GSP şi Trei lansează o nouă serie de psihologie practică

De miercuri, 25 ianuarie, Gazeta Sporturilor şi Editura Trei îţi oferă o nouă serie de psihologie practică! 7 titluri noi scrise de specialişti de clasă mondială! Poţi cumpăra fiecare carte de la chioşcurile de ziare, la 50% reducere faţă de preţul obişnuit: 13,99 lei ziar + carte!

De miercuri, 25 ianuarie, cu Gazeta Sporturilor ai cartea ”Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău”, scrisă de Alain Braconnier, medic, psiholog, psihanalist, profesor universitar şi director al Centrului de psihiatrie Philippe-Paumell din Paris.

Cele 7 titluri ce vor apărea împreună cu Gazeta Sporturilor:

• Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău – Alain Braconnier – 25 ianuarie
• Bărbatul de azi explicat femeilor – Gerard Leleu – 1 februarie
• Dacă dragostea ar putea gîndi – Alon Gratch – 8 februarie
• Cartea gesturilor europene – Peter Collett – 15 februarie
• Întîlnirea cu visele – Ruth Berry – 22 februarie
• Criza adolescenţei – Stephane Clerget – 29 februarie
• Recomandări psihanalitice pentru mame – Wilhelm Stekel – 7 martie

***

Fragment din Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău de Alain Braconnier:

E de înțeles că mamele nu sunt întotdeauna foarte în largul lor cu dragostea pe care o simt în adâncul inimii. O mamă, angajată odinioară într-un feminism militant, mi-a mărturisit într-o zi: „Nici măcar nu îndrăzneam la vremea aceea să-mi mărturisesc că îmi doream un băiat!“ Să fie deci politic incorect să îți iubești fiul? La reținerea care, dintotdeauna, a interzis atitudini prea sexualizate față de copil și care e valabilă atât pentru relația mamă-fiu, cât și pentru relația tată-fiică pare să se adauge acum un fel de interdicție sentimentală. Or, în opinia mea, exact punctul de vedere invers e cel care trebuie să prevaleze: mamele sunt și rămân fundamentale pentru dezvoltarea fericită a băieților. Mămici din toate țările, nu vă simțiți deci vinovate dacă manifestați duioșie, pasiune și chiar, în mod secret, dragoste față de fiii voștri!

(Sursă foto și text de prezentare: GSP)

Printre fustele mamei: cum relaționezi cu băiatul tău (vol. 1 din noua serie cu GSP)

Psihanalistul francez Alain Braconnier, autorul cărții ”Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău”, explică de ce ”băiatul mamei” trebuie încurajat să devină un bărbat matur și independent.

  

Miercuri, 25 ianuarie, Gazeta Sporturilor şi Editura Trei au lansat pe piață ”Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău”, primul volum dintr-o nouă serie de 7 titluri de psihologie practică scrise de specialiști de talie internațională. Medicul și profesorul universitar parizian Alain Braconnier le vorbește mamelor despre pericolele cocoloșirii băieților, dar și despre cum pot relaționa adolescenții lor și cu viitoarele nurori.

- O mamă care-și cocoloșește băiatul se spune că-l va transforma într-un bărbat pasiv și efeminat. Cum poate fi evitat acest lucru?

- Iubirea unei mame pentru fiul ei nu poate fi niciodată prea mare. Dar dragostea ei nu trebuie să ajungă să fie nici ”devoratoare”, nici atât de pasională încât să devină posesivă, împiedicând copilul să devină independent. Ea trebuie să permită și altor persoane, în speță tatălui, să-și arate dragostea față de băiețel. Mama trebuie să-i arate întreaga iubire pe care i-o poartă, pentru ca el să fie cât mai fericit cu putință, și nu doar pentru propria ei stare de bine. În acest ultim caz, dragostea maternă devine o închisoare pentru fiul ei.

- De obicei, băiatul preferă activitățile dinamice – să joace fotbal, să se lupte cu alți copii etc. Cum mai poate mama să fie alături de fiul ei?

- Pentru ea, este foarte important să se știe cum să participe alături de băiatul ei la acele jocuri care le fac plăcere ambilor. Altfel, mai ales în cazul jocurilor de întrecere sau a celor sportive mai masculine, băiatul își va căuta alți parteneri de joacă: tatăl, frații, prietenii.

- Vine și anotimpul adolescenței. Cine se ocupă acum de educația sexuală a băiatului?

- Educația sexuală a băieților va fi în principal treaba aceluia dintre părinți căruia îi vine cel mai ușor să vorbească despre sexualitate cu copilul său. Indiferent că e vorba de mamă sau de tată, cel care preia inițiativa va trebui să știe să răspundă cât mai simplu întrebărilor adolescentului, să-i explice unele lucruri care apar în programele de la televizor sau să-i ofere o carte utilă, de la care pot porni viitoare discuții. Mamele pot, de pildă, să le vorbească băieților despre respectul pe care fetele îl așteaptă din partea lor. De asemenea, părinții îi pot vorbi și împreună copilului lor.

- Mai departe, vine vârsta la care ”băiatul mamei” este ”furat” de o altă femeie. Ce atitudine va adopta mama față de viitoarea noră?

- Relația dintre noră și soacră este un subiect delicat. Mama are adesea sentimentul că fiul ei ”i-a scăpat din mână”. Pe de altă parte, unora dintre băieți le vine greu să se despartă de mamă, ceea ce le enervează pe viitoarele lor consoarte. Cel mai important este ca băiatul devenit matur să știe clar care este locul fiecăreia și să le-o spună în mod direct amândurora, chiar dacă, uneori, femeile din viața sa nu vor accepta prea ușor aceste lucruri. Multe dintre certurile care apar în proaspetele cupluri vin tocmai din faptul că băieții deveniți bărbați nu au știut să-și delimiteze mai clar locul lor în cadrul acestor relații.

CV

Alain Braconnier, psihanalist și psihiatru francez, este specializat în psihologia copiilor și adolescenților și este preocupat de ”resursele interioare necesare pentru a-i înțelege mai bine pe ceilalți”, după cum afirmă pe blogul său personal. A mai fost tradus în română cu volumul ”Cum să fii un tată bun pentru fiica ta” (Ed. Trei, 2008).

Interviu apărut inițial pe blogul Gazetei Sporturilor drhappy.ro

Interogatoriu cu un recepționer

Recepţionerul avea propria cămăruţă lângă biroul din holul hotelului, şi punea nişte hârtii în ordine în momentul în care Erlendur intră şi închise uşa în urma lui. Bărbatul se ridică în picioare şi începu să protesteze, spunând că nu are timp să stea de vorbă, că tocmai se ducea la o întâlnire, însă Erlendur se aşeză şi îşi împreună mâinile în faţă.

— De ce anume fugiţi? întrebă el.

— La ce vă referiţi?

— Nu aţi venit ieri la muncă, în plin sezon de vârf al hotelului. Când am încercat să stăm de vorbă în seara în care portarul a fost asasinat, v-aţi comportat ca un fugar. Acum sunteţi foarte ţâfnos. După mine, sunteţi în fruntea listei de suspecţi. Mi s-a spus că dumneavoastră îl cunoşteaţi pe Gudlaugur mai bine decât oricine altcineva din acest hotel. Dumneavoastră negaţi acest lucru — spuneţi că nu ştiţi nimic despre el. Cred că minţiţi. Eraţi şeful lui. Se cuvine să fiţi mai cooperant. Nu e de glumă să vă petreceţi Crăciunul la închisoare.

Bărbatul se uită la Erlendur fără să ştie ce să facă, apoi se lăsă încetişor pe spate în scaunul său.

— Nu aveţi nimic care să mă incrimineze, zise el. E o prostie să credeţi că eu i-am făcut toate astea lui Gudlaugur. Că am fost în camera lui şi… mă refer la prezervativ şi… ştiţi dumneavoastră.

Erlendur voia să ştie cum se putuseră scurge detaliile referitoare la caz şi cum întreg personalul se bălăcea în ele după bunul plac. Bucătarul-şef ştia cu exactitate pentru ce anume strângeau mostre de salivă. Şeful de la recepţie putea să reconstruiască scena din camera portarului. Poate tocmai directorul hotelului lăsase să-i scape detaliile, poate fata care găsise cadavrul, poate poliţiştii.

— Unde aţi fost ieri? întrebă Erlendur.

— Mi-am luat o zi liberă pentru că am fost bolnav, răspunse şeful de la recepţie. Am fost acasă toată dimineaţa.

— Nu aţi spus nimănui. Aţi fost la doctor? V-a prescris ceva? Pot să stau de vorbă cu el? Cum îl cheamă?

— Nu am mers la doctor. Am stat în pat. Acum mă simt mai bine.

Tuşi forţat. Erlendur zâmbi. Bărbatul acesta era cel mai prost mincinos pe care îl întâlnise vreodată.

— De ce toate aceste minciuni?

— Nu aveţi nimic care să mă incrimineze, zise şeful de la recepţie. Tot ce puteţi face este să mă ameninţaţi. Vreau să mă lăsaţi în pace.

— Aş putea vorbi şi cu soţia dumneavoastră, întrebă Erlendur. Să o întreb dacă v-a adus o cană de ceai ieri la pat.

— Nu o amestecaţi pe ea în treaba asta, ripostă şeful de la recepţie, şi trecu brusc la un ton mai dur şi mai apăsat. Se înroşi.

— Ba exact asta am de gând să fac, îl informă Erlendur.

Şeful se uită urât la el.

— Să nu vorbiţi cu ea, îi spuse.

— De ce nu? Ce ascundeţi? Aţi devenit prea misterios ca să mai puteţi să scăpaţi de mine.

Fragment din policierul Vocile de Arnaldur Indridason

  

Planifică-ți un regim sărac în carbohidrați

Acest regim se concentrează asupra furnizării nutrienților necesari, eliminând în același timp alimentele de care organismul nu are nevoie, cu alte cuvinte carbohidrații care nu au nicio valoare nutritivă.

Cum trebuie să arate un regim sărac în carbohidrați? Iată cum ar putea să arate regimul pe o zi:

Micul-dejun

Costiță sau cârnați

Ouă

Prânzul

Pui la grătar cu salată de verdețuri și alte legume, cu costiță, ouă tocate și sos de salată („dressing”).

Gustarea

Felii de salam și o felie de brânză.

Cina

Burger sau friptură

Salată verde cu alte legume acceptabile și sos de salată

Fasole verde cu unt.

Afla mai multe despre principiile dietei bazate pe reducerea carbohidraților din

cartea lui Gary Taubes:

DE CE TE ÎNGRAȘI

  

Copii neglijați. Crimele unei fetițe de cinci ani

Să vorbim acum despre neglijarea dinainte de perioada școlară.

Nu putem să spunem exact cât de afectat este un copil care nu poate realiza toate performanţele, a căror realizare poate uimi în fiecare zi părinţii și fraţii mai mari. Acest lucru trebuie avut în vedere și cine și-a exersat privirea pentru a citi în sufletul copiilor, acela va observa că ei sunt extraordinar de avizi de putere și afirmare, că au o conștiinţă de sine ridicată, că vor să acţioneze, vor să se manifeste ca factori importanţi, iar micul gură-mare nu este decât un caz special printre ei, pe care-l vedem pretutindeni luptând pentru putere.

Deosebirile se pot explica imediat. Într-un caz, copilul trăiește în bună înţelegere cu părinţii, într-altul ajunge într-o poziţie ostilă și se dezvoltă în contradicţie cu cerinţele vieţii sociale, numai pentru a nu se prăbuși conștientizând: „Eu aici nu sunt nimic, nu valorez nimic, toţi trec cu privirea prin mine.“ Dacă se ajunge la această din urmă dezvoltare, în care, cu sentimentul sfredelitor al nimicniciei lor, al importanţei lor tot mai mici, copiii trec la apărare — și toţi trec la apărare — atunci manifestările neglijării se pot arăta chiar de timpuriu.

Am văzut odată un monstru de cinci ani care omorâse deja trei copii. Oroarea se petrecuse din cauza unei copile cu retardat mental: fata alegea — era într-o așezare de la ţară — fetiţe mai mici, le lua cu ea la joacă și apoi le împingea în râu. Abia la a treia crimă s-a descoperit făptașul. Lucrurile fiind atât de evidente, ea a fost internată într-un ospiciu. Fata nu a arătat nici urmă de înţelegere a caracterului condamnabil al faptelor sale. E drept că a plâns, dar imediat după aceea a trecut la altceva și doar cu greu s-au putut afla amănunte despre cele întâmplate și despre motivele respective.

Timp de patru ani fusese cea mai mică dintre fraţi și fusese destul de răsfăţată. Apoi a apărut o soră, iar atenţia părinţilor s-a îndreptat spre cea mai mică, iar ea, fiind ceva mai mare, a trebuit să rămână în umbră. N-a suportat această situaţie și a început să-și urască propria soră, căreia nu putea să-i pricinuiască niciun rău, deoarece copilașul era tot timpul supravegheat cu grijă și, poate, pentru că îi era clar că ar fi fost foarte ușor descoperită. Atunci ura ei s-a mutat în general asupra tuturor fetelor mai mici, care erau presupusele ei dușmance. Ea vedea în toate pe sora ei mai mică, din cauza căreia nu mai era atât de răsfăţată ca înainte. Iar din această dispoziţie ea a ajuns atât de departe în ura ei, încât să omoare.

Fragment din conferința lui A. Adler , ”Copii neglijați” (1920), tradusă în

Practica şi teoria psihologiei individuale. Pentru medici, psihologi şi profesori

Alte vieți decât a mea

O carte (Atele vieți decât a mea) cu o temă stranie, pe care am fost tentat s-o abandonez, dar care m-a captivat până la urmă, scrie Stelian Țurlea în cronica sa din Ziarul de Duminică.

“De şase luni, scrie autorul (Emmanuel Carrère), mă aşez, de bunăvoie, în faţa computerului câteva ceasuri pe zi, scriind despre ce îmi este mai frică pe lume: despre ceea ce înseamnă moartea unui copil pentru părinţii lui, a unei tinere femei pentru copiii şi soţul ei. Viaţa m-a făcut martorul ambelor nenorociri, una după alta, şi m-a însărcinat, sau cel puţin eu aşa am înţeles, să depun mărturie.”

O familie aflată în vacanţă în Sri Lanka îşi pierde fetiţa în uriaşul tsunami din 2004. Câteva săptămâni mai apoi, o femeie încă tânără, judecătoare, căsătorită şi cu trei fetiţe mici, care luptase toată viaţa cu cancerul, este în cele din urmă, răpusă. E greu de povestit prin ce trec cele două familii, trăirile pe care le încearcă, cum ajung să se obişnuiască şi cum îşi duc viaţa mai departe. Relatată astfel, povestea pare de o cruzime fără seamăn, dar foarte repede nu numai că devine suportabilă, ci ajungi să înţelegi cât de necesar este să spui lucrurilor pe nume. Şi, mai ales, într-o lume atât de supusă ameninţărilor, să te bucuri de fiecare clipă. Sub impactul celor povestite chiar de el, naratorul ajunge să se confeseze el însuşi

“Nu suport gândul că aş putea-o pierde, însă pentru prima oară în viaţă îmi spun că singurul lucru care mi-ar putea-o răpi, sau m-ar putea răpi pe mine de lângă ea, ar fi doar un accident, o boală, ceva ce ar cădea pe noi din afară, nu insatisfacţia, plictisul, dorinţa de noutate. N-o fi prudent să declar aşa ceva, dar asta este, cu adevărat, ceea ce cred. Fireşte, mă îndoiesc că, dacă îi este dat cuplului nostru să reziste în timp, nu vor fi crize, căderi în gol, furtuni, că distanţa nu se va măcina şi nu-şi va îndrepta privirile spre altă zări, însă cred că vom face faţă şi că unul dintre noi va închide ochii celuilalt.”

Omenescul poveştii şi al relatării este uimitor.

În paralel, mai există o temă la fel de actuală, cu care se confruntă cetăţenii oricărei ţări din Europa şi, de fapt, din lume. Asaltul instituţiilor de credit, care nu ne solicită decât să ne punem semnătura în josul unui formular de ofertă ce ne permite să cheltuim cât dorim, fără să atragă atenţia asupra capcanelor, cea mai înspăimântătoare fiind rata enormă de rambursare în urma cărora clientul nu mai face faţă, este executat silit şi pierde tot. (…)

Citește întreaga recenzie în Ziarul de Duminică.

  

De ce tocmai eu? Despre haos și sincronicitate

Prietenul ne respinge. Partenerul ne părăseşte. Firma ne concediază. O fiinţă dragă moare pe neaşteptate. Ne simţim devastaţi şi nu ştim cum să ne confruntăm cu acest fapt care ne-a ieşit în cale.

În astfel de crize suntem înspăimântaţi şi, totodată, copleşiţi de durere. Descoperim că sursele noastre de siguranţă nu au o bază reală. Meister Eckhart spunea: „Totul este destinat să fie pierdut, astfel încât sufletul să se afle într-un neant nestânjenit.” O criză duce la o descărcare. Dar a ce? Numai a iluziilor, deghizărilor şi măştilor pe care ne bazam pentru a ne stabili identitatea. Adevăratul Sine poate apărea numai când eul amăgitor se predă.

O criză a eului este depăşită cu succes atunci când, dezmembrându-ne, avem încredere că ne vom readuna. Încrederea noastră se bazează pe faptul că eul sănătos este capabil de reintegrare. Aceasta înseamnă să fii transformat prin durere. Durerea a fost inutilă dacă ne reluăm întregul control în timp ce toate semnele spun „Lasă să se întâmple”. Jung vorbea despre aceasta ca despre „restaurarea regresivă a personei.” Este ca şi cum ne-am pune vechea mască înapoi. Este un refuz de „a ne afla în neantul nestânjenit”, singura rampă de lansare a unui nou mod de viaţă.

Miturile creaţiei încep cu un haos. Haosul este premisa pentru ca ceva nou să iasă la suprafaţă. Legătura semnificativă este sincronicitate. O criză personală este un microcosmos al haosului primordial şi condiţia necesară sincronistică a potenţialităţilor creative. Când lucrurile din viaţa noastră se întorc cu susul în jos, înseamnă că în interiorul nostru se pregăteşte o naştere. Putem întreba „De ce eu?” De ce face parte din vocabularul intelectului şi al raţiunii. Criza nu ne ascultă cu urechile minţii. Ea transcende şi sfidează raţionalul. Paradoxul unui haos este acela că, în mod necesar, precede o nouă creaţie. Logica şi înţelegerea lucrurilor sunt, de obicei, imposibil de obţinut într-o situaţie de criză. Comportamentul adecvat este să intri într-o stare de repaus, să pluteşti deasupra apelor învolburate, nu să le dai deoparte.

Criza este o provocare de a ne schimba. Schimbarea înseamnă a descoperi o nouă forţă în noi înşine şi a ne comporta în conformitate cu aceasta; a rămâne neschimbat înseamnă a regresa. Nu există vreo cale de mijloc sigură. De aceea, într-o criză, pătrundem în hău. Observăm în ce măsură siguranţa noastră era o cârjă menită să susţină un eu fragil. Într-o criză, ne simţim incapabili să menţinem vechile structuri în siguranță. Atunci, suntem obligaţi să ne adunăm forţele şi să ne deplasăm spre ceva nou. Probabil că o manifestare a harului divin se îndreaptă spre noi; găsim o putere pe care nu credeam să o avem. Depăşim criza; după furtună, suntem încă în picioare. Ceea ce ne ameninţă cu distrugerea duce la progres. A apărut un paradox; fără cârje, rămânem în picioare. Emily Dickinson foloseşte aceeaşi metaforă:

Fragment din:

Schelele ajută Casa

Până când aceasta este construită

Iar apoi schelele sunt îndepărtate –

Şi potrivită, dreaptă,

Casa se susţine pe sine;

Încetând să-şi mai amintească

Constructorul şi Tâmplarul.

În ăst fel Viaţa desăvârşită

Scândura şi Cuiul le părăseşte

Şi cu încetul – Schelăria cade –

Ridicându-se Sufletul.

Nici sfârșitul lumii nu mai e ce-a fost…

Nu mai e nici sfârşitul lumii ce era odată. Grava, profunda, ontologica întrebare „când vine Apocalipsa?” a fost înlocuită cu mult mai gospodăreasca „anu’ ăsta când pică Apocalipsa?”.

Aşa că cei care îşi doresc un eveniment final de calitate superioară şi pe care să se poată baza că face ţăndări şandramaua pe care trăim trebuie să-şi caute alinarea fie în film (ăi’ de-s cinefili), fie în literatură (ăi’ de le place să citească). Romanul Totul contează! al lui Ron Currie Jr. (Pandora M, 2011) pare să satisfacă această nevoie escatologică şi, din fericire, necesităţi cu un caracter estetic mai pronunţat.

John („Junior”) Thibodeau se naşte greu, iar cartea începe cu o secţiune în care o voce omniscientă i se adresează direct, pe un ton emfatic şi atotştiutor, fetusului pe cale să vadă lumina zilei. E vocea pe care o va percepe copilul, apoi tânărul Junior în cele mai importante momente ale existenţei sale şi al cărei mesaj principal este că „pe 15 iunie, 2010, după-masa, la ora 3.44 EST o cometă desprinsă din Centura Kuiper se va izbi de Pământ cu puterea de explozie a 283.824.000 de bombe de la Hiroshima”. Cititorului cu vagi lecturi medicale i se va putea părea că urmează a ni se prezenta un caz destul de banal de schizofrenie, dar personajul se străduieşte să ne explice că nici vorbă de aşa ceva, atâta vreme cât eroul este în stare să discearnă realul de imaginar.

Indiferent care ar fi adevărul (literar), Junior pare să fie un individ ales pentru o misiune nobilă. E vorba de salvarea planetei, căci embrionul devine un copil şi apoi un tânăr superdotat, capabil să proiecteze (tot vocea, săraca) o navă spaţială gigantică, de dimensiunea oraşului Cleveland, capabilă să transporte o parte a omenirii pe o altă planetă şi s-o ferească de catastrofă. (…)

   

Citește continuarea recenziei pe blogul Ce-Am-Mai-Citit.

    

Jaccard: ”Dragostea normală nu e decât rezultatul unui fetișism subtil”

”Aduceți-mi o eșarfă de la pieptul ei / O jartieră a iubitei mele!”, citează Freud din Faustul lui Goethe, pentru a explica mai apoi că ”un anumit grad de fetișism este propriu de regulă iubirii normale, mai ales în acele stadii ale îndrăgostirii în care scopul sexual normal nu poate fi atins sau satisfacerea lui pare imposibilă”. Citatul este dintr-o celebră scriere din 1905 (”Trei eseuri asupra sexualității”), tradusă în vol. 5 din Operele esențiale freudiene:

 

  

Gândul lui Freud (care pare-se îi datorează enorm lui Alfred Binet) este dus mai departe de eseistul francez Roland Jaccard, proaspăt cooptat ca editorialist permanent al revistei online Cafe Gradiva. Apropo de fetișism, astfel se intitulează prima contribuție tradusă în română a iconoclastului jurnalist (fost colaborator la Le Monde). Iată și un citat din eseistul care se definește pe site-ul său drept un gânditor ”simplu precum Cioran și orginal precum Wittgenstein” :

photo©ErlingMandelmann.ch - CC-BY-SA-3.0

Pornind de la clasicul exemplu al unui Descartes irezistibil atras de femeile saşii ori al unui Rousseau care-şi află plăcerea doar în flagelare, Alfred Binet ajunge la concluzia că dragostea normală, în măsura în care există, nu e decât rezultatul unui fetişism subtil şi complicat sau, într-un cuvânt, politeist. Fetişistul pur, pe de altă parte, este un monoteist: partea se substituie întregului, accesoriul devine primordial.

Citiți întregul editorial ”Apropo de fetișim” pe revista online CafeGradiva

Dezgustul: papuașul și starleta

   

  

Mă privea cum mâncam hrană americană la conservă. O luasem cu mine în satul îndepărtat din Papua Noua Guinee unde trăia populaţia fore. Când i-am remarcat expresia cu care mă privea, am pus jos furculiţa şi am ridicat aparatul de fotografiat pe care-l purtam mereu la gât. Pe lângă expresia clasică a dezgustului, povestea din spatele acestei fotografii scoate în evidenţă, în generarea dezgustului, importanţa actului de a mânca ceva repugnant. El nici măcar nu mânca respectivul aliment; doar văzându-mă pe mine că mănânc a fost suficient pentru a-i trezi aversiunea. (…)

Cum arăta expresia bărbatului din Noua Guinee? Buza superioară este ridicată la maximum; buza de jos e şi ea ridicată, ieşind puţin în afară. Încreţitura care porneşte de la nări şi coboară până sub colţurile buzei e adâncă, formând un ”U” răsturnat. Aripile nărilor sunt ridicate; pe marginile laterale ale nasului apar încreţituri. Ridicarea obrajilor şi lăsarea în jos a sprâncenelor creează încreţituri de tipul „labei de gâscă”. Toate acestea sunt semne ale unui dezgust extrem.

Fragment din ”Emoții date pe față”, volum în care psihologul american Paul Ekman sintetizează decenii de cercetări ale emoţiilor şi expresiilor faciale. El a inspirat, de altfel, și serialul ”Lie to Me” (vezi clipul de mai sus).