doar de probă. Trebuia să ai mare grijă la vârful ascuţit. L-am ţinut ca un mardeiaş, am crestat aerul de parcă era un duşman.

Mi l-am vârât în pantaloni. Am umblat de colo-colo aşa şi mi-am închipuit că era război. Mi-am închipuit că Dumnezeu a uitat de mine, aşa că puteam să fac toate relele care se fac la război fără să le simt măcar.

Eu:

— Suntem în război! Dumnezeu a uitat de mine! Tata a uitat de mine! Toate becurile de pe stradă sunt sparte şi ne fugăresc lupii! Fiecare să-şi vadă doar de grija lui! (Am zis-o doar în cap.)

Într-un sfârşit a trebuit să pun cuţitul la loc, prea era de groază. E prea ascuţit. Mă tot aşteptam să-mi tai piciorul cu el. Nu poţi să ţii cuţitul în pantaloni tot timpul, s-ar putea să uiţi de el când te aşezi, să-ţi intre în picior şi să-ţi iasă pe cealaltă parte. Dacă începe un război, mai bine mă car, e mai uşor aşa. Eu alerg cel mai rapid din toate clasele a şasea, doar Brett Shawcross poate să mă prindă.

   

Top 15: noutăți la Bookfest 2012

Va așteptăm la Bookfestul de săptămâna viitoare (30 mai – 3 iunie, la Romexpo) cu cel mai râvnit bestseller erotic al momentului, cu o nouă colecție de SF & Fantasy, cu o carte esențială pentru mediatori, dar și cu sfaturi de homeopatie sau de psihologie practică (pentru frații certăreți).

     

          

15. Odiseea zeilor,

în care mitologia grecilor (cu centauri, zeițe și Atlantide) este rescrisă de paleoastrologul Erich von Däniken, pentru care războiul dintre zeități reprezintă, de fapt, urmele contactului cu civilizații extratrestre.

14. Ghid homeopatic pentru familie:

ce boli poți vindeca de unul singur?, care este profilul tău homeopatic? și cum funcționează medicamentele homeopatice? – găsești răspunsuri clare în cartea doctorului francez Alain Horvilleur, secretar general al Organizației Medicale Homeopatice Internaționale.

13. Copilul german,

un nou policier din Seria Neagră, în care suedeza Camilla Läckberg duce mai departe aventurile Ericăi Falck – femeia tocmai descoperă niște schelete naziste prin dulăpiorul familiei…

12. Nevroză balcanică:

de ce ne înjurăm în trafic?, de ce murim de ciudă pe capra vecinului?, avem nevoie oare de un Minister la Stimei de Sine? Aflați răspunsurile din colecția de microeseuri psihanalitice ale profesorului Vasile Dem. Zamfirescu.

11. Pământul oamenilor liberi

începe cu un tânăr copist de texte sacre dintr-un sat moldovenesc – cum vă sună povestea? Încercați romanul îmbibat de magie și politic al Lilianei Lazăr, autoare care trăiește în Franța și a fost premiată pentru acest roman în 2009 de Organizația Internațională a Francofoniei.

    

   

10. Simplu, Daria

este tot o poveste autohtonă, de data aceasta cât se poate de reală și de tragică, scrisă sub formă de jurnal de o tânără învinsă de cancer anul trecut, la doar 21 de ani – memoriile de față vin după un premiu pentru jurnal din 2008 oferit de Uniunea Scriitorilor.

9. Floarea vârstei:

un alt fel de vorbi despre viața la 60 de ani – Jane Fonda își spune povestea maturizării, asezonând grăunțele de înțelepciune și anecdotele biografe cu exerciții fizice, dietetice și de meditație.

  

Citește catalogul tuturor noutăților de la târg: Grupul editorial TREI – BOOKFEST 2012

   

8. Dragul meu dușman, prietenul meu periculos:

psiholoaga londoneză Dorothy Rowe folosește datele neuroștiințelor și psihoterapiei pentru a face pace între frații certați de-o viață.

7. Pe aici au trecut cuțitarii

este un roman special care tocmai a căpătat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune (pe 2011) – o povestea tăioasă și inteligentă despre scurgerea timpului, showbiz și supraviețuire. Jennifer Egan vă va surprinde prin prospețimea scrisului!

6. Trăiește senzațional!

află care sunt hainele, slujba și partenerul care ți se potrivesc cel mai bine, plecând de la profilul tău senzorial. Ghidul în călătoria de autodescoperire va fi specialista în neuroștiințe și psihologie educațională Winnie Dunn.

   

   

5. Muntele de la miezul nopții:

sorbonardul Jean-Marie Balas de Roblès (l-ați citit deja cu fascinantul ”Acolo unde tigrii sunt la ei acasă”) revine cu o nouă istorie, țesută sub formă de mandală – cea a unui paznic de liceu iezuit care apucă pe drumul către Shambala.

4. Psihologia mediatorului,

o carte esențială pentru un job tot mai la modă – cum să îți dezvolți abilitățile de pacificator, de persoană în stare să stingă conflicte și dispute ajunse în pragul tribunalului?

3. Fizica viitorului:

pe ludicul fizician Michio Kaku îl știți probabil din Fizica imposibilului. În noua traducere faceți cunoștință, pe calea interviurilor, cu zeci de savanți în energie, inteligență artificială sau medicină care ”inventează” viitorul în laboratoarele lor.

2. Cronoliții

neașteptat pentru mulți, Editura Trei debutează cu o colecție de SF și Fantasy, botezată Epsilon. Primele două cărți din această vară: antologia Nebula 2011 și romanul canadianului Robert Charles Wilson, o poveste despre niște gigantice statui ițite peste noapte pe tot Pământul ca să profețească… hm, o să vedeți ce…

1. Cele 50 de vicii ale domnului Grey

Fostă producătoare TV, E.L. James și-a filtrat toate fanteziile erotice într-un bestseller mult-așteptat și la noi, o carte (prima parte dintr-o trilogie) devenită hit mai întâi ca e-book, vândut într-un an în 250.000 de exemplare.

   

Inchizitorul și tehnicile sale de dezvoltare personală

— Matthew, a zis Geiger, închide ochii.

Matthew s-a încruntat, dar a făcut ce i s-a cerut.

— Iar acum, imaginează-ți că ai căzut într-o fântână goală. În jurul tău e întuneric. Nu vezi nimic. Nu auzi decât șuieratul propriei tale respirații. Simți dureri în tot trupul. Poate că ți-ai rupt o gleznă sau o încheietură.

Geiger a tăcut preț de câteva secunde, ca și când ar fi vrut să se asigure că Matthew chiar se aude respirând în bezna închisorii lui.

— Din pricina durerii, începi să vezi tot felul de luminițe în spatele pleoapelor, a continuat el. Simți gust de sânge. Pereții sunt reci și umezi. Și netezi. Nicio crăpătură sau scobitură de care să te agăți. Îți imaginezi cum ar fi să te afli pe fundul acelei fântâni?

Fragment din:

Clientul a simțit un fior rece pe ceafă — el, unul, deja și-l închipuia acolo pe Matthew.

— Încerci să rămâi calm. începi să strigi după ajutor. „Sigur o să mă audă cineva“, îți spui în sinea ta. Dar, după o vreme, îți dai seama că probabil o să mori acolo. Și, în clipa în care conștientizezi lucrul ăsta, ceva din tine începe să moară. Nu ceva din trupul tău, ci chiar sufletul tău. Înțelegi ce spun, Matthew?

— Ți-am zis de nu știu câte ori: habar n-am ce vrei de la mine!

— Matthew, ți-am explicat că n-ai voie să vorbești. N-ai voie decât să încuviințezi sau să negi dând din cap. Îți amintești că ți-am zis asta?

Matthew a încuviințat din cap, uitându-se în ochii lui ficși, iar Geiger s-a dus în spatele scaunului de frizerie și a luat un microfon fără fir și o pereche de căști, pe care i le-a potrivit în urechi.

— Sennheiser 650, a zis el. Îmi plac mai mult decât cele marca AKG, pentru că-ți oferă o experiență auditivă mai complexă. Închide ochii, Matthew.

Matthew a scos un oftat hârâit și s-a conformat, globii oculari mișcându-i-se repede sub pleoape. Geiger a dus microfonul la gură și a început să se plimbe prin cameră, vorbind pe un ton blând, care i-a amintit clientului de unul dintre acei guru ai dezvoltării personale care apăreau la televiziunea publică — atâta doar că audiența lui era alcătuită dintr-o singură persoană.

— Mă auzi limpede? l-a întrebat Geiger.

Matthew a încuviințat din cap.

— Bine. Iar acum, înapoi în fântână, Matthew. Ești acolo?

Matthew a înghițit în sec — mărul lui Adam i s-a mișcat vizibil în sus și-n jos —, apoi a încuviințat iarăși din cap.

— Bine, a zis Geiger, iar cuvântul acesta i-a sunat clientului ca o rugăciunea blândă. E important să crezi că te afli în fântână, Matthew, pentru că nu e vorba de un joc mental. Ești pe fundul fântânii, iar eu sunt singurul tău mijloc de-a ieși de acolo. Eu sunt funia care îți poate fi aruncată de la gura fântânii și mâinile care te pot scoate afară.

A pus mâna ușor pe umărul lui, iar Matthew s-a crispat.

— Și singurul lucru care poate face ca funia să coboare este adevărul.

Câteva reguli pe care le-am învăţat la noua mea şcoală

Nu se aleargă pe scări.

Nu se cântă în clasă.

Ridică întotdeauna mâna înainte să pui o întrebare.

Nu înghiţi guma de mestecat, altfel o să ţi se lipească de maţe şi o să mori.

Dacă sari în băltoace, înseamnă că eşti retardat (nu sunt de acord cu asta).

Dacă ocoleşti băltoaca, înseamnă că eşti fată.

Ultimul intrat închide uşa.

Primul care răspunde la întrebare o iubeşte pe profă.

Dacă o fată se uită de trei ori la rînd la tine, înseamnă că te iubeşte.

Dacă te uiţi la spatele ei, o iubeşti.

„Unul dintre cele mai dificile lucruri în ficţiune este să scrii din punctul de vedere al unui copil. Stephen Kelman o face magnific.” - The Guardian

Cine a mirosit-o, ăla a fâsâit-o.

Cine s-a atacat, ăla s-a scăpat.

Cine a comentat-o, ăla a strecurat-o.

Cine a raportat-o, ăla a adiat-o.

Cine s-a supărat, ăla a poluat.

Cine s-a hlizit, ăla s-a pârţâit.

Cine s-a şucărit, ăla s-a împuţit.

Cine s-a scandalizat, ăla a gazat.

Cine a urlat, ăla s-a parfumat.

(Toate astea sunt numai pentru băşini.)

Fragment din:      

Dacă te uiţi în spatele oglinzii, îl vezi pe diavol.

Nu mânca supa. S-au pişat bucătăresele în ea.

Nu-i împrumuta lui Ross Kelly stiloul. Îşi scarpină moţoţoaiele de la cur cu el. 

Stai pe stânga (oriunde). Dreapta e în afara terenului.

Scările de la bibliotecă sunt sigure.

Dacă poartă inel pe degetul mic, e homo.

Dacă poartă brăţară la gleznă, e lesbiană (se babardeşte cu alte tanti).

Mai sunt, da’ nu mai ţin minte. Ete curu’ înseamnă că nu crezi.

E ca şi cum i-ai zice că minte.

Pe aici au trecut cuțitarii

Stilul neobişnuit al romanului „Pe aici au trecut cuţitarii” (Pandora M), care i-a adus, în 2011, lui Jennifer Egan Premiul Pulitzer pentru Ficţiune, i-a făcut pe unii critici să anunţe o vârstă post-postmodernă a naraţiunii.

      

   

Partea cea mai neaşteptată a cărţii este capitolul 12, în care autoarea a folosit prezentări de tipul celor din programul power-point pentru a reda momente, relaţii şi concepţii ale personajelor sale. Dar şi restul cărţii oferă o lectură inedită. De la trecerile dintr-un spaţiu cultural în altul (de la New York, San Francisco, direct în oraşe din Italia sau Africa) la jocul permanent între structura de povestire a fiecărei părţi şi formula specific romanescă a întregului, scriitoarea americană născută în 1962 a impus o voce distinctă pentru proza contemporană de dincolo de Ocean.

O scriitoare care evită clasificările
De altfel, Jennifer Egan însăşi a refuzat să îşi catalogheze cartea drept roman ori culegere de povestiri: „Am vrut să evit centralizarea. Am căutat polifonia. Doream o senzaţie de secundar, nu una argumentativă. Regulile mele au fost ca fiecare fragment să fie diferit de celelalte, scris dintr-un alt punct de vedere. Pe măsură ce scriam… mi-am dorit să rup această regulă. Dacă îţi impui o regulă, ar trebui să o şi încalci”. Romanul urmăreşte să ofere o experienţă narativă completă a maturizării în plină epocă digitală. Curiozitatea şi micile exotisme reprezintă cuvântul de ordine pentru personajele sale.

„Nu percep timpul ca liniar. Mi se pare că este organizat în straturi care coexistă. Unul dintre lucrurile care determină un fel de călătorie în timp este muzica. De aceea a ajuns muzica să fie aşa de importantă în această carte”, Jennifer Egan

Articol apărut în ziarul Ring

Ești scriitor! De ce nu scrii despre poveștile noastre?

  

Cartea este o ,,biografie fictivă”, naratorul pare a fi însuşi autorul, în text apărȃnd numele romanelor sale precedente. Totodată, acest narator se analizează pe sine, se maturizează prin poveştile auzite, prin receptarea unei alte lumi, a unei alte vieţi decȃt a sa. Astfel, romanul începe cu gȃndurile lui legate de posibila despărţire de soţia sa, fiind apoi martorul durerii cuplului ce şi-a pierdut fetiţa. Primele pagini sunt scrise de un narator neexperimentat, imatur, gelos, fără empatie pentru ceilalţi. Apoi, treptat, celelalte vieţi iau locul propriei persoane, întȃmplările, ţelurile şi înfrângerile lor fiind descrise mai vivid şi cu mult mai multă compasiune. Plecȃnd astfel de la poveştile celorlalţi, naratorul îşi analizează viaţa, descoperind în ea o fericire pȃnă atunci ascunsă de ochii lui. (fragment din cronica bookblog.ro)

    

   

Șmecheri de Bucuresci: despre ”bestsellerul sofisticat” al lui Stelian Tănase

Daniel Cristea Enache semnează în suplimentul ”Bucureștiul Cultural” al revistei ”22” o cronică extinsă a cărții Moartea unui dansator de tango, ”roman în format comercial şi de factură senzaţionalistă” al ”optzecistului“ Stelian Tănase. Chiar dacă povestea se citește pe nerăsuflate, caracterul ei ”facil” este doar aparent, autorul oferind mai degrabă ”un bestseller sofisticat”, observă criticul. Iată un fragment din cronica sa:

Stelian Tănase urmăreşte atent agonia lumii vechi; lichidarea ei brutală, operată prin aplicarea unor directive ideologice. E ceea ce dă şi substanţa cărţii, dincolo de suita episoadelor rapid rulate: în „Valahia“, veselei vieţi de noapte i se dă stingerea, după ce marele aliat-ocupant se bucură, grobian, de bucuriile decadentismului bucureştean. Iar alinierea metropolitană şi naţională după ucazul noului stăpân pune şi mai bine în evidenţă „excentricitatea“ unor eroi ca Mişu Banu, Jean Glonţ zis Cairo, Vasea Olşevski, Moni Refec şi (parţial) Gogu Vrabete, ex-dansatorul de tango urmărit de-a lungul şi de-a latul romanului.

Fanţi bucureşteni şi artiste de varieteu, „fetiţe“ dulci şi agenţi de bursă, gambler-i şi hoţi hipercalificaţi – cam toate aceste personaje ieşite tefere din războiul mondial (evitat cu abilitate şi certificate sau cu câte un înger personal stând aproape pe timpul bombardamentelor americane) îşi vor evalua corect şansele de supravieţuire în lumea nouă. Înseşi ocupaţiile lor vor fi – sunt deja – radiate din nomenclator. Prin urmare, „exponentul“ trebuie să se alinieze, să intre în rând, pierzându-şi atât categoria, cât şi personalitatea – ori să dispară.

În decuparea zilelor frumoase din timpul marelui măcel (frontul e departe, viaţa de noapte bucureşteană este foarte animată), stilul eroilor cu ghilimele cuplează cu cel narativ. Mai ales că Stelian Tănase se foloseşte de convenţia consultării unor surse documentare la prima mână: note informative scrise la cald şi transcrise la rece. Argoul e, deocamdată, la el acasă:

„Toboşarul Malagamba se dregea la masa orchestrei. Lake Dinţirupţi, cu un ochi vânăt, fotografia cine intra şi ieşea, cine stătea de vorbă cu cine. L-a înregistrat şi pe Gogu, cocoţat la bar cu coatele pe blatul de zinc. Tot cu ochiul vânăt auzea şi ce se vorbea în jur. Trebuia să-i vomite lui Ţepeluş ce afla. Nu avea urechi, i le-a tăiat cu briciul la frizeria «Palermo» a lui dom’ Take, plină de colivii. Când Gogu şi-a rotit privirea prin hrubă, Diana acordeonista se spovedea: Îmi fac calabalâcul, plec. Astrele sunt poziţionate nefast. Călătorii şi vagabonzii nu trebuie să iasă din casă. Dacă te fecundează bărbată-tu, naşti copii tâmpiţi. Să o întrebe pe Fifi Cioara, ea vindea leacuri. Să te ungi pe tot corpul, să devii invizibil, dacă vrei să pleci spre Bosfor. Fă, tu o să atârni în ştreang! i-a strigat barmanul. Pentru cine spionezi în seara asta? Ea a râs. Ţepeluş se făcea că e în filaj ca să consume gratis. Patronul îl finanţa bucuros, să nu scrie de rău în raport şi să-i închidă cârciuma, cum se mai întâmplase. Avea un armistiţiu cu comisarul. Rânduiala lumii nu se schimbase de sute de ani“ (pp. 72-73).

Ulterior, când înstăpânirea sovietică pe capitala „Valahiei“ este completă, stilul se desface de oralităţile argotice ale şmecherilor de Bucuresci şi devine unul neutru la modul ameninţător.

Rânduiala, deodată, s-a schimbat:

„Până se termină cu arestările avea de gând să stea ascuns – ca fiecare. Cei avuţi, cu sau fără sânge albastru, erau ridicaţi, din plapumă, de pe stradă, strânşi la marginea oraşului într-un ţarc supraaglomerat, fără hrană şi apă, fără schimburi. După o carantină, 2-3 săptămâni, timp în care dormeau sub cerul liber, era o vreme ploioasă, erau vărsaţi într-un lagăr din Bărăgan. Oraşul se umpluse de maşini negre. Noaptea îţi băteau la uşă şi te duceau habar n-aveai unde şi de ce. Aveau o listă neagră şi bifau om cu om“ (pp. 267-268).

Autorul preferă, în mod vădit, primul registru, care îi permite să prindă o scenă, o întâlnire, o discuţie în cât mai multe detalii. Pagina se umple de zgomotele şi de culorile mahalalei (outdoors şi indoors), iar debitul narativ e de-a dreptul torenţial. Peste cititorul, iniţial, deconcertat vin valuri-valuri de „informaţie“ fizionomică, gestuală, psihologică, socială, politică, într-un decupaj ce scurtează la maximum enunţurile, multiplicându-le, în schimb, şi dându-le un ritm sacadat. Mitraliera epică are un tir susţinut şi precis: fiindcă Stelian Tănase vrea să creeze senzaţia de plin a lumii acesteia pestriţ-bucureştene ce va muri sufocată de cenuşiul proletar.

La Paris. Într-o cuşcă suspendată

— Avem două urgenţe, începe Camille să explice echipei sale. Mai întâi, să alcătuim portretul lui Trarieux, înţelegându i viaţa. Acolo vom da de urma fetei şi, poate, îi vom afla şi identitatea. Fiindcă prima problemă e că nu ştim nimic despre ea, nici cine este şi nici, mai ales, de ce a fost răpită. Ceea ce ne aduce la al doilea punct: singurul fir de care dispunem şi de care am putea trage sunt contactele cunoscute ale lui Trarieux care apar în telefonul lui şi pe computerul fiului, de care s a folosit şi el. Deja lucruri vechi de mai multe săptămâni, dacă e să ne luăm după arheologi, dar asta e tot ce avem.

Puţin, adică. Unicele certitudini din acest moment sunt alarmante. Nimeni nu poate spune ce avea Trarieux de gând să-i facă fetei după ce a închis o în cuşca suspendată, dar, din moment ce e mort, fără îndoială ostatica nu mai are mult de trăit. Nimeni nu le spune pe nume pericolelor care o pândesc, dar ştiu cu toţii că ele se cheamă deshidratare, inaniţie, moarte lentă. Ca să nu mai pună la socoteală şi şobolanii. Marsan intervine cel dintâi. E specialistul care va juca rolul de intermediar între brigada Verhœven şi echipele tehnice care lucrează la dosar.

— Chiar dacă o găsim vie, spune acesta, deshidratarea va lăsa sechele neurologice ireversibile. Riscaţi să găsiţi o legumă.

Fragment din:

A zis-o fără mănuşi. Şi are dreptate, se gândeşte Camille. Eu n-aş fi îndrăznit, fiindcă mi s ar fi făcut frică şi dacă mi-e frică n-o pot găsi pe fata asta. Se scutură.

— Ce e cu camioneta? întreabă.

— A fost periată la milimetru astă noapte, răspunde Marsan, consultându-și notițele. S-au găsit fire de păr și sânge, dispunem prin urmare de ADN-ul victimei, dar, cum nu e în fișierele noastre, nu i-am aflat idenitatea. 

— Portretul-robot?

Trarieux avea în buzunarul interior al hainei o fotografie a fiului său, făcută la un bâlci. Lângă acesta se află o fată pe care o ţinea de gât, dar fotografia s-a îmbibat de sânge şi, oricum, nu era făcută de foarte aproape. Cum fata era cam grasă, nu putea fi sigur că era vorba despre aceeaşi persoană. Imaginile din telefon sunt mai grăitoare.

— Ar trebui să obţinem un rezultat convenabil, explică Marsan. Telefonul e de proastă calitate, dar se distinge bine figura, din mai multe unghiuri, adică în mare e tot ce ne trebuia. Îl veţi avea după-amiază.

Şi analiza locului îşi va avea importanţa sa. Atâta doar că fotografiile sunt luate de aproape, de foarte aproape, şi se văd puţine detalii legate de locul în care a fost închisă tânăra. Cei de la Criminalistică le-au scanat, au făcut măsurători, analize, proiecţii, cercetări…

— Natura clădirii încă rămâne necunoscută, comentează Marsan. În funcţie de ora la care au fost făcute fotografiile şi de calitatea luminii, avem certitudinea că orientarea e către nord-est. Lucru foarte obişnuit. Imaginile nu oferă nicio perspectivă, nicio profunzime, prin urmare este imposibil să evaluăm dimensiunile încăperii. Întrucât lumina cade de sus, putem estima înălţimea tavanului la circa patru metri. Poate ceva mai mult, nu avem de unde să ştim. Pardoseala e din beton şi, cu siguranţă, sunt scurgeri de apă. Cum toate fotografiile sunt făcute în lumină naturală, poate că nu există alimentare cu energie electrică. În privinţa materialelor utilizate de răpitor, ţinând cont de cât de puţine lucruri se văd, nimic notabil. Lada este din lemn nefasonat, obişnuit, scândurile sunt prinse cu şuruburi simple, inelul de inox de care e agăţată e unul standard, ca şi frânghia care se poate observa, din cânepă, fără nimic special. Cum şobolanii nu sunt animale de crescătorie, cred că este vorba, mai degrabă, despre o clădire dezafectată, goală.

— Data şi ora la care au fost făcute fotografiile dovedesc că Trarieux se ducea pe acolo de cel puţin două ori pe zi, adaugă Camille. Perimetrul se limitează, deci, la suburbii.

Cei din jur îl aprobă din cap. Camille îşi dă seama că toată lumea ştia deja ceea ce tocmai a spus. O clipă, se imaginează acasă, cu Doudouche, şi nu mai are niciun chef să rămână aici. Ar fi trebuit să accepte să i treacă lui Morel cazul când acesta s-a întors din deplasare. Închide ochii. Îşi revine.

Louis propune ca Armand să întocmească o descriere a locului pe baza elementelor de care dispun şi să o difuzeze peste tot în Île de France, insistând asupra caracterului urgent. Camille se arată de acord, da, desigur. Dar să nu îşi facă iluzii. Informaţiile sunt atât de succinte încât ar putea corespunde cu trei imobile din cinci — după informaţiile obţinute de Armand de la prefecturi, în regiunea pariziană, există şaizeci şi patru clasificate deja drept “terenuri virane cu scop industrial”, fără a pune la socoteală alte câteva sute de imobile şi clădiri dezafectate.

— Nimic pentru presă? întreabă Camille, uitându se la Le Guen.

— Faci mişto?

”… scriind despre ce îmi e mai frică pe lume”

Emmanuel Carrere este fiul unei personalitati foarte cunoscute, Helene Carrere d’Encausse, istoric specializat in Rusia imperiala, comunista si postcomunista, secretara pe viata a Academiei Franceze. Fiul unei celebritati atat de bine integrate in elita intelectuala pariziana (desi e din familie de emigranti georgiano-rusi saraci) nu putea fi decat un rebel.

Si-a inceput cariera ca realizator de filme documentare in tari din lumea a III-a, a publicat apoi doua romane cu personaje psihotice si scene crancene. Mare valva a facut in 2007 cu Un roman rus, o poveste autobiografica socanta, in care relateaza cum, pe cand filma un documentar la un spital psihiatric din oraselul rusesc Kotelnici, a primit imboldul de a elucida o enigma familiala, legata de bunicul matern. Investigatia lui obstinata de aflare a adevarului, oricat de dureros ar fi, scoate la iveala ca georgianul Georges Zourabichvili, stabilit in Franta in 1920 dupa studii stralucite in Germania si insurat cu o rusoaica alba, a fost un mare admirator al lui Hitler si Mussolini si a lucrat – coincidenta cu personajul Ludmilei Ulitkaia – in timpul ocupatiei ca interpret pentru nazisti. Drept care in septembrie 1944, a fost ridicat de acasa si executat la Bordeaux pentru colaborationism. Fiica lui, Helene, care avea atunci 15 ani, a refuzat sa-l creada mort si a pastrat secretul. Pana cand fiul ei l-a dezvaluit fara menajamente intr-o carte de o incredibila forta, dedicata chiar mamei, si construita pe modelul papusilor rusesti, dintr-o istorie in alta, pana la miezul crud, de carne vie, al propriei nefericiri, exorcizate prin chiar aceasta coborare in infern.

Daca in “Romanul rus” scriitorul-narator-personaj era implicat asa-zicand genetic in investigatia lui, in noul roman pe care vi-l recomand azi, Emmanuel Carrere reconstituie existetele unor oameni cu care s-a intersectat doar pentru scurta vreme, dar despre ale caror tragedii se simte dator sa scrie, nu doar pentru a-i lasa intrupati intr-o carte, ci si pentru a-si avertiza cititorii cat de fragila este stabilitatea unei vieti, cum poate interveni oricand o catastrofa din afara care sa schimbe totul. Si acest roman e scris la persoana I, fara efecte de stil si poza, dand acuta impresie de adevarat si total sincer, cu forta de impact a filmelor documentare bine facute.

Alte vieti decat a mea incepe cu o vacanta la mare, in Sri Lanka, petrecuta de scriitor impreuna cu femeia ce-i e partenera de cativa ani, Helene, si copiii pe care-i au fiecare dintr-o casnicie anterioara. Relatia lor e pe cale de destramare, fiindca barbatul e incapabil de iubire, “nu indrazneste sa fie fericit”. Survine insa din senin catastrofa, valul urias care in 2004 a rapit mii de vieti. Cazati la un hotel mai departe de tarm si ocrotiti de hazard, Emmanuel, Helene si cei doi baieti nu patesc nimic, in schimb familia de francezi cu care legasera o amicitie de vacanta isi pierde fetita de patru ani. Imediat dupa tsunami, Helene se implica total in ajutorarea celor loviti de nenorocire si a sinistratilor, relevandu-si capacitatea de empatie si altruismul, ceea ce deschide sufletul blocat al iubitului si ii reuneste in cuplu. Tragedia parintilor micutei inecate, Jerome si Delphine, si a bunicului ei, Philippe, vietile lor de dinainte si de dupa momentul cumplit formeaza o prima parte a romanului.

O alta, mai ampla si inca mai tulburatoare, o are in centru pe Juliette, sora mai mica a Helenei, jurist stralucit, cu o casnicie plina de dragoste si mama a trei fetite, rapusa de cancer la 33 de ani. Spre deosebire de cartile lui anterioare, povestirea acestor “vieti ale altora” este o datorie si o provocare:

“De sase luni ma asez de bunavoie in fata computerului scriind despre ce imi e mai frica pe lume: despre ce inseamna moartea unui copil pentru parintii lui si a unei tinere femei pentru copiii si sotul ei. Viata m-a facut martorul ambelor nenorociri si m-a insarcinat, sau cel putin eu asa am inteles, sa depun marturie”.

Iar la sfarsitul marturiei, se recunoaste el insusi transformat, caci a inceput sa prefere ceea ce-l apropie de altii, nu ceea ce il face diferit.

Recenzie publicată de Adriana Bittel în ”Formula AS”.

   

Căutăm oameni buni…

— Oameni buni?

Din vocea lui Casper nu răzbătea nicio urmă de sarcasm. Doar o curiozitate justificată.

— Cauţi “oameni buni”?

— Exact.

Niels se aşeză pe marginea mesei şi privi în jur, prin încăperea clinică, mobilată cu computere.

— Trebuie să dăm de oamenii buni. Mă poţi ajuta?

Casper se aşezase deja la calculator. Niels nu primi niciun scaun. Aşa era mereu la arhivă.

— Arta de a fi un om bun, spuse Casper după ce căută pe Google după “oameni buni”. Apoi continuă: Primul hit — Iisus.

— Mă bucur că am clarificat o treabă, Casper.

Casper îşi ridică privirea din monitor, sincer bucuros de complimentul lui Niels. Ironia nu-şi are locul aici, îşi aminti Niels în sinea lui. Bineînţeles că nu. Ironia poate duce la neînţelegeri, iar neînţelegerile pot sfârşi prin indexări greşite şi, astfel, o cartotecă sau vreun dosar important, sau poate chiar dovezi decisive pot fi pierdute pentru totdeauna. Depozitul arhivei conţinea peste 300.000 de cazuri înregistrate. Niels nu fusese niciodată acolo — personalul neautorizat avea accesul strict interzis — dar puţinii care intraseră în arhivă o descriau ca pe o comoară a istoricului poliţiei.

Casper îl privea nerăbdător pe Niels:

— Poţi să-l foloseşti pe Iisus?

— Avem nevoie de danezi în viaţă, Casper.

— Danezi care-s oameni buni?

— Da. Buni, drepţi. Aş avea nevoie de o listă.

— Judecători de la Curtea Supremă şi alţii de genul acesta?

— Nu mai face pe prostul.

— Nu poţi să-mi dai un exemplu?

— Crucea Roşie, spuse Niels.

— OK, bun. Vrei să spui oameni implicaţi în acţiuni de caritate.

— Nu numai. Dar şi asta.

Casper se întoarse din nou cu faţa la monitor. Câţi ani să aibă? Nu mai mult de 22. Mulţi tineri ştiau deja atât de multe la o vârstă atât de fragedă, se gândi Niels. Călătoriseră deja în jurul lumii de vreo trei ori, terminaseră o universitate, vorbeau toate limbile posibile şi scriau singuri programe de calculator. La 22 de ani Niels ştia să vulcanizeze o bicicletă şi să numere până la zece în germană.

— De câţi ai nevoie? Crucea Roşie, Amnesty, ChurchAid, Unicef Danemarca, Academia Păcii…

— Ce e Academia Păcii? interveni de la biroul ei Susanne, arhivara cea mai în vârstă.

Casper ridică din umeri şi intră pe pagina lor web. Susanne îi privi nemulţumită.

— Dar ce ziceţi de Salvaţi Copiii? Eu le fac donaţii.

— Nu am nevoie de organizaţii. Am nevoie de persoane. Oameni buni.

— Păi atunci, ce zici de şefa de la Salvaţi Copiii? insistă Susanne.

Niels respiră adânc şi se hotărî să o ia de la capăt.

— Aşadar: peste tot în lume sunt omorâţi oameni buni. Oameni care au luptat pentru viaţa altora. Pentru drepturile şi condiţiile lor de trai.

— Nu, trebuie să o luăm altfel, îl întrerupse Casper. Trebuie să căutăm după cuvinte-cheie.

— Cuvinte-cheie?

— Cross-reference. O să tot dăm peste indivizi care sunt în prim-plan în media, dar pe care nu i-am numi “buni”? Aşa-i? Iar dacă este vorba de vreun terorist internaţional care călătoreşte prin lume şi îi omoară, doar şi el îşi procură informaţiile de undeva. Iar sursa respectivă este internetul.

— Evident.

— De aceea vom căuta — la fel ca şi teroriştii — după cuvinte-cheie care or să ne ducă la lista cu binefăcători. Ştiţi voi: mediu, lumea a treia. Chestii de genul acesta