Puştii emo contra lumina soarelui – Dumnezeu contra Allah – Chicken Joe’s contra KFC

Jordan:

— E super-ascuţit, ia uite.

A scrijelit cu cuţitul pe perete. A scris p— cu el de parcă era pix, literele se vedeau ca-n palmă.

Jordan:

— Ar trebui să-ţi iei şi tu unul, ai nevoie. Îţi iau eu, maică-mea are o groază.

Eu:

— Nu, mersi. De fapt, n-am nevoie.

Jordan:

— Sigur că ai, toată lumea are nevoie de-aşa ceva. Încearcă să faci rost de unu’ ca al meu, aşa o să fi m fraţi de război, este? Care-i treaba, nu vrei să fim fraţi?

”O poveste pe care ajungi s-o citești de drag” – Dilema Veche

Fragment din:

Ţinea cuţitul sub nasul meu. Învârtea lama prin aer de parcă încerca să deschidă o încuietoare cu ea. Aveam impresia că eu eram încuietoarea aia. Totul se mişca în reluare până a lăsat iar cuţitul în jos.

Jordan:

— Căcat, să fi văzut ce moacă ai făcut, omule! Te căcai pe tine de frică!

Eu:

– Ba nu! Nici măcar n-ai haz!

*

Toată lumea zice că e război, dar eu n-am văzut aşa ceva încă. Sunt o groază de războaie care se petrec în acelaşi timp:

  

Războaie

Copii contra profi

Liceul Northwell Manor contra Liceul Leabridge

Gaşca de la Dell Farm contra Gaşca de la Lewsey Hill

Puştii emo contra lumina soarelui

Turcia contra Rusia

Arsenal contra Chelsea

Negru contra alb

Poliţie contra puşti

Dumnezeu contra Allah

Chicken Joe’s contra KFC

Pisici contra câini

Alieni contra predatori

   

Eu n-am văzut niciunul. Dac-ar fi război, ai şti, pentru că toate ferestrele ar fi sparte, iar elicopterele ar avea mitraliere montate. Elicopterele nici măcar n-au mitraliere, doar reflectoare. Nici nu cred că e vreun război. Eu nu l-am văzut. Nici măcar nu ştiu de partea cui sunt. Încă nu mi-a zis nimeni. Contra înseamnă împotriva.

Când mama era la duş, am luat cuţitul de roşii din suport. A fost doar de probă. Trebuia să ai mare grijă la vârful ascuţit. L-am ţinut ca un mardeiaş, am crestat aerul de parcă era un duşman.

Mi l-am vârât în pantaloni. Am umblat de colo-colo aşa şi mi-am închipuit că era război. Mi-am închipuit că Dumnezeu a uitat de mine, aşa că puteam să fac toate relele care se fac la război fără să le simt măcar.

Eu:

— Suntem în război! Dumnezeu a uitat de mine! Tata a uitat de mine! Toate becurile de pe stradă sunt sparte şi ne fugăresc lupii! Fiecare să-şi vadă doar de grija lui! (Am zis-o doar în cap.)

Într-un sfârşit a trebuit să pun cuţitul la loc, prea era de groază. E prea ascuţit. Mă tot aşteptam să-mi tai piciorul cu el. Nu poţi să ţii cuţitul în pantaloni tot timpul, s-ar putea să uiţi de el când te aşezi, să-ţi intre în picior şi să-ţi iasă pe cealaltă parte. Dacă începe un război, mai bine mă car, e mai uşor aşa. Eu alerg cel mai rapid din toate clasele a şasea, doar Brett Shawcross poate să mă prindă.

   

Top 15: noutăți la Bookfest 2012

Va așteptăm la Bookfestul de săptămâna viitoare (30 mai – 3 iunie, la Romexpo) cu cel mai râvnit bestseller erotic al momentului, cu o nouă colecție de SF & Fantasy, cu o carte esențială pentru mediatori, dar și cu sfaturi de homeopatie sau de psihologie practică (pentru frații certăreți).

     

          

15. Odiseea zeilor,

în care mitologia grecilor (cu centauri, zeițe și Atlantide) este rescrisă de paleoastrologul Erich von Däniken, pentru care războiul dintre zeități reprezintă, de fapt, urmele contactului cu civilizații extratrestre.

14. Ghid homeopatic pentru familie:

ce boli poți vindeca de unul singur?, care este profilul tău homeopatic? și cum funcționează medicamentele homeopatice? – găsești răspunsuri clare în cartea doctorului francez Alain Horvilleur, secretar general al Organizației Medicale Homeopatice Internaționale.

13. Copilul german,

un nou policier din Seria Neagră, în care suedeza Camilla Läckberg duce mai departe aventurile Ericăi Falck – femeia tocmai descoperă niște schelete naziste prin dulăpiorul familiei…

12. Nevroză balcanică:

de ce ne înjurăm în trafic?, de ce murim de ciudă pe capra vecinului?, avem nevoie oare de un Minister la Stimei de Sine? Aflați răspunsurile din colecția de microeseuri psihanalitice ale profesorului Vasile Dem. Zamfirescu.

11. Pământul oamenilor liberi

începe cu un tânăr copist de texte sacre dintr-un sat moldovenesc – cum vă sună povestea? Încercați romanul îmbibat de magie și politic al Lilianei Lazăr, autoare care trăiește în Franța și a fost premiată pentru acest roman în 2009 de Organizația Internațională a Francofoniei.

    

   

10. Simplu, Daria

este tot o poveste autohtonă, de data aceasta cât se poate de reală și de tragică, scrisă sub formă de jurnal de o tânără învinsă de cancer anul trecut, la doar 21 de ani – memoriile de față vin după un premiu pentru jurnal din 2008 oferit de Uniunea Scriitorilor.

9. Floarea vârstei:

un alt fel de vorbi despre viața la 60 de ani – Jane Fonda își spune povestea maturizării, asezonând grăunțele de înțelepciune și anecdotele biografe cu exerciții fizice, dietetice și de meditație.

  

Citește catalogul tuturor noutăților de la târg: Grupul editorial TREI – BOOKFEST 2012

   

8. Dragul meu dușman, prietenul meu periculos:

psiholoaga londoneză Dorothy Rowe folosește datele neuroștiințelor și psihoterapiei pentru a face pace între frații certați de-o viață.

7. Pe aici au trecut cuțitarii

este un roman special care tocmai a căpătat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune (pe 2011) – o povestea tăioasă și inteligentă despre scurgerea timpului, showbiz și supraviețuire. Jennifer Egan vă va surprinde prin prospețimea scrisului!

6. Trăiește senzațional!

află care sunt hainele, slujba și partenerul care ți se potrivesc cel mai bine, plecând de la profilul tău senzorial. Ghidul în călătoria de autodescoperire va fi specialista în neuroștiințe și psihologie educațională Winnie Dunn.

   

   

5. Muntele de la miezul nopții:

sorbonardul Jean-Marie Balas de Roblès (l-ați citit deja cu fascinantul ”Acolo unde tigrii sunt la ei acasă”) revine cu o nouă istorie, țesută sub formă de mandală – cea a unui paznic de liceu iezuit care apucă pe drumul către Shambala.

4. Psihologia mediatorului,

o carte esențială pentru un job tot mai la modă – cum să îți dezvolți abilitățile de pacificator, de persoană în stare să stingă conflicte și dispute ajunse în pragul tribunalului?

3. Fizica viitorului:

pe ludicul fizician Michio Kaku îl știți probabil din Fizica imposibilului. În noua traducere faceți cunoștință, pe calea interviurilor, cu zeci de savanți în energie, inteligență artificială sau medicină care ”inventează” viitorul în laboratoarele lor.

2. Cronoliții

neașteptat pentru mulți, Editura Trei debutează cu o colecție de SF și Fantasy, botezată Epsilon. Primele două cărți din această vară: antologia Nebula 2011 și romanul canadianului Robert Charles Wilson, o poveste despre niște gigantice statui ițite peste noapte pe tot Pământul ca să profețească… hm, o să vedeți ce…

1. Cele 50 de vicii ale domnului Grey

Fostă producătoare TV, E.L. James și-a filtrat toate fanteziile erotice într-un bestseller mult-așteptat și la noi, o carte (prima parte dintr-o trilogie) devenită hit mai întâi ca e-book, vândut într-un an în 250.000 de exemplare.

   

Puii, vulpea și copilul care nu putea să învețe franceza

Psihanalista Melanie Klein demonstrează în secvenţa psihoterapeutică de mai jos în ce fel visele şi desenele unui copil pot spune multe despre viaţa sa interioară şi despre blocajele sale şcolare. Fragmentul este din volumul “Iubire, vinovăţie şi reparaţie”.

Intenţionez să mă ocup în această lucrare de unele mecanisme ale inhibiţiei intelectuale şi voi începe cu un scurt extras din analiza unui băiat de şapte ani, extras ce vizează punctele principale a două şedinţe de analiză consecutive. Nevroza băiatului era constituită în parte din simptome nevrotice, în parte din dificultăţi de caracter şi, de asemenea, din inhibiţii intelectuale drastice. Doi ani de tratament şi materialul în cauză fusese deja supus unei analize considerabile.

Inhibiţii intelectuale


În această perioadă, inhibiţiile intelectuale în general se reduseseră treptat într-o anumită măsură, dar abia în aceste două ore legătura dintre acest material şi una din dificultăţile lui de învăţare aparte a devenit clară. Aceasta a dus la o îmbunătăţire remarcabilă în ce priveşte inhibiţiile lui intelectuale. Băiatul mi s-a plâns că nu poate deosebi între ele anumite cuvinte franţuzeşti. La şcoală exista o ilustraţie cu diferite obiecte, menită să-i ajute pe copii să înţeleagă cuvintele. Aceste cuvinte erau: poulet, pui; poisson, peşte; glace, gheaţă. Ori de câte ori era întrebat ce înseamnă unul dintre cuvinte, el răspundea inevitabil cu sensul unuia din celelalte două – de exemplu, întrebat ce înseamnă poisson, răspundea “gheaţă”; poulet, “peşte” şi aşa mai departe. Se simţea disperat şi deznădăjduit din cauza asta, spunea că nu va învăţa niciodată etc. Am obţinut de la el materialul prin asociaţii obişnuite, dar în acelaşi timp se şi juca fără scop în cabinet.

Gelozie fraternă


L-am întrebat mai întâi la ce-l face să se gândească poulet. S-a întins pe masă, pe spate, dând din picioare şi desenând cu creionul pe o foaie de hârtie. S-a gândit la o vulpe care dă buzna într-un coteţ de găini. L-am întrebat când se întâmplă asta şi în loc să spună “noaptea”, a răspuns: “La patru după-amiaza”, oră la care ştiam că mama lui e deseori plecată în oraş. “Vulpea intră şi omoară un pui mic.” În timp ce zicea asta, a tăiat ce desenase. L-am întrebat ce reprezenta desenul, iar el a spus: “Nu ştiu”. Ne-am uitat amândoi şi am văzut că e o casă, căreia îi tăiase acoperişul. A spus că aşa a intrat vulpea în casă. Şi-a dat seama că vulpea era chiar el, că puiul era frăţiorul lui şi că ora la care a intrat vulpea era tocmai cea când mama se afla în oraş. Lucraserăm deja mult cu impulsurile şi fantasmele sale puternice de a-şi ataca fratele mai mic, în interiorul mamei cât timp ea fusese însărcinată, dar şi după naştere, precum şi cu povara grea a vinovăţiei asociate cu ele. (Aceste tendinţe faţă de fratele mai mic au contribuit, şi nu puţin, la perturbarea relaţiilor sale cu celălalt frate, mai mare cu patru ani, la care presupunea existenţa unor intenţii similare faţă de el însuşi.) Fratele mai mic are acum aproape patru ani. Când era sugar, a fi lăsat singur cu el fusese o ispită îngrozitoare pentru pacientul meu John şi chiar şi acum, când mama lui e plecată, vedem că dorinţele lui au rămas active.

Acest lucru se datorează în parte geloziei extreme faţă de bebeluş pentru că se bucura de sânul mamei.

(Fragment publicat inițial în ediția online a Ziarului Financiar)

Roboții și făpturile hibride ale Greciei Antice. O istorie rescrisă de Erich von Däniken

Oricine ştie ce este o povestire ştiinţifico-fantastică, dar probabil nu ştiai că şi în Grecia antică circulau poveşti ştiinţifico-fantastice, dar mult mai fantastice decât ale noastre. Diferenţa este că locuitorii ei nu-şi considerau poveştile ştiinţifico-fantastice ca fiind fantezii utopice; grecii credeau că poveştile relatau evenimente reale, care se petrecuseră cu adevărat.

Şi mai există o deosebire. Poveştile noastre ştiinţifico-fantastice – cum ar fi aventurile “Navei spaţiale Enterprise” – au loc în viitor, în vreme ce grecii antici se întorceau într-un trecut obscur, depărtat, cu milenii întregi înaintea vremurilor lor.

Imaginează-ţi doar că insula Creta este patrulată permanent de un paznic de metal (foto), care posedă capacitatea fenomenală de a monitoriza toate corăbiile care se îndreaptă către insulă şi de a le spulbera de pe suprafaţa mării. Însă, acest robot paznic are un punct slab: dacă i se desface un anumit şurub din corpul său metalic, sângele gros i se scurge, astfel încât este imobilizat. În mod evident, numai cei care l-au construit şi urmaşii lor cunosc situarea precisă a acestui punct vital.

Această poveste exista deja în urmă cu circa 2 500 de ani şi grecii erau convinşi că spunea adevărul despre evenimente petrecute cu mult înaintea timpului lor. Robotul care patrula insula Creta se numea Talos şi inginerii care cunoşteau poziţia precisă a locului pe unde trebuia scos lichidul hidraulic, astfel încât monstrul să fie inactivat, erau numiţi “zei”.

Fragment din:

Această Grecie antică este inundată pur şi simplu de poveşti incredibile. În Argonautica, o poveste veche de mii de ani, ale cărei origini sunt ascunse în negura timpului, apar aşa-numiţii “centauri”. Ce anume ar trebui să fie aceştia? “Centaurul” este un hibrid, cu trunchiul şi capul de bărbat, dar cu restul corpului de cal. În esenţă, o absurditate care ar trebui să constituie o născocire a imaginaţiei. Însă hibrizii au existat, în Antichitate, şi în alte locuri. Istoricul şi părintele bisericii Eusebius (m. 339 d.Hr.), care a intrat şi în istoria ecleziastică în calitate de episcop de Cezareea şi de cronicar creştin, a scris despre hibrizi în volumul V al operelor sale. “Zeii”, relatează Eusebius, “au creat diverse fiinţe hibride”. (…)

Oare poveştile greceşti sunt cu mult mai vechi decât este pregătită cercetarea să recunoască? Ar fi posibil ca acestea – sau cel puţin unele dintre ele – să nu fie nici pe departe invenţii de domeniul “ştiinţifico-fantasticului”, ci să reprezinte o realitate a trecutului?

Cartea pe care o ţii în mână nu este o carte de istorie despre Grecia antică, ci o carte despre poveştile ei. Grecia din perioada Antichităţii abundă de povestiri extraordinare.

    

• Oare rătăcirile lui Odiseu chiar s-au întâmplat?
• Ce se petrecea la Delphi? Chiar a existat acolo o profetesă tenebroasă, care prorocea toate evenimentele politice majore?
• Descrierile atât de elocvente ale Troiei se bazează oare pe adevăruri?
• Şi cum rămâne cu Atlantida? Toate informaţiile pe care le avem referitoare la Atlantida, la care fac referire toţi autorii care au abordat acest subiect, provin din Grecia.
• Şi cine erau argonauţii, care şi-au pus în minte să fure Lâna de Aur?

Grecia merită să fie explorată. Te invit să pornim împreună într-o aventură specială. 

Ura de sine la români

Nu cumva duhul rău care bântuie instituţiile şi viaţa privată din România este tocmai ura de sine?

Uneori, nu foarte des în trecut, dar din ce în ce mai des după 1990, românii exprimă deschis aprecierea negativă faţă de sine, aşa cum s-a întâmplat cu Emil Cioran în anii ’30, care, în Schimbarea la faţă a României, declara că îi este ruşine că este român. O astfel de asumare conduce adesea la acţiune. Emigrarea este una dintre ele, iar Cioran, unul dintre cei mai cunoscuţi emigranţi. Cu siguranţă, şi evenimentele din 1989 se vor fi alimentat în bună parte din nemulţumirea de sine şi au condus la redobândirea, odată cu libertatea, a demnităţii.

Alteori, şi acesta pare să fie cazul cel mai frecvent, ura de sine, dispreţul de sine sunt ascunse, inconştiente, şi produc efecte importante, fără ca autorii lor să le cunoască sursa. M-am întrebat dacă risipirea în orgolii mărunte a politicienilor români nu provine mai ales dintr-o profundă neîncredere în sine, dacă nivelul înalt al agresivităţii în România nu este cauzat de aceeaşi ură de sine, dacă incapacitatea noastră de solidarizare nu are aceeaşi sursă. Într-un cuvânt, m-am întrebat dacă nu cumva acea cultură a vidului, a distructivităţii şi a permanentei autodeprecieri, pe care André Green o numea narcisism mortifer, nu există la români ca fenomen al psihologiei sociale.

Dacă într-adevăr problematica narcisică inconştientă ar fi atât de importantă, atunci cunoaşterea ei prin psihanaliză poate contribui la exorcizarea duhului rău. 

(Fragment din Nevroză balcanică, de Vasile Dem. Zamfirescu)   

    

Sursă video: TVR

    

Ce vârstă simți că ai?

„Floarea vârstei”, apărută de curând la Editura Lifestyle, nu cuprinde doar tradiţionalele reţete de self-help ca „fericirea în 10 paşi” sau „cum să slăbeşti în 12 zile”, ci e în bună măsură şi o carte autobiografică.

  

  

   

Vorbind despre Actul III al vieţii, împărţindu-şi existenţa ca la teatru, Jane Fonda consideră că în această perioadă vine cu adevărat „întregirea” omului. Actriţa consideră că nu atitudinea de negare a vârstei pe care o ai este cea mai potrivită, ci, dimpotrivă, cea de acceptare senină, înţeleaptă şi activă. „M-a întrebat cineva nu demult: „Ce vârstă simţi că ai?” N-am răspuns imediat. Chiar m-am gândit serios ce aş putea răspunde la o astfel de întrebare ca să nu fie ceva superficial, de genul „mă simt ca la 40 de ani.” Am răspuns „70″ amintindu-mi de o replică a lui Pablo Picasso care spunea că „durează foarte mult timp să devii tânăr.”

Una dintre cele mai uimitoare afirmaţii ale actriţei este aceea că nu s-ar mai întoarce pentru nimic în lume la prima tinereţe:

„Nu sunt singura femeie care nu şi-ar dori să revină la adolescenţă. Este mult prea greu! Prea multă anxietate şi dorinţă de a fi acceptat. Şi, dacă tot a venit vorba, nici la 20 sau 30 de ani nu m-aş întoarce. Perioada aceea a fost mult prea marcată de dorinţa mea de a deveni celebră. Şi ferească Sfântul de o repetare a perioadei ambigue dintre 45 şi 50 de ani. Pentru mine „zilele bune din trecut” sunt de fapt zilele bune din trecutul nu prea îndepărat. Prea mi-am petrecut mult timp din viaţă făcându-mi probleme că nu sunt suficient de bună, de deşteaptă, de slabă sau de talentată. Vă spun cu mâna pe inimă că, din punctul de vedere al stării de bine emoţionale, acum este perioada cea mai bună din viaţa mea. Îngrijorările acelea perpetue că nu sunt „suficient de” au dispărut. Am tras concluzia că după ce ai ajuns „acolo“, „la vârsta aceea înaintată”, teama e mult mai mică decât în perioada în care doar anticipai acea vârstă. Descoperi că eşti tot tu, poate mai mult decât oricând.”

Fragment din cronica apărută în România Liberă

   

Pe aici au trecut cuțitarii

Stilul neobişnuit al romanului „Pe aici au trecut cuţitarii” (Pandora M), care i-a adus, în 2011, lui Jennifer Egan Premiul Pulitzer pentru Ficţiune, i-a făcut pe unii critici să anunţe o vârstă post-postmodernă a naraţiunii.

      

   

Partea cea mai neaşteptată a cărţii este capitolul 12, în care autoarea a folosit prezentări de tipul celor din programul power-point pentru a reda momente, relaţii şi concepţii ale personajelor sale. Dar şi restul cărţii oferă o lectură inedită. De la trecerile dintr-un spaţiu cultural în altul (de la New York, San Francisco, direct în oraşe din Italia sau Africa) la jocul permanent între structura de povestire a fiecărei părţi şi formula specific romanescă a întregului, scriitoarea americană născută în 1962 a impus o voce distinctă pentru proza contemporană de dincolo de Ocean.

O scriitoare care evită clasificările
De altfel, Jennifer Egan însăşi a refuzat să îşi catalogheze cartea drept roman ori culegere de povestiri: „Am vrut să evit centralizarea. Am căutat polifonia. Doream o senzaţie de secundar, nu una argumentativă. Regulile mele au fost ca fiecare fragment să fie diferit de celelalte, scris dintr-un alt punct de vedere. Pe măsură ce scriam… mi-am dorit să rup această regulă. Dacă îţi impui o regulă, ar trebui să o şi încalci”. Romanul urmăreşte să ofere o experienţă narativă completă a maturizării în plină epocă digitală. Curiozitatea şi micile exotisme reprezintă cuvântul de ordine pentru personajele sale.

„Nu percep timpul ca liniar. Mi se pare că este organizat în straturi care coexistă. Unul dintre lucrurile care determină un fel de călătorie în timp este muzica. De aceea a ajuns muzica să fie aşa de importantă în această carte”, Jennifer Egan

Articol apărut în ziarul Ring

Ești scriitor! De ce nu scrii despre poveștile noastre?

  

Cartea este o ,,biografie fictivă”, naratorul pare a fi însuşi autorul, în text apărȃnd numele romanelor sale precedente. Totodată, acest narator se analizează pe sine, se maturizează prin poveştile auzite, prin receptarea unei alte lumi, a unei alte vieţi decȃt a sa. Astfel, romanul începe cu gȃndurile lui legate de posibila despărţire de soţia sa, fiind apoi martorul durerii cuplului ce şi-a pierdut fetiţa. Primele pagini sunt scrise de un narator neexperimentat, imatur, gelos, fără empatie pentru ceilalţi. Apoi, treptat, celelalte vieţi iau locul propriei persoane, întȃmplările, ţelurile şi înfrângerile lor fiind descrise mai vivid şi cu mult mai multă compasiune. Plecȃnd astfel de la poveştile celorlalţi, naratorul îşi analizează viaţa, descoperind în ea o fericire pȃnă atunci ascunsă de ochii lui. (fragment din cronica bookblog.ro)

    

   

Literary Fiction: o nouă colecție cu porumbei și cuțitari

Editura PandoraM (parte a grupului Trei) tocmai a lansat o nouă colecție, Literary Fiction, care vă propune romane proaspete și ca temă, și ca punere în pagină.

        

    

Romanul-mozaic al lui Jennifer Egan Pe aici au trecut cuțitarii urmărește viața lui Bennie Salazar, un mogul al showbiz-ului, și a Sashei, mult mai tânăra lui asistentă: un road-movie prin muzica punk a tumultuoșilor ani ’70, prin suburbiile de azi ale New York-ului, prin vieţi încărcate de eșecuri trecute și dezamăgiri viitoare. ”Inspirat deopotrivă din romanul proustian În căutarea timpului pierdut și din serialul Clanul Soprano, autoarea creează un set de personaje legate de industria muzicală și lasă timpul să-și pună amprenta asupra lor”, scrie The New York Times.

Cum a răsărit ideea acestui roman? Ascultați răspunsul scriitoarei:

         

    

Apoi vine inedita cartea a lui Stephen Kelman, Și porumbeii vorbesc englezește. Harrison Opoku este un puști de unsprezece ani, de origine ghaneză, care trăiește cu mama și cu sora lui într-un ghetou londonez. Cel mai bun alergător din anul său, Harri străbate noua viață în adidașii săi desenați cu markerul, fără sa conștientizeze pericolele care îl înconjoară. Fascinat deopotriva de gașca “băieților răi”, și de porumbelul care îi vizitează balconul și cu care vorbește, Harri absoarbe toate elementele ciudate ale noii sale vieți londoneze: observând, ascultând și învățând trucurile supraviețuirii urbane.

   

        

Șmecheri de Bucuresci: despre ”bestsellerul sofisticat” al lui Stelian Tănase

Daniel Cristea Enache semnează în suplimentul ”Bucureștiul Cultural” al revistei ”22” o cronică extinsă a cărții Moartea unui dansator de tango, ”roman în format comercial şi de factură senzaţionalistă” al ”optzecistului“ Stelian Tănase. Chiar dacă povestea se citește pe nerăsuflate, caracterul ei ”facil” este doar aparent, autorul oferind mai degrabă ”un bestseller sofisticat”, observă criticul. Iată un fragment din cronica sa:

Stelian Tănase urmăreşte atent agonia lumii vechi; lichidarea ei brutală, operată prin aplicarea unor directive ideologice. E ceea ce dă şi substanţa cărţii, dincolo de suita episoadelor rapid rulate: în „Valahia“, veselei vieţi de noapte i se dă stingerea, după ce marele aliat-ocupant se bucură, grobian, de bucuriile decadentismului bucureştean. Iar alinierea metropolitană şi naţională după ucazul noului stăpân pune şi mai bine în evidenţă „excentricitatea“ unor eroi ca Mişu Banu, Jean Glonţ zis Cairo, Vasea Olşevski, Moni Refec şi (parţial) Gogu Vrabete, ex-dansatorul de tango urmărit de-a lungul şi de-a latul romanului.

Fanţi bucureşteni şi artiste de varieteu, „fetiţe“ dulci şi agenţi de bursă, gambler-i şi hoţi hipercalificaţi – cam toate aceste personaje ieşite tefere din războiul mondial (evitat cu abilitate şi certificate sau cu câte un înger personal stând aproape pe timpul bombardamentelor americane) îşi vor evalua corect şansele de supravieţuire în lumea nouă. Înseşi ocupaţiile lor vor fi – sunt deja – radiate din nomenclator. Prin urmare, „exponentul“ trebuie să se alinieze, să intre în rând, pierzându-şi atât categoria, cât şi personalitatea – ori să dispară.

În decuparea zilelor frumoase din timpul marelui măcel (frontul e departe, viaţa de noapte bucureşteană este foarte animată), stilul eroilor cu ghilimele cuplează cu cel narativ. Mai ales că Stelian Tănase se foloseşte de convenţia consultării unor surse documentare la prima mână: note informative scrise la cald şi transcrise la rece. Argoul e, deocamdată, la el acasă:

„Toboşarul Malagamba se dregea la masa orchestrei. Lake Dinţirupţi, cu un ochi vânăt, fotografia cine intra şi ieşea, cine stătea de vorbă cu cine. L-a înregistrat şi pe Gogu, cocoţat la bar cu coatele pe blatul de zinc. Tot cu ochiul vânăt auzea şi ce se vorbea în jur. Trebuia să-i vomite lui Ţepeluş ce afla. Nu avea urechi, i le-a tăiat cu briciul la frizeria «Palermo» a lui dom’ Take, plină de colivii. Când Gogu şi-a rotit privirea prin hrubă, Diana acordeonista se spovedea: Îmi fac calabalâcul, plec. Astrele sunt poziţionate nefast. Călătorii şi vagabonzii nu trebuie să iasă din casă. Dacă te fecundează bărbată-tu, naşti copii tâmpiţi. Să o întrebe pe Fifi Cioara, ea vindea leacuri. Să te ungi pe tot corpul, să devii invizibil, dacă vrei să pleci spre Bosfor. Fă, tu o să atârni în ştreang! i-a strigat barmanul. Pentru cine spionezi în seara asta? Ea a râs. Ţepeluş se făcea că e în filaj ca să consume gratis. Patronul îl finanţa bucuros, să nu scrie de rău în raport şi să-i închidă cârciuma, cum se mai întâmplase. Avea un armistiţiu cu comisarul. Rânduiala lumii nu se schimbase de sute de ani“ (pp. 72-73).

Ulterior, când înstăpânirea sovietică pe capitala „Valahiei“ este completă, stilul se desface de oralităţile argotice ale şmecherilor de Bucuresci şi devine unul neutru la modul ameninţător.

Rânduiala, deodată, s-a schimbat:

„Până se termină cu arestările avea de gând să stea ascuns – ca fiecare. Cei avuţi, cu sau fără sânge albastru, erau ridicaţi, din plapumă, de pe stradă, strânşi la marginea oraşului într-un ţarc supraaglomerat, fără hrană şi apă, fără schimburi. După o carantină, 2-3 săptămâni, timp în care dormeau sub cerul liber, era o vreme ploioasă, erau vărsaţi într-un lagăr din Bărăgan. Oraşul se umpluse de maşini negre. Noaptea îţi băteau la uşă şi te duceau habar n-aveai unde şi de ce. Aveau o listă neagră şi bifau om cu om“ (pp. 267-268).

Autorul preferă, în mod vădit, primul registru, care îi permite să prindă o scenă, o întâlnire, o discuţie în cât mai multe detalii. Pagina se umple de zgomotele şi de culorile mahalalei (outdoors şi indoors), iar debitul narativ e de-a dreptul torenţial. Peste cititorul, iniţial, deconcertat vin valuri-valuri de „informaţie“ fizionomică, gestuală, psihologică, socială, politică, într-un decupaj ce scurtează la maximum enunţurile, multiplicându-le, în schimb, şi dându-le un ritm sacadat. Mitraliera epică are un tir susţinut şi precis: fiindcă Stelian Tănase vrea să creeze senzaţia de plin a lumii acesteia pestriţ-bucureştene ce va muri sufocată de cenuşiul proletar.